ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 856/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 8 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 151.1/238/2008, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă cererea privind sesizarea Curții Constituționale, ca inadmisibilă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Așadar, pentru sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a unor dispoziții legale dintr-o lege în vigoare, în cazul dedus spre soluționare, se impun a fi îndeplinite mai multe condiții cumulative, una dintre acestea fiind ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Textele de lege care au fost invocate în susținerea excepției privesc aspecte privind separarea puterilor în stat, organizarea instanțelor, nu au legătură cu obiectul cauzei care este o contestație la executare. Ipoteza contrară, ar da posibilitate oricărui justițiabil să invoce în orice cauză excepții de neconstituționalitate a oricăror dispoziții legale, care nu sunt aplicabile în respectivul litigiu, ceea ce nu a fost în intenția legiuitorului la adoptarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile pentru sesizarea Curții Constituționale, instanța de recurs a respins, ca inadmisibilă cererea privind sesizarea Curții Constituționale potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termenul legal, recurs contestatorul M.A., arătând în scris motivele de recurs. În motivarea recursului, recurentul contestator a menționat că excepția de neconstituționalitate are legătură cu cauza, aceasta nu a mai fost examinată de către Curtea Constituțională, în prezent O.U.G. nu este aprobată de Parlament și nici promulgată prin decret prezidențial, precum și faptul că reiterează motivația și solicitările din excepția de neconstituționalitate ridicată.

În context, există situația de excepție când puterea politică continuă să subziste, în timp ce dreptul devine tot mai limitat. Starea de excepție diferă de anarhie sau haos, fiindcă, deocamdată există o ordine, la care structurile și funcțiile publice fac referire, însă nu mai este vorba de o ordine de drept. Funcția judecătorului este un rol, un tribunal, este o structură de roluri. Rolul și structura se referă la comportamentul real al indivizilor, fie ei și judecători. Cele două elemente ale conceptului „ordine de drept" vin aici în contrapoziție și îți găsesc autonomia conceptuală propriu-zisă. O.U.G. nr. 114/2009 implicit restrânge drepturi fundamentale sub pretextul crizei, iar refuzul judecătorilor de a sesiza Curtea Constituțională cu prezenta excepție, reprezintă o altă restrângere și mai accentuată a drepturilor fundamentale.

Recurentul contestator a solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate ridicată. La termenul de judecată de la 18 februarie 2010, în recurs, Înalta Curte, față de lipsa de procedură cu recurentul contestator a amânat cauza la 4 martie 2010. La termenul de astăzi, a lipsit recurentul contestator M.A., procedura de citare fiind legal îndeplinită. Reprezentantul Ministerului Public, în dezbateri a pus concluzii de respingere, ca nefondat a recursului declarat. Examinând recursul declarat de recurentul contestator M.A.

prin prisma dispozițiilor art. 385 6 cu referire la art. 385 1 alin. (2) din același cod și art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, așa cum a fost interpretat prin decizia nr. XXXVI din 11 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, Înalta Curte constată recursul contestatorului declarat împotriva încheierii din 8 februarie 2010, ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza cauzei rezultă că prin sentința penală nr. 15 de la 19 ianuarie 2009 a Tribunalului Arad, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 151/238/2008 a fost respinsă contestația la executare formulată de petentul M.A. împotriva deciziei penale nr. 237 din 5 mai 2006 a Tribunalului Arad, fiind obligat contestatorul să plătească statului 200 lei cheltuieli judiciare.

În considerentele sentinței, prima instanță a făcut referire la obiectul cererii contestatorului înregistrată inițial la Judecătoria Gurahonț la 28 ianuarie 2008, petentul M.A. formulând contestație la executare împotriva executării silite dispusă în dosarul nr. 1555/2007 conform somației de executare din 28 noiembrie 2008 pentru suma de 34.231 lei cu motivarea că SC M.C.T. SRL Sebiș, al cărui asociat unic a fost petentul, a fost radiată din evidențele ORC prin sentința civilă nr. 1385/2006 a Tribunalului Arad și că asociații societății cu răspundere limitată răspund numai până la limita capitalului social subscris, în speță de 200 lei.

Prima instanță a menționat că acea cauză a fost declinată între mai multe instanțe, evidențiindu-le în concret, precum și faptul că pentru soluționarea conflictului negativ, dosarul a fost trimis la Curtea de Apel Timișoara care, prin sentința penală nr. 230 din 6 octombrie 2008 a stabilit competența de soluționare a cauzei la Tribunalul Arad, secția penală. De asemenea, prima instanță a făcut referire la sentința penală nr. 172 din 20 decembrie 2005 a Judecătoriei Gurahonț prin care a fost achitat inculpatul M.A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 și a infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 37 din Legea nr. 82/1991, instanța făcând aplicarea dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc.

pen., în sensul că lipsește un element constitutiv al infracțiunii, respectiv latura subiectivă sub forma intenției, precum și la respingerea acțiunii civile formulată de D.G.F.P. Arad, în reprezentarea A.N.A.F. București. Prin decizia penală nr. 237 din 5 mai 2006 a Tribunalului Arad a fost admis apelul părții civile și a fost obligat inculpatul să plătească părții civile suma de 341.712,537 lei cu titlu de despăgubiri civile, cu dobânzi și penalități aferente, actualizate până la data efectuării plății, iar prin decizia penală nr. 351 din 4 aprilie 2007 a Curții de Apel Timișoara a fost respins recursul declarat de inculpat împotriva hotărârii pronunțată de Tribunalul Arad.

