ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 81/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 81/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20

decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bihor, secția civilă, reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera

circulație în Ungaria, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtului T.G.S.

În motivarea cererii, s-a arătat că la data

de 10 noiembrie 2006 pârâtul a fost returnat din Ungaria, în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 230/2002,

deoarece nu a respectat termenul legal de ședere pe teritoriul acestei țări.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 38, art. 39 și art. 52 din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 296/C din 7 martie

2007, Tribunalul Bihor, secția civilă, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație solicitată de

reclamantă vine în contradicție cu reglementările europene care garantează

dreptul la liberă circulație.

Acest drept poate să formeze obiectul unor

restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public

într-o societate democratică.

Reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul a

avut un comportament necorespunzător pe teritoriul Ungariei, iar faptul că nu a

avut forme legale de ședere nu constituie un motiv pentru limitarea acestui

drept.

Apelul declarat de reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte a fost respins de Curtea de Apel Oradea, secția civilă

mixtă, prin decizia civilă nr. 6/A pronunțată la data de 9 ianuarie 2008.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a

reținut că expulzarea dispusă de autoritățile maghiare nu este prin ea însăși

suficientă pentru ca instanța română să interzică, la rândul ei, dreptul de

circulație al cetățeanului său pe teritoriul Ungariei.

În raport de prevederile art. 48 din Tratatul

C.E.E. și ale art. 4 din Directiva 2004/38/CE, care prevăd limitativ doar trei

situații care permit măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a

cetățeanului român, afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a

sănătății publice, nu se impune admiterea acțiunii pentru faptul că pârâtul nu

a deținut forme legale de ședere în Ungaria.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală față

de dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, care prevăd că singura condiție

necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera

circulație în străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un

stat cu care tara noastră are încheiat acord de readmisie.

Se mai arată că, prin decizia nr. 855 din 28

noiembrie 2006, Curtea Constituțională a reținut că măsura dispusă de art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ

prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale

și a ordinii publice, iar potrivit Tratatului Comunității Europene, statul

membru poate cere persoanei în cauză să-și raporteze prezența pe teritoriul său

într-un timp rezonabil.

Analizând recursul în limita susținerilor

recurentei, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede

posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație pentru

o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui

acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României,

legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care

are prioritate.

Această prioritate este stabilită de art. 148

alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor din Tratatul instituind

Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a

asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte

de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar față de această

prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie interpretată

în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul

statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în

aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European

și a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Dreptul la liberă circulație nu este un drept

absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea

libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor

de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță

națională sau sănătate publică, iar măsurile luate trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe comportamentul

persoanei în cauză.

Prin urmare, deși calitatea de membru al

Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru

faptul că o persoană a fost returnată pentru ședere ilegală dintr-un stat cu

care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

În cauză, singurele probe administrate sunt

talonul de returnare întocmit de Inspectoratul Poliției de Frontieră și

declarația olografă a pârâtului din care rezultă că a fost reținut de

autoritățile maghiare întrucât nu deținea acte legale de ședere.

Întrucât reclamanta nu a probat, în

condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare

prevăzute în Directivă, instanțele au pronunțat hotărâri legale, date cu

aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

În raport de aceste considerente, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei

nr. 6/A din 9 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă

mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 8 ianuarie 2009.