ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 217/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 300 din 16 iunie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta M.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, având ca obiect Hotărârea nr. 5451 din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă, pe care a menținut-o în întregime. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 276 din 12 decembrie 2008, reclamanta M.A. a solicitat pârâtei recunoașterea statutului de refugiat, cu consecința acordării drepturilor prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, depunând în probațiune actele de stare civilă, precum și declarații de martori, autentificate de notarul public. Prin hotărârea nr. 5451 din 12 decembrie 2008, pârâta a respins cererea reclamantei motivat de faptul că datele prezentate de petentă sunt contradictorii în dovedirea calității de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. În temeiul dispozițiilor art.129 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 186 și urm. C. proc. civ., instanța a procedat la audierea martorilor G.I. și N.D., reținând că, prin declarațiile consemnate, martorii au oferit informații confuze și contradictorii care nu au aptitudinea de a forma convingerea instanței în aprecierea caracterului întemeiat al demersului procedural dedus judecații.

Sub acest aspect a reținut instanța că martorul N.D. a declarat că a cunoscut-o pe reclamantă în perioada refugiului la Turda, între anii 1940-1945, familiile lor fiind refugiate în aceeași localitate, unde mama martorului ar fi locuit împreună cu reclamanta, deși din actele de stare civilă rezultă că reclamanta s-a născut în anul 1942, fiind nerealist ca martorul să susțină că a cunoscut-o pe reclamantă, că îi cunoaște datele de identitate sau fizionomia. A mai reținut instanța că martorul nu a putut preciza din ce localitate este originară reclamanta, ce vârsta avea aceasta la data când a cunoscut-o sau în ce an era născută. În consecință, instanța a reținut că declarația nu poate fi utilă soluționării cauzei, deoarece martorul nu poate preciza împrejurări simple și esențiale despre identitatea reclamantei, fapt care aruncă îndoială asupra tuturor datelor furnizate.

În același sens, a reținut instanța că martorul G.I., deși afirma că a cunoscut-o pe reclamantă în perioada refugiului la Turda, nu știa câți ani avea reclamanta, nu a putut preciza nici măcar cu aproximație ce vârsta avea aceasta și a afirmat că până în prezent nu a mai văzut-o niciodată. Totodată, Curtea de apel a reținut că ambii martori au declarat că nu au mai văzut-o pe reclamantă din perioada refugiului și până în anul 2008, când aceasta a venit în comuna Ciucea și a căutat supraviețuitori din perioada refugiului care să dea o declarație în vederea obținerii drepturilor revendicate. În consecință, Curtea de apel a reținut că, în ciuda rolului activ manifestat de către instanță, nu a existat la dosar nicio probă utilă, pertinentă și concludentă care să confirme susținerile reclamantei, deși acesteia îi revenea sarcina probei conform dispozițiilor art. 1169 C. civ.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta M.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a-și încadra expres criticile în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susține, în esență, că în mod greșit Curtea de apel a respins contestația sa împotriva hotărârii emise de pârâtă și nu i-a acordat drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, care i se cuveneau întrucât, prin declarațiile martorilor G.I. și N.D., a făcut dovada faptului că s-a refugiat împreună cu părinții din comuna Plopiș, Județul Sălaj în localitatea Turda, Județul Cluj în perioada februarie 1942 – martie 1945, din cauza persecuțiilor din motive etnice suferite în urma cedării Ardealului de Nord după Dictatul de la Viena.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. În esență, criticile recurentei-reclamante vizează greșita apreciere de către instanța de fond a probatoriului administrat cu consecința neacordării beneficiului O.G. nr. 105/1999 pentru perioada februarie 1942 - martie 1945. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999 , aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000 , cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori.” Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”.

Este necontestat faptul că reclamanta nu a fost în măsură să producă vreo dovadă oficială în sprijinul solicitării adresate instanței de acordare a beneficiului prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, singurele mijloace de probă propuse de reclamantă fiind declarațiile martorilor G.I. și N.D. În privința mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă și utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind apreciate de instanța învestită cu soluționarea cauzei. Or, în speță, cu respectarea normelor procedurale, în virtutea rolului activ ce îi revine, Curtea de apel a procedat la audierea martorilor G.I.

și N.D. Înalta Curte reține că este corectă aprecierea probatoriului realizată de instanța de fond, atâta timp cât, prin declarațiile date, martorii oferă informații confuze și contradictorii cu privire la perioada și cauza refugiului și care nu sunt în măsură să confirme informații elementare cu privire la persoana reclamantei (localitatea de origine, anul nașterii, vârsta aproximativă). Astfel fiind, întemeiat curtea de apel a apreciat că declarațiile martorilor nu sunt de natură a conduce indubitabil la concluzia că reclamata se încadrează în ipoteza juridică reglementată de art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, ci dimpotrivă cele declarate de martorii G.I.

și N.D. creează o serioasă îndoială asupra realității situației de refugiat invocată de reclamanta M.A. În consecință, în raport cu dispozițiile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002, soluția pronunțată de Curtea de apel pe baza analizei probatoriului administrat, cu respectarea rolului activ ce revine instanței conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este corectă și în acord cu aspectele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005, în sensul că „s tabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești”.

Față de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., să fie respins recursul declarat de reclamanta M.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.A. împotriva sentinței civile nr. 300 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2010.