ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 856/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 856/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 8 februarie 2010

a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr.

151.1/238/2008, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă

cererea privind sesizarea Curții Constituționale, ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de recurs a reținut că potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau arbitraj comercial, privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, a

unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are

legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi

obiectul acestuia.

Așadar, pentru

sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei

excepții

de neconstituționalitate a unor dispoziții legale dintr-o lege în vigoare, în

cazul dedus spre soluționare, se impun a fi îndeplinite mai

multe condiții cumulative, una dintre acestea

fiind ca excepția invocată să

aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Textele de

lege care au fost invocate în susținerea excepției privesc

aspecte privind separarea puterilor în stat, organizarea instanțelor,

nu au

legătură cu obiectul cauzei care este

o contestație la executare.

Ipoteza contrară, ar da posibilitate oricărui

justițiabil să invoce în orice cauză excepții de neconstituționalitate a

oricăror dispoziții legale, care nu sunt aplicabile în respectivul litigiu,

ceea ce nu a fost în intenția legiuitorului la adoptarea Legii nr. 47/1992,

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite

cumulativ condițiile pentru sesizarea Curții Constituționale, instanța de

recurs a respins, ca inadmisibilă cererea privind sesizarea Curții

Constituționale potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva acestei încheieri de ședință a

declarat, în termenul legal,

recurs

contestatorul M.A., arătând în scris motivele de recurs.

În motivarea recursului, recurentul contestator

a menționat că excepția de neconstituționalitate are legătură cu cauza, aceasta

nu a mai fost examinată de către Curtea Constituțională, în prezent O.U.G. nu

este aprobată de Parlament și nici promulgată prin decret prezidențial, precum

și faptul că reiterează motivația și solicitările din excepția de

neconstituționalitate ridicată.

În context, există situația de excepție când

puterea politică continuă să subziste, în timp ce dreptul devine tot mai

limitat. Starea de excepție diferă de anarhie sau haos, fiindcă, deocamdată

există o ordine, la care structurile și funcțiile publice fac referire, însă nu

mai este vorba de o ordine de drept. Funcția judecătorului este un rol, un

tribunal, este o structură de roluri. Rolul și structura se referă la

comportamentul real al indivizilor, fie ei și judecători. Cele două elemente

ale conceptului „ordine de drept" vin aici în contrapoziție și îți găsesc

autonomia conceptuală

propriu-zisă. O.U.G.

nr. 114/2009 implicit restrânge drepturi fundamentale

sub pretextul

crizei, iar refuzul judecătorilor de a sesiza Curtea Constituțională cu

prezenta excepție, reprezintă o altă restrângere și mai accentuată a

drepturilor fundamentale.

Recurentul contestator a solicitat admiterea

recursului, desființarea hotărârii atacate și sesizarea Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate ridicată.

La termenul de judecată de la 18 februarie

2010, în recurs, Înalta Curte, față de lipsa de procedură cu recurentul

contestator a amânat cauza la 4 martie 2010.

La termenul de astăzi, a lipsit recurentul

contestator M.A., procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public, în

dezbateri a pus concluzii de respingere, ca nefondat a recursului declarat.

Examinând recursul declarat de recurentul

contestator M.A. prin prisma dispozițiilor art. 385

6

cu referire la

art. 385

1

alin. (2)

din

același cod și art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, așa cum a

fost interpretat prin decizia nr. XXXVI din 11 decembrie 2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, Secțiile Unite, Înalta Curte constată recursul

contestatorului declarat împotriva încheierii din 8 februarie 2010, ca fiind

nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă că prin sentința

penală nr. 15 de la 19

ianuarie 2009 a

Tribunalului Arad, secția penală, pronunțată în dosarul nr.

151/238/2008

a fost respinsă contestația la executare formulată de petentul M.A. împotriva

deciziei penale nr. 237 din 5 mai 2006 a Tribunalului Arad, fiind obligat

contestatorul să plătească statului 200 lei cheltuieli judiciare.

