ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 328/2011

Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele : La data de 06 ianuarie 2009, reclamanta SC C.F. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC A.M. SA Târgu Mureș la plata sumei de 525.490,32 lei, echivalentul sumei de 131.834 Euro (1 Euro/3,983 lei, la data formulării cererii), reprezentând beneficiu nerealizat de către reclamantă din contractul nr. 265 din 28 martie 2005, a sumei de 140.144 lei, reprezentând costuri salariale suportate de reclamantă, calculate de la data încetării raporturilor contractuale și până la expirarea perioadei de preaviz și disponibilizarea salariaților angajați să realizeze obiectul contractului nr. 265 din 28 martie 2005, plata sumei de 586.400 lei, reprezentând daune, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1560 din 22 iunie 2009, Tribunalul Comercial Mureș a respins acțiunea formulată de reclamanta SC C.F. SRL Râmnicu-Vâlcea în contradictoriu cu pârâta SC A.M. SA Târgu Mureș. Pentru a pronunța aceasta sentința, instanța de fond a reținut că între cele două părți s-a încheiat contractul nr. 265 din 28 martie 2005 având ca obiect efectuarea de transporturi. A reținut că pârâta nu și-a manifestat voința, nici în mod expres și nici în mod tacit, în vederea prelungirii contractului după data de 28 februarie 2006. Clauza cuprinsă în contract prevede posibilitatea prelungirii contractului prin act adițional, fără a stipula o obligație corectă în sarcina pârâtei.

A apreciat că în cauză nu subzistă fapta pârâtei, ca premisă a răspunderii contractuale, constând în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei obligații contractuale, prin care să se aducă atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului, situație în care nu mai este necesară analizarea celorlalte condiții, respectiv existența și valoarea prejudiciului, vinovăția și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Prin decizia nr. 19/A din 8 martie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta SC C.F. SRL Râmnicu-Vâlcea împotriva sentinței mai sus menționate. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Între părți s-a încheiat contractul nr. 265 din 28 martie 2005 (f.13-16 dos fond) având ca obiect efectuarea transporturilor a minim 250.000 până la 400.000 tone anual de îngrășăminte lichide ale clientului.

În contract, respectiv în cap. VIII, art. 8 alin. (1) teza 1, se prevede încetarea contractului ,,la expirarea termenului pentru care s-a încheiat”. În cap XII art. 12.6 se prevede că acest contract „este valabil până la data de 31 decembrie 2005 cu posibilitatea prelungirii prin act adițional până la data de 31 decembrie 2006”. După cum se poate observa din coroborarea celor două texte din cuprinsul contractului, posibilitatea prelungirii contractului se poate face după 31 decembrie 2005 prin act adițional. Câtă vreme nu există niciun act adițional înseamnă că efectele contractului încetează la 31 decembrie 2005. Actele adiționale nr. 1, 2 și 3 (f.21-22, 23-24, 25-26 dosar fond) încheiate între părți nu modifică perioada contractului.

