ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2747/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2747/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1858/19

noiembrie 2008 a Tribunalului Comercial Mureș, s-a respins acțiunea formulată

de reclamanta SC C. SRL în contradictoriu cu pârâta S.N.G.N. R. SA Mediaș,

pentru rezilierea contractului și despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, și

de asemenea a fost respinsă cererea reconvențională a pârâtei, formulată în contradictoriu

cu reclamanta, pentru constatarea nulității absolute a contractului încheiat de

părțile litigante.

În

considerentele hotărârii atacate s-a reținut că instanța a fost investită cu

soluționarea pricinii ca urmare a Deciziei nr. 104/ R din 21 decembrie 2007 a

Curții de Apel Târgu Mureș, prin care s-a admis recursul reclamantei, Sentința nr.

255 din 13 martie 2007 a Tribunalului Comercial Mureș, fiind casată, iar cauza

trimisă spre rejudecare primei instanțe, ca urmare a nepronunțării instanței de

fond asupra cererii reconvenționale.

Prin

acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat rezilierea contractelor de

executare de lucrări din 2 octombrie 1990 și din 4 octombrie 1990, pentru

neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate de pârâtă; precum și obligarea

acesteia la plata sumai de 1.177.088 lei, cu titlu de daune

interese, reprezentând beneficiu nerealizat, la care se adaugă dobânda legală,

cu începere de la data pronunțării hotărârii și până la achitarea integrală a

debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin

Sentința nr. 917 din 14 octombrie 2005, pârâta a fost obligată la plata sumei

de 3.571.481.478 lei, reprezentând profit nerealizat ca urmare a neîndeplinirii

obligațiilor asumate în beneficiul reclamantei, adică 8 % din volumul

investiției alocate pentru anul 2004 (50.000.000.000 lei), din care s-a scăzut

valoarea lucrărilor executate în cursul lunii ianuarie 2004.

Referitor

la daunele interese datorate, s-a arătat că acestea se calculează prin

raportate la suma de 19.713.600 lei, din care se deduce suma de 5.000.000 lei

(investițiile aprobate pentru 2004, și cu privire la care instanțele de

judecată au statuat sumele de bani datorate).

În

raport de susținerile părților prima instanță a reținut că într-adevăr, între

părți au existat raporturi juridice contractuale, dar că, acestea au încetat ca

urmare a refuzului pârâtei de a contracta, ulterior anului 2004, pentru că

instituirea vreunei obligații pârâtei pentru a continua lucrările și pentru a

prelungi valabilitatea unor contracte care nu corespund satisfacerii propriilor

interese ar reprezenta o atingere adusă principiului libertății contractuale.

Referitor

la daunele interese solicitate, instanța de fond a arătat că pentru anul 2004,

prejudiciul suferit de reclamantă a fost acoperit prin despăgubirile acordate

de instanță: 172.156,76 lei contravaloarea lucrărilor realizate în 2004,

172.156,76 lei penalități de întârziere (prin Sentința nr. 1454 din 28 iunie 2006

a Tribunalului Comercial Mureș, irevocabilă prin Decizia nr. 2471 din 21 iunie 2007

a Î.C.C.J.) și 3.571.481.478 lei reprezentând profit nerealizat ca urmare a

neîndeplinirii obligațiilor de către reclamanți, cu penalități de întârziere de

0,15 % pe zi, cu începere de la 01 ianuarie 2005 și până la stingerea creanței

(prin Sentința nr. 917 din 14 octombrie 2005 a Tribunalului Comercial Mureș).

Mai

mult s-a reținut că, respectivele contracte de antrepriză au fost încheiate pe

durată determinată, și pentru pretențiile alegate în prezentul dosar nu există

răspundere contractuală din partea pârâtei) care de altfel nu s-a obligat în

acest sens, motiv pentru care nu poate fi primit nici petitul vizând rezilierea

contractelor, care au încetat prin lipsa unui nou acord de voință al părților,

în vederea prelungirii vechilor contracte.

S-a

respins de asemenea și cererea reconvențională, pentru considerentul că motivul

de nulitate invocat de pârâtă - obiect ilicit al contractelor - nu este

realizat în cauză, întrucât acesta exista la data încheierii convențiilor,

îndeplinind și cerințele de validitate ale art. 962-965 C. civ.

