ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2465/2010

Deliberând asupra

recursului civil de față, reține următoarele:

Reclamanții A.V. și I.V. au solicitat în

contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Focșani repunerea în termen

privind notificarea nr. 123 din 8 octombrie 2007 promovată prin executorul

judecătoresc B.F.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că

au avut în proprietate imobilul din Focșani, locuit efectiv până în anul 1982,

când prin decizia nr. 1 din 3 ianuarie 1983 a fost expropriat.

Nu au formulat notificarea în termenul legal,

deoarece reclamantul A.V. avea o vârstă înaintată (60 de ani în anul 2001) și

lipsit de discernământ, având maladia dupuyutreh cu anchiloză, așa cum rezultă

din certificatul de încadrare în gradul de handicap, nr. 2345 din 19 mai 2004.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul

Vrancea, secția civilă, prin sentința civilă nr. 731 din 18 decembrie 2007 a

respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut

că din probele administrate nu a rezultat că reclamanții au fost într-o

imposibilitate mai presus de voința lor, care să-i fi împiedicat să depună

notificare în termenul legal, respectiv până în 14 februarie 2002.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

reclamanții, criticând-o pentru greșita respingere a cererii de repunere în

termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, pentru depunerea notificării.

În susținere au arătat că prin actele eliberate

de conducerea spitalului unde a fost internat reclamantul A.V. pot dovedi

starea de fapt care a condus la nedepunerea în timp a notificării.

În această fază procesuală a decedat reclamantul

A.V., cauza fiind continuată de moștenitoarea sa B.D.

Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin

decizia civilă nr. 94A din 10 martie 2009 a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a

apreciat că termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 este

unul de decădere, iar reclamanții nu au putut proba existența unei împrejurări

mai presus de voința lor care să-i împiedice să formuleze notificarea.

Curtea a reținut că din actele medicale depuse

la dosar a rezultat că reclamantul a fost internat în spital ulterior expirării

termenului impus de Legea nr. 10/200, astfel încât în mod corect tribunalul a

făcut aplicarea art. 103 pct. 1 teza II C. proc. civ.

Împotriva deciziei au formulat recurs

reclamanții susținând că instanțele de fond au apreciat greșit probele și au

făcut o incorectă aplicare a legii.

Susțin că certificatul de handicap a fost

eliberat abia în anul 2004 deoarece anterior acestei date nu se eliberau astfel

de documente, reclamantul fiind internat periodic în anii 2001, 2002 și fiind

în imposibilitate de a întreprinde demersurile administrative cerute de

procedura Legii nr. 10/2001.

Recursul nu este fondat.

Î

n drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate

cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunțată fără temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, invocată de reclamanți în scopul

valorificării pretenției de retrocedare a imobilului ce face obiectul litigiului,

s-a reglementat regimul juridic a unor imobile preluate de stat în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după

republicare), persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în

cadrul acestui act normativ aveau obligația de a formula în termenul prevăzut

de această dispoziție legală o notificare prin care entitatea deținătoare era

învestită cu analizarea pretențiilor pe care înțelegea să le formuleze cu

privire la un anumit imobil.

Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în

vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit

nicio modificare prin dispoziții legale ulterioare și el s-a aplicat pentru

toate categoriile de persoane pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, fără

vreo distincție.

Nerespectarea de către persoanele îndreptățite a termenului de

notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, atrage pierderea dreptului

persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.

Termenul analizat este astfel, prin voința legii, unul de decădere, nefiind

susceptibil de întrerupere sau suspendare, neoperând, în consecință, nici

instituția repunerii în termen.

Sancțiunea decăderii aplicată pentru nerespectarea termenului legal

instituit pentru formularea notificării, nu poate fi înlăturată, dar chiar în

ipoteza în care ar opera repunerea în termen, această măsură nu poate fi

dispusă întrucât din probele administrate de reclamanți nu se justifică o

astfel de măsură.

Se reține astfel că certificatul depus de reclamant și care face dovada

încadrării sale într-un grad de handicap este emis ulterior expirării

termenului de notificare.

Actele medicale exhibate de reclamanți, precum și adeverința eliberată

de Spitalul Nifon, județul Buzău, nr. 73 din 16 aprilie 2008 (fila 3 dosar

recurs), atestă perioadele de spitalizare a reclamantului, dar care nu acoperă

integral toată perioada în care reclamantul putea depune notificarea, acesta

fiind internat în perioada de referință numai în intervalul 8 iunie 2001 - 29

iunie 2001.

Deci nu se poate susține o continuitatea a acestei stări, de natură a-l

împiedica obiectiv să depună notificare de-a lungul întregii perioade în care

legea permitea acest lucru.

În etapa următoare acestei perioade de

spitalizare recurentul nu a întreprins niciun demers, până la data la care se

împlinea termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificării.

În ceea ce privește celelalte perioade de

spitalizare a acestuia, fiind ulterioare termenului limită al notificării, nu

pot fi luate în calcul.

Argumentele invocate de către reclamanți în susținerea cererii de

repunere în termenul de notificare nu au sustenabilitate și din perspectiva

faptului că fosta soție I.V., deși are calitatea de reclamantă, pretinzând

aceleași drepturi ca și A.V., nu a invocat și probat nicio împrejurare mai

presus de voința sa care să o fi împiedicat să inițieze procedura legii

speciale de reparație și să-și valorifice dreptul pretins.

Pe cale de consecință, pentru considerentele ce preced, recursul va fi

respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții B.D. și I.V. împotriva deciziei nr. 94A din 10 martie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

aprilie 2010.