Nu este prevăzută posibilitatea prelungirii contractului în mod tacit, iar clauzele contractului fiind speciale, potrivit art. 969 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1 C. com., se aplică aceste dispoziții speciale. Faptul că în perioada 01 ianuarie 2006-08 februarie 2006 s-au efectuat transporturi pentru SC A.M. SA nu înseamnă prelungirea contractului pentru argumentele mai sus arătate. În consecință, instanța de apel a respins apelul ca nefondat. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta SC C.F. SRL Râmnicu Vâlcea, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., art. 942 și urm. C. proc. civ. și art. 37 C. com. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată că părțile au înțeles să continue executarea contractului și în cursul anului 2006. SC C.F. SRL a transmis pârâtei un act adițional, privind prelungirea perioadei de valabilitate a contractului și pentru anul 2006, act adițional ce urma să fie semnat de către reprezentanții legali ai pârâtei și transmis către societatea sa, în cursul lunii decembrie 2005. Mai arată că manifestarea de voință privind continuarea raporturilor stabilite în baza contractului nr. 265/2005, din partea ambelor părți, a fost reală, serioasă, conștientă, neviciată și fermă și, de asemenea că, SC C.F. SRL a efectuat transporturi de marfă la solicitarea pârâtei, în toată luna ianuarie 2006. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. recurenta susține că instanțele de fond și apel nu au avut în vedere prevederile art. 37 C. com.: ,,Până ce contractul nu este perfect, propunerea și acceptarea sunt revocabile. Cu toate acestea, deși revocarea împiedica ca contractul să devie perfect, dacă ea ajunge la cunoștința celeilalte părți după ce aceasta întreprinsese executarea lui, atunci cel ce revocă contractul răspunde de daune interese". În acest sens arată că art. 37 C. com. prevede, indiscutabil, antrenarea răspunderii de daune interese, în cazul în care revocarea ofertei de a contracta a intervenit după ce una dintre părți începuse executarea contractului. Recurenta face referire și la faptul că reclamanta a solicitat prin adresa nr. 977 din 16 ianuarie 2006 facturarea contravalorii tarifelor de transport pentru decada 1 ianuarie 2006 la 7,27 Euro/to., conform contractului nr. 265 din 28 martie 2005. Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele: În ce privește susținerile recurentei formulate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel ar fi nesocotit manifestarea de voință privind continuarea raporturilor stabilite în baza contractului nr. 256/2005, printr-un act adițional ce urma a fi semnat de reprezentanții legali ai pârâtei, fapt ce rezultă și din transporturile de marfă efectuate de reclamantă, la solicitarea pârâtei în cursul lunii ianuarie 2006, se constată că nu sunt întemeiate.

Aceasta, deoarece, așa cum corect au reținut ambele instanțe care s-au pronunțat la cauză, examinând prevederile contractuale , respectiv cele stipulate în cap. VIII art. 8 alin. (1) teza 1 coroborate cu cele ale art. 12.6 din contractul nr. 265 din 28 martie 2005 încheiat între părți, rezultă fără nici un dubiu că nu s-a prevăzut posibilitatea prelungirii contractului în mod tacit, ci era necesară încheierea unui act adițional, numai în scris, cu acordul ambelor părți, potrivit art. 12.4 din contract, ceea ce, în speță, nu s-a întâmplat. Rezultă prin urmare că pentru a ne afla în prezența unei modificări a contractului, în sensul prelungirii acestuia nu era suficientă existența unei manifestări de voință tacite, ci s-ar fi impus ca aceasta să fie exprimată expres în scris, în cuprinsul unui act adițional, semnat de părți.

În ceea ce privește semnificația juridică pe care reclamanta încearcă să o dea transporturilor pe care le-a efectuat în luna ianuarie 2006, se constată că nu există nicio probă care să susțină afirmațiile recurentei-reclamante, în sensul că acestea ar reprezenta o manifestare de voință a pârâtei de a continua relațiile contractuale până la 31 decembrie 2006. Criticile recurentei exprimate prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că instanțele nu au ținut seama de prevederile art. 37 C. com.

sunt de asemenea neîntemeiate, întrucât în mod legal nu a fost reținută incidența în cauză a acestora, de vreme ce reclamanta nu și-a întemeiat pretențiile și nu a invocat în acțiunea introductivă sau până la prima zi de înfățișare prevederile art. 37 C. com., ci dispozițiile contractului și prevederile art. 942 și urm. C. civ,, adică o răspundere contractuală, or, a le fi luat în considerare în apel, așa cum a solicitat recurenta-reclamantă prin trimiterile făcute și la prevederile art. 37 C. com., ar fi însemnat o încălcare a prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce nu poate fi primit și, oricum, dispozițiile art. 37 C. com. se referă la ipoteza lipsei unui contract, ipoteză inaplicabilă în cauză.

În consecință, în mod judicios s-a concluzionat că nu subzistă fapta pârâtei, ca premisă a răspunderii contractuale, constând în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei obligații contractuale, prin care să fi adus atingere unui drept patrimonial al reclamantei. Astfel fiind, având în vedere că recurenta-reclamantă nu a formulat în recurs nicio critică întemeiată, care în raport de dispozițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. să conducă la modificarea sau casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi păstrată ca fiind legală și se va respinge recursul reclamantei SC C.F. SRL Râmnicu Vâlcea, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.F. SRL Râmnicu Vâlcea prin administrator judiciar E. SPRL Râmnicu Vâlcea împotriva deciziei nr. 19/A din 8 martie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2011.