Împotriva

acestei sentințe, a formulat apel in termenul legal, reclamanta, criticând

hotărârea atacata ca nelegală, susținând in esență, ca prima instanța a statuat

eronat că, contractele în cauză ar fii încetat, ignorând toate hotărârile

judecătorești anterioare, referitoare la raporturile juridice dintre părți

(sentința nr. 1543/2004 a Tribunalului Mureș, Decizia nr. 215/A/2004 a Curții

de Apel Tg. Mureș, si Decizia nr. 4680/2005 a I.C.CJ.) care au stabilit ca

voința părților a fost exprimată în sensul executării integrale a obiectivului,

durata de executare prelungindu-se până la punerea în funcțiune a acestuia.

Prin

Decizia nr. 46/ A din 25 mai 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, s-a respins ca

nefondat apelul formulat de reclamanta

SC C. SRL Tg. Mureș împotriva Sentinței nr. 1858

din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Comercial, în Dosar nr. 731/2007.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în

esență că decizia pârâtei de a nu mai încheia noi contracte, ulterior anului

2003, a reprezentat de fapt voința acesteia, nu de a nerespecta obligația de a

face asumată prin procesul verbal, ci de a nu mai contracta.

Instanța

a reținut că pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe contractele inițiale

ale părților, actele adiționale și procesul verbal de negociere, un argument

puternic in ceea ce privește culpa contractual a paratei, fiind actele emanate

de la aceasta parte - Hotărârea Consiliului de Administrație referitoare la

programul investițional al R.O.M. G.A.Z. S-a observat că singurul act al

părților care ar putea fi invocat este procesul verbal care însă instituie

obligația pârâtei de a contracta pe viitor, fără a stabili în vreun fel care

este valoarea în raport de care se vor stabili eventualele despăgubiri

cuvenite. Instanța de control judiciar a reținut că părțile nu pot fi ținute să

contracteze nelimitat.

S-a

mai apreciat că referirea reclamantei la Hotărârea Consiliului de Administrație

a R.O.M. G.A.Z., privind planul de investiții si bugetul alocat, nu poate fii

apreciată ca o probă utilă cauzei, în condițiile în care acest act unilateral

nu poate angaja răspunderea emitentei pârâte, pentru ca prin natura sa nu poate

produce efectele juridice scontate de reclamanta.

Instanța

a apreciat, totodată, că invocarea de către reclamantă a incidenței

dispozițiilor art. 1075 C. civ. nu poate fi reținută, întrucât aplicabilitatea

acestor dispozițiile legale este înlăturată de principiul libertății

contractuale.

Împotriva

deciziei, în termen legal, reclamanta

SC

C. SRL Tg. Mureș a formulat recurs.

Recurenta și-a

întemeiat în drept criticile formulate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., înserând în cuprinsul motivelor de recurs scurt istoric al cauzei.

În ce privește

critica formulată de recurentă pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., afirmă că

hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe are se sprijină și nu este

motivată, cuprinzând motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În argumentarea

acestui motiv de recurs, recurenta arată că, deși în preambulul hotărârii

atacate, instanța de apel reține că motivele de apel invocate, în principal

cele legate de împrejurarea potrivit căreia raporturile juridice dintre părți

legate de natura juridica a contractelor in litigiu, obiectul contractului,

data încetării contractului, natura juridică a actelor adiționale, și a

obiectului acestor acte adiționale a fost stabilită în mod irevocabil de

instanțele judecătorești prin Sentința nr. 1543/2004 a Tribunalului Mureș,

Decizia nr. 215/A/2004 a Curții de Apel Târgu Mureș, și Decizia nr. 4680/2005 a

I.C.C J, în motivarea hotărârii de apel nu se face nici o referire la aceste

motive, ele nefiind combătute prin nici un argument.

În

continuare, arată că, critica adusă hotărârii pronunțate de instanța de fond se

referea în primul rând la faptul că prin această hotărâre instanța de fond a

dat o cu totul altă interpretare actului dedus judecății, în raport cu cele

deja statuate de instanțele judecătorești prin hotărârile pe care le-a invocat

în mod expres indicându-le, ori instanța de apel s-a limitat la a relua

motivația instanței de fond fără a face nici o trimitere la cele deja statuate

de instanțele judecătorești prin hotărârile evocate, și implicit la motivele de

apel invocate. În opinia recurentei instanța de apel face o serie de afirmații,

care pe de o parte vin în contradicție cu soluția pronunțată, iar pe de altă

parte sunt străine de natura pricinii. Consideră că argumentația instanței este

contradictorie întrucât pe de o parte arată că s-a instituit obligația ambelor

părți de a încheia acte adiționale, iar pe de altă parte se arată că nu poate

fi înțeleasă convenția ca o obligație de a încheia acte adiționale întrucât

s-ar înlătura libertatea de a decide. Recurenta precizează că, potrivit

convenției părților, actele adiționale urmau să prevadă cuantumul valoric al

lucrărilor ce urmau a fi executate anual, cuantumul fiind stabilit la nivelul

planului de investiții aprobat de consiliul de administrație al pârâtei. Așa

fiind nu s-a încălcat libertatea de a decide a pârâtei, dimpotrivă obligația de

a încheia acte adiționale a fost asumată prin procesul verbal de negociere

încheiat în anul 1998, iar cuantumul anual al lucrărilor urma să fie stabilit

în mod unilateral de forul de conducere al pârâtei. În același context,

recurenta susține că în considerentele hotărârii atacate la alin. (3) pag. 6

din hotărâre arată că decizia pârâtei de a nu încheia acte adiționale a reprezentat

