ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 217/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 300

din 16 iunie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată contestația

formulată de reclamanta M.A., în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Cluj, având ca obiect Hotărârea nr. 5451 din

12 decembrie 2008 emisă de pârâtă, pe care a menținut-o în

întregime.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență,

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub

nr. 276 din 12 decembrie 2008, reclamanta M.A. a solicitat pârâtei

recunoașterea statutului de refugiat, cu consecința acordării

drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, depunând în probațiune actele de stare

civilă, precum și declarații de martori, autentificate de

notarul public.

Prin hotărârea nr. 5451 din 12

decembrie 2008, pârâta a respins cererea reclamantei motivat de faptul că

datele prezentate de petentă sunt contradictorii în dovedirea

calității de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare.

În temeiul dispozițiilor

art.129 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 186 și urm. C. proc. civ.,

instanța a procedat la audierea martorilor G.I. și N.D.,

reținând că, prin declarațiile consemnate, martorii au oferit

informații confuze și contradictorii care nu au aptitudinea de a

forma convingerea instanței în aprecierea caracterului întemeiat al

demersului procedural dedus judecații.

Sub acest aspect a reținut

instanța că martorul N.D. a declarat că a cunoscut-o pe

reclamantă în perioada refugiului la Turda, între anii 1940-1945,

familiile lor fiind refugiate în aceeași localitate, unde mama martorului

ar fi locuit împreună cu reclamanta, deși din actele de stare

civilă rezultă că reclamanta s-a născut în anul 1942, fiind

nerealist ca martorul să susțină că a cunoscut-o pe

reclamantă, că îi cunoaște datele de identitate sau fizionomia.

A mai reținut instanța că martorul nu a putut preciza din ce

localitate este originară reclamanta, ce vârsta avea aceasta la data când

a cunoscut-o sau în ce an era născută. În consecință,

instanța a reținut că declarația nu poate fi utilă

soluționării cauzei, deoarece martorul nu poate preciza

împrejurări simple și esențiale despre identitatea reclamantei,

fapt care aruncă îndoială asupra tuturor datelor furnizate.

În același sens, a reținut

instanța că martorul G.I., deși afirma că a cunoscut-o pe

reclamantă în perioada refugiului la Turda, nu știa câți ani

avea reclamanta, nu a putut preciza nici măcar cu aproximație ce

vârsta avea aceasta și a afirmat că până în prezent nu a mai văzut-o

niciodată.

Totodată, Curtea de apel a

reținut că ambii martori au declarat că nu au mai văzut-o pe

reclamantă din perioada refugiului și până în anul 2008, când

aceasta a venit în comuna Ciucea și a căutat supraviețuitori din

perioada refugiului care să dea o declarație în vederea

obținerii drepturilor revendicate.

În consecință, Curtea de

apel a reținut că, în ciuda rolului activ manifestat de către

instanță, nu a existat la dosar nicio probă utilă,

pertinentă și concludentă care să confirme susținerile

reclamantei, deși acesteia îi revenea sarcina probei conform

dispozițiilor art. 1169 C. civ.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta

M.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără

a-și încadra expres criticile în vreunul din motivele de recurs

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă

susține, în esență, că în mod greșit Curtea de apel a respins

contestația sa împotriva hotărârii emise de pârâtă și nu

i-a acordat drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, care i se cuveneau

întrucât, prin declarațiile martorilor G.I. și N.D., a făcut

dovada faptului că s-a refugiat împreună cu părinții din

comuna Plopiș, Județul Sălaj în localitatea Turda, Județul

Cluj în perioada februarie 1942 – martie 1945, din cauza persecuțiilor din

motive etnice suferite în urma cedării Ardealului de Nord după

Dictatul de la Viena.

Analizând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002,

Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce

vor fi arătate în continuare.

În esență, criticile recurentei-reclamante

vizează greșita apreciere de către instanța de fond a

probatoriului administrat cu consecința neacordării beneficiului O.G.

nr. 105/1999 pentru perioada februarie 1942 - martie 1945.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr.

105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

„beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean

român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie

1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive

etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în

altă localitate”.

Potrivit art. 4 alin. (1) și

(2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la

art. 1 din O.G.

nr. 105/1999

, aprobată și modificată prin Legea

nr. 189/2000

, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente”, iar „în

lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin

declarație cu martori.”

Aceste dispoziții sunt date în

aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea

situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele

interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de

probă prevăzut de lege”.

Este necontestat faptul că

reclamanta nu a fost în măsură să producă vreo dovadă

oficială în sprijinul solicitării adresate instanței de acordare

a beneficiului prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, singurele mijloace de probă propuse de

reclamantă fiind declarațiile martorilor G.I. și N.D.

În privința mijloacelor de

probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform

cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă și

utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind

apreciate de instanța învestită cu soluționarea cauzei.

Or, în speță, cu

respectarea normelor procedurale, în virtutea rolului activ ce îi revine, Curtea

de apel a procedat la audierea martorilor G.I. și N.D.

Înalta Curte reține că

este corectă aprecierea probatoriului realizată de instanța de

fond, atâta timp cât, prin declarațiile date, martorii oferă

informații confuze și contradictorii cu privire la perioada și

cauza refugiului și care nu sunt în măsură să confirme

informații elementare cu privire la persoana reclamantei (localitatea de

origine, anul nașterii, vârsta aproximativă).

Astfel fiind, întemeiat curtea de

apel a apreciat că declarațiile martorilor nu sunt de natură a

conduce indubitabil la concluzia că reclamata se încadrează în

ipoteza juridică reglementată de art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, ci dimpotrivă cele

declarate de martorii G.I. și N.D. creează o serioasă

îndoială asupra realității situației de refugiat

invocată de reclamanta M.A.

În consecință, în raport

cu dispozițiile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, și ale Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002,

soluția pronunțată de Curtea de apel pe baza analizei

probatoriului administrat, cu respectarea rolului activ ce revine

instanței conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este corectă

și în acord cu aspectele reținute de Curtea Constituțională

prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005, în sensul că

„s

tabilirea faptului dacă o persoană sau alta

se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție

prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de

aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței

judecătorești”.

Față de cele arătate,

Curtea constată că sentința civilă atacată este

legală și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1)

teza a doua C. proc. civ., să fie respins recursul declarat de reclamanta M.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.A.

împotriva sentinței civile nr. 300 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2010.