În considerentele

sentinței, prima instanță a făcut referire la obiectul

cererii

contestatorului înregistrată inițial la Judecătoria Gurahonț la 28 ianuarie

2008, petentul M.A. formulând contestație la executare împotriva executării

silite dispusă în dosarul nr. 1555/2007 conform somației de executare din 28

noiembrie 2008 pentru suma de 34.231 lei cu motivarea că SC M.C.T. SRL Sebiș,

al cărui asociat unic a fost petentul, a fost radiată din evidențele ORC prin

sentința civilă nr. 1385/2006 a Tribunalului Arad și că asociații societății cu

răspundere limitată răspund numai până la limita capitalului social subscris,

în speță de 200 lei.

Prima instanță a menționat că acea cauză a fost

declinată între mai multe instanțe, evidențiindu-le în concret, precum și

faptul că pentru soluționarea conflictului negativ, dosarul a fost trimis la

Curtea de Apel

Timișoara care, prin

sentința penală nr. 230 din 6 octombrie 2008 a stabilit

competența de

soluționare a cauzei la Tribunalul Arad, secția penală.

De asemenea, prima instanță a făcut referire la

sentința penală nr. 172 din 20 decembrie 2005 a Judecătoriei Gurahonț prin care

a fost achitat inculpatul M.A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune

fiscală prevăzută de art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 și a infracțiunii de

fals intelectual prevăzută de art. 37 din Legea nr. 82/1991, instanța făcând

aplicarea dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., în sensul că lipsește un

element constitutiv al infracțiunii, respectiv latura subiectivă sub forma

intenției, precum și la respingerea acțiunii civile formulată de D.G.F.P. Arad,

în reprezentarea A.N.A.F. București.

Prin decizia

penală nr. 237 din 5 mai 2006 a Tribunalului Arad a fost

admis

apelul părții civile și a fost obligat inculpatul să plătească părții civile

suma de 341.712,537 lei cu titlu de despăgubiri civile, cu dobânzi și

penalități aferente, actualizate până la data efectuării plății, iar prin

decizia penală nr. 351 din 4 aprilie 2007 a Curții de Apel Timișoara a fost

respins recursul declarat de inculpat împotriva hotărârii pronunțată de

Tribunalul Arad.

Totodată, prima instanță a mai arătat că prin

contestația la executare formulată, petentul a cerut calcularea distinctă a

pretinsei

creanțe pentru perioada 30

ianuarie 2003-1 ianuarie 2004 și departajarea

acesteia, respectiv

scăderea din calcularea pretinsei despăgubiri pe

perioada 1 ianuarie 2004-30 aprilie 2004, arătând că instanța este

obligată

să aplice legea penală mai favorabilă, fiindcă art. 346 alin.

(2) C. proc. pen., text în baza căruia a fost obligat inculpatul la

despăgubiri, a intrat în vigoare la 1 ianuarie

2004, legea penală neputând

retroactiva, în sensul că nu se pot acorda

despăgubiri civile pentru perioada de dinainte de 1 ianuarie 2004.

Contestatorul a mai cerut, de asemenea, să se

constate inexistența apelului declarat împotriva sentinței penale nr. 172/2005

a Judecătoriei Gurahonț, întrucât partea civilă atacat doar această sentință,

nu și încheierea de ședință din 15 decembrie 2005, prin care s-a dispus

amânarea pronunțării, cu consecința admiterii

contestației la executare pe

care a formulat-o.

În considerentele sentinței mai sus

precizate, prima instanță a

menționat că a

verificat susținerile petentului și a constatat că acestea nu

sunt

fondate.

În ceea ce

privește legea penală mai favorabilă, în cazul pedepselor

definitive,

fie obligatorie, fie facultativă, pe care invocă petentul, în speță nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 458 C. proc. pen., prin raportare la art. 14 sau art.

