ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 328/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 328/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față :
Din
examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
La data de 06 ianuarie 2009, reclamanta SC C.F. SRL a
solicitat obligarea pârâtei SC A.M. SA Târgu Mureș la plata sumei de 525.490,32
lei, echivalentul sumei de 131.834 Euro (1 Euro/3,983 lei, la data formulării
cererii), reprezentând beneficiu nerealizat de către reclamantă din contractul
nr. 265 din 28 martie 2005, a sumei de 140.144 lei, reprezentând costuri
salariale suportate de reclamantă, calculate de la data încetării raporturilor
contractuale și până la expirarea perioadei de preaviz și disponibilizarea salariaților
angajați să realizeze obiectul contractului nr. 265 din 28 martie 2005, plata
sumei de 586.400 lei, reprezentând daune, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința nr. 1560 din 22 iunie 2009, Tribunalul
Comercial Mureș a respins acțiunea formulată de reclamanta SC C.F. SRL
Râmnicu-Vâlcea în contradictoriu cu pârâta SC A.M. SA Târgu Mureș.
Pentru a pronunța aceasta sentința, instanța de fond
a reținut că între cele două părți s-a încheiat contractul nr. 265 din 28
martie 2005 având ca obiect efectuarea de transporturi.
A reținut că pârâta nu și-a manifestat voința, nici
în mod expres și nici în mod tacit, în vederea prelungirii contractului după data
de 28 februarie 2006. Clauza cuprinsă în contract prevede posibilitatea
prelungirii contractului prin act adițional, fără a stipula o obligație corectă
în sarcina pârâtei.
A apreciat că în cauză nu subzistă fapta pârâtei, ca
premisă a răspunderii contractuale, constând în neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a unei obligații contractuale, prin care să se aducă atingere
unui drept subiectiv patrimonial al creditorului, situație în care nu mai este
necesară analizarea celorlalte condiții, respectiv existența și valoarea
prejudiciului, vinovăția și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Prin decizia nr. 19/A din 8 martie 2010, Curtea de
Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a
respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta SC C.F. SRL Râmnicu-Vâlcea
împotriva sentinței mai sus menționate.
În motivarea acestei soluții, instanța de apel a
reținut următoarele:
Între părți s-a încheiat contractul nr. 265 din 28
martie 2005 (f.13-16 dos fond) având ca obiect efectuarea transporturilor a
minim 250.000 până la 400.000 tone anual de îngrășăminte lichide ale clientului.
În contract, respectiv în cap. VIII, art. 8 alin. (1)
teza 1, se prevede încetarea contractului ,,la expirarea termenului pentru care
s-a încheiat”.
În cap XII art. 12.6 se prevede că acest contract
„este valabil până la data de 31 decembrie 2005 cu posibilitatea prelungirii
prin act adițional până la data de 31 decembrie 2006”.
După cum se poate observa din coroborarea celor două
texte din cuprinsul contractului, posibilitatea prelungirii contractului se
poate face după 31 decembrie 2005 prin act adițional.
Câtă vreme nu există niciun act adițional înseamnă că
efectele contractului încetează la 31 decembrie 2005.
Actele adiționale nr. 1, 2 și 3 (f.21-22, 23-24,
25-26 dosar fond) încheiate între părți nu modifică perioada contractului.
Nu este prevăzută posibilitatea prelungirii
contractului în mod tacit, iar clauzele contractului fiind speciale, potrivit
art. 969 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1 C. com., se aplică aceste
dispoziții speciale.
Faptul că în perioada 01 ianuarie 2006-08 februarie 2006
s-au efectuat transporturi pentru SC A.M. SA nu înseamnă prelungirea
contractului pentru argumentele mai sus arătate.
În consecință, instanța de apel a respins apelul ca
nefondat.
Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs
reclamanta SC C.F. SRL Râmnicu Vâlcea, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304
pct. 8 și 9 C. proc. civ., art. 942 și urm. C. proc. civ. și art. 37 C. com. și
solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei
spre rejudecare.
În temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.
civ. recurenta arată că părțile au înțeles să continue executarea contractului
și în cursul anului 2006. SC C.F. SRL a transmis pârâtei un act adițional,
privind prelungirea perioadei de valabilitate a contractului și pentru anul
2006, act adițional ce urma să fie semnat de către reprezentanții legali ai
pârâtei și transmis către societatea sa, în cursul lunii decembrie 2005.
