ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9636/2009

Asupra recursului de față, constată:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23

ianuarie 2009, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtei L.M.G. în

Ungaria pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

În motivarea acțiunii reclamanta a

învederat că pârâta a fost returnată din Ungaria la data de 21 decembrie 2008,

în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat

prin O.U.G. nr. 12/2002, aprobată prin Legea nr. 230/2002, fiind întrunite

cerințele art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 în temeiul căreia a solicitat

admiterea cererii dedusă judecății.

Prin sentința nr. 787 din 23 martie 2009,

Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei

sens în care a reținut, în esență, că simpla nerespectare a condițiilor

prevăzute de legea statului membru referitor la dreptul de ședere pe teritoriul

său nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate

publică, cât timp prin acțiunea dedusă judecății nu s-au invocat și alte

circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita pârâtei, care ar putea

fi circumscrisă valorilor protejate de normele comunitare.

Apelul declarat de reclamantă împotriva

susmenționatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 94 din 5

mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Instanța de apel a reținut, în esență, că

faptele care au determinat returnarea intimatei din Ungaria nu pot fi încadrate

în motive care să afecteze ordinea publică, siguranța sau sănătatea publică,

astfel încât acesteia nu-i poate fi limitat dreptul la liberă circulație.

Împrejurarea că pârâtei i-ar fi fost

imputată săvârșirea unei fapte penale nu poate conduce automat la

restricționarea dreptului la liberă circulație, cum cu temei a reținut prima

instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală deoarece,

chiar și în condițiile în care România a devenit membru al Uniunii Europene,

cetățenii români trebuie să-și exercite toate drepturile și obligațiile în

acord cu legislația actuală și cu obligațiile asumate de România în calitate de

stat membru al Uniunii Europene.

Se mai susține că nu există nici un

impediment legal pentru neaplicarea art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005

începând cu 1 ianuarie 2007, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 38 lit.

a) au fost declarate în acord cu Constituția României prin decizia nr. 855 din

28 noiembrie 2006 a Curții Constituționale.

Analizând recursul în limita susținerilor

recurentei, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede

posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație în

străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor

readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de

aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la

dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de art.

148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1)

și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a

lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și

convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie,

dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27

din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere

a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai

pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În

alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în

cauză și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că

drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentate.

Prin urmare, deși calitatea de membru al

Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru

faptul că o persoană a fost returnată, pentru ședere ilegală, dintr-un stat cu

care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Limitarea exercitării dreptului la liberă

circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva

2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu

legislația comunitară.

În cauză, așa cum corect s-a reținut prin

hotărârile pronunțate, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27

din Directivă.

Or, față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă

circulație al intimatului pârât doar pentru faptul că a lucrat fără forme

legale, nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe

comportamentul acestuia.

Întrucât reclamanta nu a probat, în

condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare

prevăzute în Directivă, instanțele au pronunțat hotărâri legale, date cu

aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

În raport de aceste considerente, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 94 din 5 mai

2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25

noiembrie 2009.