ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3286/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 447 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău s-a dispus admiterea contestației formulate de reclamanta I.P.A. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Buzău. S-a dispus modificarea dispoziției nr. 33 din 16 ianuarie 2009 emisă de Primarul municipiului Buzău, prin modificarea art. 1 în sensul acordării de despăgubiri în echivalent pentru întreg imobilul cu anexă în suprafață de 916 mp construcții și teren aferent de 4321 mp situat în Buzău, și menținerea restului dispoziției. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Nu se poate pune în discuție legitimitatea reclamantei privind acordarea despăgubirilor, aceasta fiind de necontestat.

Problema a fost a cuantumului acestor despăgubiri și a anexei la imobilul principal. Susținerile reclamantei au fost greșite a fi fondate pentru considerentele că atât imobilul principal cât și anexa au intrat în proprietatea autorilor la date diferite, dar oricum, în timpul căsătoriei lor, astfel că acordarea a numai ⅓ din valoarea despăgubirilor a apărut ca nefondată contrară probatoriului (Decretul de demolare din 1984, Decretul de naționalizare, actele de vânzare-cumpărare). Față de aceste împrejurări, dovedite cu suficiență, a fi admisă contestația și a fost modificată dispoziția nr. 33 din 16 ianuarie 2009 emisă de Primarul Municipiului Buzău, în sensul că la art. 1 s-a dispus acordarea de despăgubiri în echivalent pentru întreg imobilul și anexă în suprafață de 916 mp construită și teren aferent de 4321 mp situat în Buzău.

S-a menținut restul dispoziției contestate. Prin decizia civilă nr. 190 din 10 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a dispus admiterea apelului declarat de pârâta Primăria Municipiului Buzău împotriva sentinței civile nr. 447 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, schimbarea sentinței în tot, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Din notificarea nr. 3530 din 8 februarie 2002 reiese că autoarea contestatoarei, defuncta I.P.F., a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul sanatoriul Dr.

C.I.P., situat în Buzău, dobândit de soțul acesteia prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25521 din 10 iulie 1937 al Tribunalului Ilfov, transmis sub nr. 8906 din 4 noiembrie 1937 la Tribunalul Buzău, identificat cu vecinătățile „la dreapta cu proprietatea K. și T., la stânga cu proprietatea B., la fund cu proprietatea T.A., I.N. și D.”. Imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii este identificat întocmai în actul de vânzare-cumpărare sus menționat, a fost dobândit de autorul contestatoarei în timpul căsătoriei acestuia cu numita I.M., căsătorie desfăcută prin sentința de divorț nr. 48 din 21 iunie 1938 a Tribunalului județean Buzău, din care a rezultat că minorului rezultat din căsătoria acestora i-a fost atribuită o treime din averea numitului I.P.C., adică din jumătate din imobilul situat în orașul Buzău, în care este instalat Sanatoriul.

Prin urmare, în raport de aceste probe, corect apelanta intimată a propus acordarea de despăgubiri în echivalent pentru o treime din valoarea construcțiilor în suprafață de 474 mp și a terenului aferent acestora în suprafață de 2053 mp, imobilul descris anterior fiind naționalizat în baza decretului nr. 302/1948, iar notificarea nu privește și partea de imobil dobândit de notificatoarea F.I.P. prin contractul de vânzare-cumpărare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului și respingerea apelului formulat de intimată pentru următoarele motive: Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care: „(1) În absența unor probe contrare, existente și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după care s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

Din ordinea cronologică a actelor doveditoare prezentate de persoana îndreptățită, rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilului care a adăpostit Sanatoriul Dr. C.I.P. a suferit schimbări de-a lungul timpului, de la momentul dobândirii (anul 1937) și până la preluarea lui abuzivă (naționalizarea din anul 1948). În aceste condiții, instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 cât și art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, luând în considerare doar actul de vânzare-cumpărare din 10 iulie 1937 care a avut de obiect imobilul (teren și construcție) situat în Buzău, în legătură cu care avansul a fost plătit de tatăl persoanei îndreptățite – notificatoare, Dr.

C.I.P. și prima soție a acestuia, M., restul fiind achitat în rate anuale până în 1946 de către Dr. I.P. și cea de a doua soție, F.I.P., notificatoare propriu-zisă, moștenită de recurentă, A.I.P. Conform legii, dreptul de proprietate trebuie stabilit în raport cu data preluării abuzive a imobilului. Din sentința de divorț însă nu rezultă a se fi procedat la partajul bunului imobil, ci doar aplicarea art. 285 Cod civil care prevedea dreptul copilului minor asupra a o treime din nuda proprietate asupra averii pârâtului vinovat de desfacerea căsătoriei. Or, copilul a murit la scurt timp după divorț (2 ianuarie 1939) situație în care în absența unei notificări din partea altui moștenitor decât I.P.F., rezultă că și această treime din imobil se cuvine a fi restituit tot persoanei îndreptățite, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

