ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9636/2009

Asupra recursului de față, constată: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 ianuarie 2009, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtei L.M.G. în Ungaria pentru o perioadă de cel mult 3 ani. În motivarea acțiunii reclamanta a învederat că pârâta a fost returnată din Ungaria la data de 21 decembrie 2008, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin O.U.G. nr. 12/2002, aprobată prin Legea nr. 230/2002, fiind întrunite cerințele art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 în temeiul căreia a solicitat admiterea cererii dedusă judecății.

Prin sentința nr. 787 din 23 martie 2009, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei sens în care a reținut, în esență, că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului membru referitor la dreptul de ședere pe teritoriul său nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică, cât timp prin acțiunea dedusă judecății nu s-au invocat și alte circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita pârâtei, care ar putea fi circumscrisă valorilor protejate de normele comunitare. Apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 94 din 5 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Instanța de apel a reținut, în esență, că faptele care au determinat returnarea intimatei din Ungaria nu pot fi încadrate în motive care să afecteze ordinea publică, siguranța sau sănătatea publică, astfel încât acesteia nu-i poate fi limitat dreptul la liberă circulație. Împrejurarea că pârâtei i-ar fi fost imputată săvârșirea unei fapte penale nu poate conduce automat la restricționarea dreptului la liberă circulație, cum cu temei a reținut prima instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală deoarece, chiar și în condițiile în care România a devenit membru al Uniunii Europene, cetățenii români trebuie să-și exercite toate drepturile și obligațiile în acord cu legislația actuală și cu obligațiile asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene.

Se mai susține că nu există nici un impediment legal pentru neaplicarea art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005 începând cu 1 ianuarie 2007, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 38 lit. a) au fost declarate în acord cu Constituția României prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006 a Curții Constituționale. Analizând recursul în limita susținerilor recurentei, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării. Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene. Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică.

În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în cauză și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentate. Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată, pentru ședere ilegală, dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Limitarea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. În cauză, așa cum corect s-a reținut prin hotărârile pronunțate, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă. Or, față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al intimatului pârât doar pentru faptul că a lucrat fără forme legale, nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia. Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 94 din 5 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2009.