ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2465/2010

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele: Reclamanții A.V. și I.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Focșani repunerea în termen privind notificarea nr. 123 din 8 octombrie 2007 promovată prin executorul judecătoresc B.F. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au avut în proprietate imobilul din Focșani, locuit efectiv până în anul 1982, când prin decizia nr. 1 din 3 ianuarie 1983 a fost expropriat. Nu au formulat notificarea în termenul legal, deoarece reclamantul A.V. avea o vârstă înaintată (60 de ani în anul 2001) și lipsit de discernământ, având maladia dupuyutreh cu anchiloză, așa cum rezultă din certificatul de încadrare în gradul de handicap, nr. 2345 din 19 mai 2004. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Vrancea, secția civilă, prin sentința civilă nr. 731 din 18 decembrie 2007 a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din probele administrate nu a rezultat că reclamanții au fost într-o imposibilitate mai presus de voința lor, care să-i fi împiedicat să depună notificare în termenul legal, respectiv până în 14 februarie 2002. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru greșita respingere a cererii de repunere în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, pentru depunerea notificării. În susținere au arătat că prin actele eliberate de conducerea spitalului unde a fost internat reclamantul A.V. pot dovedi starea de fapt care a condus la nedepunerea în timp a notificării. În această fază procesuală a decedat reclamantul A.V., cauza fiind continuată de moștenitoarea sa B.D.

Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia civilă nr. 94A din 10 martie 2009 a respins apelul, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a apreciat că termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 este unul de decădere, iar reclamanții nu au putut proba existența unei împrejurări mai presus de voința lor care să-i împiedice să formuleze notificarea. Curtea a reținut că din actele medicale depuse la dosar a rezultat că reclamantul a fost internat în spital ulterior expirării termenului impus de Legea nr. 10/200, astfel încât în mod corect tribunalul a făcut aplicarea art. 103 pct. 1 teza II C. proc. civ. Împotriva deciziei au formulat recurs reclamanții susținând că instanțele de fond au apreciat greșit probele și au făcut o incorectă aplicare a legii.

Susțin că certificatul de handicap a fost eliberat abia în anul 2004 deoarece anterior acestei date nu se eliberau astfel de documente, reclamantul fiind internat periodic în anii 2001, 2002 și fiind în imposibilitate de a întreprinde demersurile administrative cerute de procedura Legii nr. 10/2001. Recursul nu este fondat. Î n drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, invocată de reclamanți în scopul valorificării pretenției de retrocedare a imobilului ce face obiectul litigiului, s-a reglementat regimul juridic a unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligația de a formula în termenul prevăzut de această dispoziție legală o notificare prin care entitatea deținătoare era învestită cu analizarea pretențiilor pe care înțelegea să le formuleze cu privire la un anumit imobil. Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nicio modificare prin dispoziții legale ulterioare și el s-a aplicat pentru toate categoriile de persoane pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo distincție. Nerespectarea de către persoanele îndreptățite a termenului de notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri. Termenul analizat este astfel, prin voința legii, unul de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere sau suspendare, neoperând, în consecință, nici instituția repunerii în termen.

Sancțiunea decăderii aplicată pentru nerespectarea termenului legal instituit pentru formularea notificării, nu poate fi înlăturată, dar chiar în ipoteza în care ar opera repunerea în termen, această măsură nu poate fi dispusă întrucât din probele administrate de reclamanți nu se justifică o astfel de măsură. Se reține astfel că certificatul depus de reclamant și care face dovada încadrării sale într-un grad de handicap este emis ulterior expirării termenului de notificare.

Actele medicale exhibate de reclamanți, precum și adeverința eliberată de Spitalul Nifon, județul Buzău, nr. 73 din 16 aprilie 2008 (fila 3 dosar recurs), atestă perioadele de spitalizare a reclamantului, dar care nu acoperă integral toată perioada în care reclamantul putea depune notificarea, acesta fiind internat în perioada de referință numai în intervalul 8 iunie 2001 - 29 iunie 2001. Deci nu se poate susține o continuitatea a acestei stări, de natură a-l împiedica obiectiv să depună notificare de-a lungul întregii perioade în care legea permitea acest lucru. În etapa următoare acestei perioade de spitalizare recurentul nu a întreprins niciun demers, până la data la care se împlinea termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării.

În ceea ce privește celelalte perioade de spitalizare a acestuia, fiind ulterioare termenului limită al notificării, nu pot fi luate în calcul. Argumentele invocate de către reclamanți în susținerea cererii de repunere în termenul de notificare nu au sustenabilitate și din perspectiva faptului că fosta soție I.V., deși are calitatea de reclamantă, pretinzând aceleași drepturi ca și A.V., nu a invocat și probat nicio împrejurare mai presus de voința sa care să o fi împiedicat să inițieze procedura legii speciale de reparație și să-și valorifice dreptul pretins. Pe cale de consecință, pentru considerentele ce preced, recursul va fi respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.D. și I.V. împotriva deciziei nr. 94A din 10 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.