ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2797/2010

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Miercurea

Ciuc și declinată competența în favoarea Tribunalului Harghita, reclamanta SC O.W.

SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.M. SA, solicitând:

- rezilierea din vina pârâtei a contractului nr. l

din 19 august 2003, privind prestarea serviciilor de transport călători;

- obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în

valoare de 40.000 RON, reprezentând prejudiciul produs societății ca urmare a

încălcării obligațiilor contractuale, respectiv a întreruperii intempestive a

activității de transport înainte de expirarea termenului de preaviz instituit

prin art. IX pct. 9.1 din contract:

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecata.

Prin sentința nr. 282 din 1 martie 2007 a

Tribunalului Harghita, s-a admis în parte acțiunea reclamantei SC O.W. SRL

Miercurea Ciuc, formulată împotriva pârâtei SC M.C. SA; s-a dispus rezilierea

contractului nr. 1 din 19 august 2003 și a fost obligată pârâta la plata sumei

de 69.118 lei despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a

reținut că pârâta este în culpă contractuală, întrucât nu ar fi respectat

cerința contractului, potrivit căreia se impunea ca în caz de denunțare a

contractului, să comunice acest lucru prin preaviz de 60 de zile către

reclamantă, parte cocontractantă.

În consecință, pentru cele 28 zile rămase din cele 60

zile ce trebuiau respectate, s-au acordat despăgubiri, în cuantum de 69.118

lei.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 110/ A din 17 decembrie

2008, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței mai sus menționate

și, în consecință:

A modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că

a obligat-o pe pârâtă către reclamantă la plata sumei de 5560,73 lei, cu titlu

de despăgubiri și 2.623 lei cheltuieli de judecată.

A menținut celelalte dispoziții din hotărârea

atacată.

A respins apelul declarat de reclamantă împotriva

aceleiași hotărâri.

A obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 10.880,6

lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

În considerentele hotărârii pronunțate, instanța de

apel a reținut următoarele:

Susținerile apelantei pârâte, în ceea ce privește

faptul că facturile fiscale depuse în probațiune nu ar fi fost prezentate cu

ocazia concilierii sunt nefondate, întrucât în cursul cercetării judecătorești

părțile sunt libere să depună în probațiune orice mijloace de probă apreciate

drept utile, necesare și pertinente cauzei, urmând a fi combătute de partea

adversă prin contraprobe, instanța fiind cea care le va aprecia ca atare.

Referitor la excepția invocată de pârâtă, vizând

decăderea reclamantei din dreptul de a modifica cuantumul despăgubirilor după

prima zi de înfățișare, curtea de apel a constatat că și această susținere este

neîntemeiată, întrucât, potrivit art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., orice

modificare a cererii de chemate în judecată nu se consideră a fi modificată

dacă reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia

reclamanta nu ar fi deținut licența de transport necesară pentru realizarea

obiectului contractului, transport de persoane, este de observat că nici

această alegație nu poate fi reținută întrucât în cursul soluționării apelului

reclamanta a depus această licență A.R.R.

Întrucât prima expertiză efectuată în cauză nu a fost

concludentă, s-a dispus efectuarea încă a unei expertize, care a concluzionat

că întinderea prejudiciului suferit de reclamantă este de 5.560,7 lei (4515 lei

despăgubiri, sumă actualizată în funcție de rata inflației).

Astfel, că valoarea reală a despăgubirilor ce se

impune a fi acordate reclamantei, este în cuantum de 4.515 lei, sumă

actualizată cu rata inflației, apreciată de instanță ca fiind necesară și

suficientă pentru o justă despăgubire a reclamantului.

Recursul declarat de reclamanta SC O.W. SRL Miercurea

Ciuc împotriva deciziei nr. 110/ A din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel Tg. Mureș

a fost respins, ca nefondat, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, prin decizia nr. 273 din 27 ianuarie 2010.

În argumentarea acestei decizii, Înalta Curte a

reținut că în speță, cuantumul despăgubirilor ce au fost acordate reclamantei a

fost stabilit după ce în cauză au fost administrate două expertize contabile

judiciare, la care părțile au formulat de fiecare dată obiecțiuni și precizări,

iar instanța de apel a apreciat că rezultatul celei de-a doua expertize

reflectă corect cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate reclamantei pentru

o justă despăgubire, o a treia expertiză devenind inutilă în această

împrejurare. Totodată, s-a reținut că reclamanta nu a formulat în recurs nicio

critică întemeiată, care, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., să justifice modificarea sau casarea deciziei curții de apel și, în

consecință s-a menținut decizia recurată ca temeinică și legală și s-a respins

recursul ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 273 din 27 ianuarie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a formulat contestație

în anulare SC O.W. SRL Miercurea Ciuc la data de 11 februarie 2010, nemotivată,

cu precizarea că va depune motivele contestației într-un memoriu separat după

comunicarea motivării deciziei contestate.

Înalta Curte va respinge contestația în anulare

pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare, cale extraordinară de atac de

retractare este deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 317 C. proc.

civ. (necompetentă sau viciu vizând procedura citării), și art. 318 C. proc.

civ. (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs).

Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la

îndeplinire pe cale de executare silită, contestația în anulare poate fi

introdusă, conform art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în termen de

15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai

târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Din coroborarea dispozițiilor art. 319 cu cele ale art.

317 și respectiv art. 318 reiese că atât cererea propriu-zisă cât și motivarea

în fapt și în drept (care alcătuiesc împreună contestația în anulare) trebuie

depuse cu respectarea termenului prevăzut de lege pentru fiecare tip de

hotărâre (susceptibilă sau nesusceptibilă de executare silită).

În speță, hotărârea atacată fiind irevocabilă, nu s-a

comunicat contestatorului, dar din verificările efectuate rezultă că dosarul nr.

830/258/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, în

care a fost pronunțată decizia contestată a fost atașat la dosarul contestației

în anulare la data de 26 aprilie 2010.

Având în vedere că de la data atașării dosarului când

decizia contestației putea fi luată la cunoștință de către contestatoare au

trecut mai mult de șase luni, timp suficient în care se putea motiva

contestația în anulare și că partea a beneficiat de două termene acordate

pentru motivarea cererii, Înalta Curte constată că nerespectarea acestei

obligații are drept consecință respingerea contestației în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC O.W.

SRL Miercurea Ciuc împotriva deciziei nr. 273 din 27 ianuarie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie

2010.