În mod greșit a fost înlăturat din ansamblul probator procesul verbal nr. 1 din6 noiembrie 1948 anexa 2 unde se arată că întregul imobil Sanatoriul Dr. C.I., proprietatea doctorului C.I.P. a fost naționalizat și preluat de stat conform Decretului nr. 302/1948, element care se coroborează și cu foaia matricolă a imobilului pe anul 1948/1949 unde unic proprietar figurează tot Dr. I.P.C. În aceste condiții, Sanatoriul cu anexele sale a fost proprietatea exclusivă a antecesorului recurentei prin hotărârea de divorț nefăcându-se partajul avansului imobilului. În mod suplimentar, prin actul dotal din 16 iunie 1938 încheiat între părinții notificantei I.P.F., autoarea recurentei și Dr. I.P. cu prilejul celei de a doua căsătorii, s-a convenit luarea unei inscripții ipotecare asupra întregului imobil în litigiu, proprietatea Dr.

C.I.P. Tot astfel, instanța greșit a revenit asupra neacordării de despăgubiri pentru partea de imobil anexă a Sanatoriului, care a fost naționalizată în baza aceluiași decret și care fără dubiu a fost achiziționată în timpul celei de-a doua căsătorii cu motivarea că nu a fost făcută notificare și pentru acest imobil. Or, este limpede că notificatoarea a solicitat imobilul Sanatoriul Dr. C.I.P. „ceea ce înseamnă imobilul în întregul său, puțin din imobil fiind cumpărat ulterior, stabilindu-se o entitate unică, așa cum a fost inserat în decretul de demolare nr. 110/1984. Solicită admiterea recursului. Depune la dosarul cauzei actul dotal din 16 iulie 1938. Examinând recursul promovat de reclamantă instanța reține următoarele: Este în afara oricărui dubiu, faptul că la epoca naționalizării imobilul în litigiu a fost preluat de la proprietarul Dr.

I.C.P., așa cum atestă procesul verbal de predare – preluare nr. 1 din 6 noiembrie 1948 și anexele sale (f. 69 – 108) dosar fond și că în anul 1948/1949 în foaia matricolă a imobilului figurează același unic titular. În aceste condiții, nu se poate prezuma că la epoca divorțului (31 iunie 1938 – f. 16 – 17 dosar fond) Dr. I.C.P. ar fi avut loc și partajul imobilului inițial, din moment ce imobilul achiziționat în anul 1937 fusese cumpărat de la Banca Ilfov (f. 10 – 13 dosar fond), prețul de 750.000 lei plătibil în rate, diferența de 350.000 lei urmând a fi plătită în trei rate anuale de câte 117.000 lei (primele două rate) și de 116.000 lei (ultima rată) cu începere de la 1 octombrie 1938, adică după divorțul dr.

I.C.P. de prima soție și în timpul căsătoriei cu a doua soție, (17 iulie 1938 – f. 18 dosar fond), autoarea reclamantei. Faptul că în sentința de divorț s-a inserat mențiunea aplicării art. 285 C. civ. potrivit cu care soțul vinovat de desfacerea căsătoriei a fost obligat să remită copilului minor o treime din nuda proprietate a averii sale, nu semnifică efectuarea unui partaj între părți în absența dovedirii partajului efectiv asupra averii soților, materializată la acea epocă cu dobândirea bunului imobil în formă inițială, în rate, din care până la divorț fusese achitat doar avansul. Or, în condițiile în care prețul integral al imobilului a fost achitat în februarie 1946, epocă la care s-a ridicat privilegiul vânzătorului (Banca Ilfov) și tot în anul 1938 (iulie 1938) proprietarul imobilului Dr.

I.C.P. a acceptat în actul dotal luarea unei inscripții ipotecare asupra imobilului supus dispozițiilor Legii nr. 10/2001 rezultă limpede că acesta a fost proprietarul imobilului, a cărui diferență de preț a fost achitată cu a doua soție, situație în care în lipsa altor notificări (copilul din prima căsătorie a decedat la 2 ianuarie 1939 – f. 19 dosar fond) instanța trebuia să procedeze la restituirea întregului imobil. Tot astfel, anexa Sanatoriului, naționalizată împreună cu întregul imobil în 1948 și dovedită a aparține Dr. I.C.P. și autoarei recurentei (f. 14 – 15 dosar fond) face parte din fondul imobiliar notificat spre restituire, nefiind posibil a se interpreta că sintagma „imobilul Sanatoriu Dr.

C.I.P.” s-ar înțelege părți din acesta solicitabile separat din moment ce „imobilul Sanatoriu Dr. C.I.P.” semnifică întregul ansamblu imobiliar. În aceste condiții, recursul formulat promovat de recurentă este întemeiat, motivul de recurs, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident în cauză, deoarece instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, situație în care urmează ca în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. să se admită recursul și să se caseze decizia recurentei și să se dispună respingerea apelului declarat de pârâta - intimată și menținerea sentinței primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul reclamantei I.P.A. împotriva deciziei civile nr. 190 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești. Casează decizia recurată. Respinge apelul Primăriei Municipiului Buzău împotriva sentinței civile nr. 447 din 30 aprilie 2009. Menține sentința civilă nr. 447 din 30 aprilie 2009 a Tribunalului Buzău. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2010.