Totodată, prima instanță a mai arătat că prin contestația la executare formulată, petentul a cerut calcularea distinctă a pretinsei creanțe pentru perioada 30 ianuarie 2003-1 ianuarie 2004 și departajarea acesteia, respectiv scăderea din calcularea pretinsei despăgubiri pe perioada 1 ianuarie 2004-30 aprilie 2004, arătând că instanța este obligată să aplice legea penală mai favorabilă, fiindcă art. 346 alin. (2) C. proc.

pen., text în baza căruia a fost obligat inculpatul la despăgubiri, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, legea penală neputând retroactiva, în sensul că nu se pot acorda despăgubiri civile pentru perioada de dinainte de 1 ianuarie 2004. Contestatorul a mai cerut, de asemenea, să se constate inexistența apelului declarat împotriva sentinței penale nr. 172/2005 a Judecătoriei Gurahonț, întrucât partea civilă atacat doar această sentință, nu și încheierea de ședință din 15 decembrie 2005, prin care s-a dispus amânarea pronunțării, cu consecința admiterii contestației la executare pe care a formulat-o. În considerentele sentinței mai sus precizate, prima instanță a menționat că a verificat susținerile petentului și a constatat că acestea nu sunt fondate.

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, în cazul pedepselor definitive, fie obligatorie, fie facultativă, pe care invocă petentul, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 458 C. proc. pen., prin raportare la art. 14 sau art. 15 C. pen., fiindcă textele legale incidente privesc situațiile când printr-o lege ulterioară răspunderea penală este atenuată prin prevedere, în norma de incriminare, a unei pedepse mai mici pentru infracțiunea săvârșită, ori, în speță, astfel de dispoziții nu există; referirea pe care o face petentul la modificările dispozițiilor art. 346 alin. (2) C. proc.

pen., nu prezintă relevanță în speță, modificarea adusă acestui text legal prin Legea nr. 381/2003, privind doar posibilitatea dată instanței de a putea obliga la „repararea pagubei materiale și a daunelor morale", fiind impusă doar de necesitatea de a se dispune expres cu privire la daunele morale, fiindcă în afara acestei adăugiri la text, norma este nemodificată de la 1 iunie 1969, când a intrat în vigoare Codul penal. Tot astfel, au fost înlăturate susținerile privind neatacarea cu apel a încheierii de amânare a pronunțării, pe calea contestației la executare neputându-se pune în discuție o astfel de situație, câtă vreme instituțiile de control judiciar au soluționat cauza în apel și în recurs.

Cu privire la susținerile petentului, potrivit cărora în calitate de asociat unic al unei societăți cu răspundere limitată el putea răspunde civil doar până la concurența capitalului social subscris, și aceste susțineri au fost înlăturate fiindcă răspundere civilă a fost stabilită prin hotărâre definitivă în cadrul unui proces penal, în speță prejudiciul fiind cauzat ca urmare a săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă s-a dispus achitarea pe considerentul că fapta a fost săvârșită fără vinovăție. Reținând astfel, întrucât în speță nu sunt îndeplinite condițiile art. 461 lit. c) raportat la 463 C. proc. pen., instanța a respins contestația la executare formulată, ca nefondată, văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul M.A. ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția penală, sub nr. 151.1/238/2008, iar la termenul de judecată de la 8 februarie 2010 a fost invocată de către recurentul contestator, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. X, art. XI din O.U.G. nr. 114/2009, a O.U.G. nr. 137/2008, art. 51 lit. h) din Legea nr. 304/2004, a cărei motivare scrisă se află la filele 94-98 dosarul curții de apel. Împotriva acestei încheieri de ședință din 8 februarie 2010 a declarat recurs recurentul contestator M.A., ce face obiectul prezentei cauze.

Înalta Curte constată că, instanța de recurs, respectiv Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în mod judicios și motivat a respins, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, făcând un riguros examen asupra excepției invocate, în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și stabilind că nu este îndeplinită una din condițiile impuse de norma menționată și anume aceea, ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, întrucât textele de lege la care contestatorul a făcut referire pe calea excepției de neconstituționalitate privesc aspecte referitoare la separarea puterilor în stat și organizarea instanțelor. Totodată, Înalta Curte, în baza propriului examen asupra criticilor formulate de recurentul contestator M.A.

sub forma motivelor de recurs, în raport cu încheierea atacată privind modul de soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale și față de obiectul cauzei, constată că dispozițiile legale invocate, ca fiind neconstituționale, nu au nicio legătură cu soluțiile ce ar putea fi pronunțate cu privire la contestația la executare, ceea ce atrage inadmisibilitatea excepției menționate, așa încât în mod corect și legal a fost dispusă soluția respingerii, ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la această excepție, de către curtea de apel, ca instanță de recurs, În raport cu cele menționate, Înalta Curte consideră că încheierea din 8 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, prin care, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 s-a respins, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul contestator M.A., este legală și temeinică, sub toate aspectele.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator M.A. împotriva încheierii din 8 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosar nr. 151.1/238/2008. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat M.A. împotriva încheierii din 8 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosar nr. 151.1/238/2008. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 4 martie 2010.