ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8733/2009

Deliberând, asupra

recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la

30 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului Harghita reclamanta Direcția Generală

de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în Ungaria, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru pârâtul A.R.

În fapt s-a arătat că

pârâtul A.R. a fost returnat din Ungaria la data de 16 octombrie 2008 în baza

Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin

Legea nr. 230/2002.

Tribunalul Harghita, prin sentința

civilă nr. 2524 din 04 noiembrie 2008 a respins acțiunea ca nefondată.

Instanța a reținut în esență

că măsura restrângerii libertății solicitate de reclamantă a se aplica

pârâtului nu se justifică potrivit dispozițiilor Directivei Consiliului 38/2004/CE

din 24 aprilie 2004 și nici art. 25 din O.U.G. 102/2005.

Curtea de Apel Târgu Mureș prin

decizia nr. 2 A din 13 ianuarie 2009, a respins ca nefondat apelul, constatând

că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente

la speța dedusă judecății, nedovedindu-se că pârâtul ar fi săvârșit fapte

antisociale pentru care s-ar impune interzicerea prezenței sale pe teritoriul

Ungariei.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamata, invocând în drept critici prevăzute de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În fapt s-au arătat în

esență următoarele:

Obligațiile prevăzute în

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate, cu modificările și completările ulterioare, trebuie respectate de

către toți cetățenii români, indiferent în ce scop călătoresc în străinătate.

Protocolul Adițional nr. 4

la Convenția pentru apărare drepturilor omului și a libertăților fundamentale instituie

o garanție în art. 2, dreptul la liberă circulație în țară și străinătate, care

poate fi supusă anumitor restricții, reglementate chiar de documentul

internațional invocat.

Astfel, în paragrafele 3 și

4 ale articolului citat se reglementează restrângerile la care poate fi supus

dreptul la libera circulație, ceea ce înseamnă că dreptul în discuție nu are un

caracter absolut, putând cunoaște anumite limitări legale.

În raport de aceste

circumstanțe referitoare la persoana intimatului, recurenta a apreciat că

acțiunea este pe deplin întemeiată, fiind îndeplinite toate condițiile

limitării dreptului la libera circulație prevăzute în art. 2 paragraful 3 din

Protocolul nr. 4 la C.E.D.O., Legea nr. 248/2005 asigurând condițiile necesare

reținute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a

dreptului la liberă circulație, deoarece a fost publicată În Monitorul Oficial

și oferă garanțiile procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri, prin

reglementarea căilor de atac, având în același timp caracter previzibil în ceea

ce privește efectele sale.

S-a mai arătat că se

justifică și caracterul proporțional al măsurii „într-o societate democratică”,

în raport de scopurile urmărite la aplicarea ei, întrucât prin fapta sa,

pârâtul a încălcat prevederile art. 5 ale Legii nr. 248/2005, care stabilesc

obligația cetățeanului român de a respecta legislația statului în care se află,

precum și scopul pentru care i s-a acordat dreptul de a intra și, după caz, de

a rămâne pe teritoriul statului respectiv.

Analizând hotărârea atacată

prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat

pentru considerentele ce urmează.

Reclamanta a investit – în

temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 – tribunalul, instanță

competentă să judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeași

lege, cu o cerere de restrângere a exercitării dreptului intimatului la liberă

circulație în statele Uniunii Europene.

Dreptul la liberă circulație

a cetățenilor români nu este un drept absolut, el se exercită cu respectarea

cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a

II-a din Constituție. Legea nr. 248/2005 nu stabilește că prin simpla returnare

dintr-un alt stat a unui cetățean român trebuie să se dispună restrângerea

exercitării dreptului acestuia la liberă circulație. O altă interpretare, în

lipsa unor dispoziții exprese care să instituie o restrângere care să opereze

de drept, nu poate fi făcută.

În legislația primară, art. 18.1

TCE se prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a

locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și

condițiilor prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea

acestuia.

În legislația secundară,

Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului

din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidența cetățenilor Uniunii

Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de

modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul

Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004 stabilește că

limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi

dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate

publică.

Această Directivă a fost

transpusă și în legislația română, prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera

circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii

Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005 și

care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană,

potrivit art. 35 al documentului normativ menționat.

Principiul consacrat de art.

20 alin. (2) din Constituția României stabilește regula preeminenței normei

internaționale (în speță, normei comunitare), în raport de norma internă, în

caz de neconcordanță a acestor din urmă reglementări cu dispozițiile din

pactele și tratatele internaționale la care România este parte.

În cauza dedusă judecății nu

s-a probat existența vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă

care să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă.

Ca urmare, instanțele de

judecată au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză,

fără ca prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de

autoritățile străine cu privire la intimat. Aprecierea instanței române s-a

limitate la oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă și nu la

decizia de returnare a cetățeanului român în țara de origine.

Având în vedere aceste

motive, se constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și, ca urmare, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta

Curte a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 2/A din 13 ianuarie

2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 octombrie 2009.