15 C. pen., fiindcă textele legale incidente privesc situațiile când printr-o

lege ulterioară răspunderea penală este atenuată prin prevedere, în norma de

incriminare, a unei pedepse mai mici pentru infracțiunea săvârșită, ori, în

speță, astfel de dispoziții nu există; referirea pe care o face petentul la modificările

dispozițiilor art. 346 alin. (2) C. proc. pen., nu prezintă relevanță în speță,

modificarea

adusă acestui text legal prin

Legea nr. 381/2003, privind doar posibilitatea

dată instanței de a putea

obliga la „repararea pagubei materiale și a daunelor morale", fiind impusă

doar de necesitatea de a se dispune expres cu privire la daunele morale,

fiindcă în afara acestei adăugiri la text, norma este nemodificată de la 1

iunie 1969, când a intrat în vigoare Codul penal.

Tot astfel, au fost înlăturate susținerile

privind neatacarea cu apel a încheierii de amânare a pronunțării, pe calea

contestației la executare neputându-se pune în discuție o astfel de situație,

câtă vreme instituțiile de control judiciar au soluționat cauza în apel și în

recurs.

Cu privire la susținerile petentului,

potrivit cărora în calitate de asociat unic al unei societăți cu răspundere

limitată el putea răspunde civil doar până la concurența capitalului social

subscris, și aceste susțineri au fost înlăturate fiindcă răspundere civilă a

fost stabilită prin hotărâre definitivă în cadrul unui proces penal, în speță

prejudiciul fiind cauzat ca urmare a săvârșirii unor fapte prevăzute de legea

penală, chiar dacă s-a dispus achitarea pe considerentul că fapta a fost

săvârșită fără vinovăție.

Reținând astfel, întrucât în speță nu sunt

îndeplinite condițiile art. 461 lit. c) raportat la 463 C. proc. pen., instanța

a respins contestația la executare formulată, ca nefondată, văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs contestatorul M.A. ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel

Timișoara, secția penală, sub nr. 151.1/238/2008, iar la termenul de judecată

de la 8 februarie 2010 a fost invocată de către recurentul contestator,

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

X,

art.

XI

din O.U.G. nr. 114/2009, a O.U.G. nr. 137/2008, art. 51

lit. h) din Legea nr. 304/2004, a cărei motivare scrisă se află la filele 94-98

dosarul curții de apel.

Împotriva acestei

încheieri de ședință din 8 februarie 2010 a declarat

recurs

recurentul contestator M.A., ce face obiectul prezentei cauze.

Înalta Curte constată că, instanța de recurs,

respectiv Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în mod judicios și motivat a

respins, ca

inadmisibilă cererea de

sesizare a Curții Constituționale, făcând un riguros

examen asupra

excepției invocate, în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992 și stabilind că nu este îndeplinită una din condițiile impuse de norma

menționată și anume aceea, ca excepția invocată să aibă legătură cu

soluționarea cauzei, întrucât textele de lege la care contestatorul a făcut

referire pe calea excepției de neconstituționalitate privesc aspecte

referitoare la separarea puterilor în stat și organizarea instanțelor.

Totodată, Înalta Curte, în baza propriului

examen asupra criticilor formulate de recurentul contestator M.A. sub forma

motivelor de recurs, în raport cu încheierea atacată privind modul de

soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale și față de obiectul

cauzei, constată că dispozițiile legale invocate, ca fiind neconstituționale,

nu au nicio legătură cu soluțiile ce ar putea fi pronunțate cu privire la

contestația la executare, ceea ce atrage inadmisibilitatea excepției

menționate, așa încât în mod corect și legal a fost dispusă soluția

respingerii, ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu

privire la această excepție, de către curtea de apel, ca instanță de recurs,

În raport cu cele menționate, Înalta

Curte consideră că încheierea din 8 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

penală, prin care, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 s-a respins,

ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de

recurentul

contestator M.A., este legală și temeinică, sub toate aspectele.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen. va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator M.A. împotriva

încheierii din 8 februarie

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală,

pronunțată în dosar nr. 151.1/238/2008.

În

conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga

recurentul contestator la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul inculpat M.A. împotriva încheierii din 8 februarie 2010

a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosar nr.

151.1/238/2008.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 4 martie

2010.