Mai arată că manifestarea de voință privind
continuarea raporturilor stabilite în baza contractului nr. 265/2005, din
partea ambelor părți, a fost reală, serioasă, conștientă, neviciată și fermă
și, de asemenea că, SC C.F. SRL a efectuat transporturi de marfă la solicitarea
pârâtei, în toată luna ianuarie 2006.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
recurenta susține că instanțele de fond și apel nu au avut în vedere prevederile
art. 37 C. com.: ,,Până ce contractul nu este perfect, propunerea și acceptarea
sunt revocabile. Cu toate acestea, deși revocarea împiedica ca contractul să
devie perfect, dacă ea ajunge la cunoștința celeilalte părți după ce aceasta întreprinsese
executarea lui, atunci cel ce revocă contractul răspunde de daune
interese".
În acest sens arată că art. 37 C. com. prevede,
indiscutabil, antrenarea răspunderii de daune interese, în cazul în care
revocarea ofertei de a contracta a intervenit după ce una dintre părți începuse
executarea contractului.
Recurenta face referire și la faptul că reclamanta a
solicitat prin adresa nr. 977 din 16 ianuarie 2006 facturarea contravalorii tarifelor
de transport pentru decada 1 ianuarie 2006 la 7,27 Euro/to., conform
contractului nr. 265 din 28 martie 2005.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată
următoarele:
În ce privește susținerile recurentei formulate în temeiul
dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel
ar fi nesocotit manifestarea de voință privind continuarea raporturilor
stabilite în baza contractului nr. 256/2005, printr-un act adițional ce urma a
fi semnat de reprezentanții legali ai pârâtei, fapt ce rezultă și din
transporturile de marfă efectuate de reclamantă, la solicitarea pârâtei în
cursul lunii ianuarie 2006, se constată că nu sunt întemeiate.
Aceasta, deoarece, așa cum corect au reținut ambele
instanțe care s-au pronunțat la cauză, examinând prevederile contractuale ,
respectiv cele stipulate în cap. VIII art. 8 alin. (1) teza 1 coroborate cu
cele ale art. 12.6 din contractul nr. 265 din 28 martie 2005 încheiat între
părți, rezultă fără nici un dubiu că nu s-a prevăzut posibilitatea prelungirii
contractului în mod tacit, ci era necesară încheierea unui act adițional, numai
în scris, cu acordul ambelor părți, potrivit art. 12.4 din contract, ceea ce,
în speță, nu s-a întâmplat.
Rezultă prin urmare că pentru a ne afla în prezența
unei modificări a contractului, în sensul prelungirii acestuia nu era
suficientă existența unei manifestări de voință tacite, ci s-ar fi impus ca
aceasta să fie exprimată expres în scris, în cuprinsul unui act adițional,
semnat de părți.
În ceea ce privește semnificația juridică pe care
reclamanta încearcă să o dea transporturilor pe care le-a efectuat în luna
ianuarie 2006, se constată că nu există nicio probă care să susțină afirmațiile
recurentei-reclamante, în sensul că acestea ar reprezenta o manifestare de
voință a pârâtei de a continua relațiile contractuale până la 31 decembrie
2006.
Criticile recurentei exprimate prin invocarea dispozițiilor
art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că instanțele nu au ținut seama de
prevederile art. 37 C. com. sunt de asemenea neîntemeiate, întrucât în mod legal
nu a fost reținută incidența în cauză a acestora, de vreme ce reclamanta nu
și-a întemeiat pretențiile și nu a invocat în acțiunea introductivă sau până la
prima zi de înfățișare prevederile art. 37 C. com., ci dispozițiile
contractului și prevederile art. 942 și urm. C. civ,, adică o răspundere
contractuală, or, a le fi luat în considerare în apel, așa cum a solicitat
recurenta-reclamantă prin trimiterile făcute și la prevederile art. 37 C. com.,
ar fi însemnat o încălcare a prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,
ceea ce nu poate fi primit și, oricum, dispozițiile art. 37 C. com. se referă
la ipoteza lipsei unui contract, ipoteză inaplicabilă în cauză.
În consecință, în mod judicios s-a concluzionat că nu
subzistă fapta pârâtei, ca premisă a răspunderii contractuale, constând în neexecutarea
sau executarea necorespunzătoare a unei obligații contractuale, prin care să fi
adus atingere unui drept patrimonial al reclamantei.
Astfel fiind, având în vedere că recurenta-reclamantă
nu a formulat în recurs nicio critică întemeiată, care în raport de
dispozițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.
civ. să conducă la modificarea sau casarea deciziei curții de apel, aceasta va
fi păstrată ca fiind legală și se va respinge recursul reclamantei SC C.F. SRL
Râmnicu Vâlcea, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.F. SRL
Râmnicu Vâlcea prin administrator judiciar E. SPRL Râmnicu Vâlcea împotriva
deciziei nr. 19/A din 8 martie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția
comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2011.