voința acesteia de nu mai contracta si nu a reprezentat voința acesteia de a nu

respecta obligația de a face asumată prin procesul verbal. Față de cele

anterior menționate, recurenta apreciază că prin raportare la motivele

instanței de apel, nu se poate constata decât că argumentația acesteia este una

contradictorie, motivele pe care se sprijină hotărârea este in contradicție cu

soluția pronunțată, si nu în ultimul rând hotărârea nu este motivată în

condițiile în care instanța de apel nu s-a referit la motivele de apel

invocate.

Cel

de-al doilea motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea instanței de apel

este lipsită de temei legal, în condițiile in care instanța de fond a făcut o

greșita aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ., art. 1020 C. civ., art. 1075

C. civ. instanța de apel era obligată să dea eficientă dispozițiilor art. 969 C.

civ., iar în condițiile in care nu s-a constatat nulitatea convenției, aceasta

trebuie să producă efecte între părțile contractante. Se mai susține că argumentația

potrivit căreia s-ar încălca libertatea contractuala prin obligarea la

încheierea actelor adiționale nu poate fi primită, în condițiile in care pârâta

s-a obligat in cursul anului 1998 să încheie anual aceste acte adiționale, până

la punerea în funcțiune a obiectului contractului.

Recurenta

consideră că în mod greșit nu au fost aplicate dispozițiile art. 1020 C. civ.,

potrivit căruia condiția rezolutorie este subînțeleasă în contractele

sinalgamatice, în cazul în care una din părți nu îndeplinește angajamentul său;

în condițiile în care instanța de apel a reținut existența convenției încheiate

între părți, a reținut că pârâta nu și-a executat obligația de încheia acte

adiționale, capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului trebuia admis,

cu consecința acordării de daune interese potrivit art.

1021,

coroborat cu art. 1075 C. civ.

În consecință,

recurenta solicită a se constata incidența art. 304 pct. 7 si pct. 9 C. proc.

civ., în sensul admiterii recursului cu consecință modificării hotărârii atacate,

în sensul admiterii apelului și implicit al admiterii acțiunii principale și

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este

nefondat.

Referitor la

susținerea recurentei că hotărârea instanței de apel nu este motivată Înalta Curte,

constată că aceasta respectă dispozițiile art. 261 C. proc. civ., fiind

motivată în fapt și în drept, examinând și analizând actul juridic supus

judecății din perspectiva dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 948 din

același cod.

Nu poate fi reținută

nici susținerea recurentei în sensul că instanța trebuia să aibă în vedere

motivarea unor hotărâri, pe care le menționează expres, întrucât, așa cum

rezultă din conținutul acestora, obiectul cauzelor au obiect diferit de

prezenta cauză astfel: hotărârile invocate de recurentă au ca obiect obligarea

pârâtei – din prezenta cauză – de a încheia acte adiționale la contractele nr. 48

din 2 octombrie 1990, 51, 56, 57, 58, 59 și 60 din 4 octombrie 1990 pentru

stabilirea lucrărilor pentru anul 2004, la nivelul valorilor cuprinse în planul

de investiții aprobat de consiliul de administrație al societății pârâte. Prin

urmare, prin hotărârile indicate de recurentă nu se poate aprecia că prezenta

cauză a fost lămurită, dat fiind obiectul distinct al cauzelor în raport de

prezentul litigiu, ceea ce nu echivalează cu o nemotivare a deciziei recurate,

în sensul dispozițiilor art. 261 C. proc. civ. Faptul că instanța de apel

analizează cauza conform criticilor cu care a fost învestită în calea de atac

al apelului și nu combate expres hotărârile indicate de reclamantă, nu poate

conduce la concluzia Înaltei Curți că decizia dată în apel este nemotivată. În

concluzie, instanța de apel a fost chemată să soluționeze cauza și să-și

motiveze soluția dată pe capetele de cerere formulate de reclamantă și nu să

răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea și combaterea

acestor capete de cerere.

Cu privire la

susținerea recurentei că instanța de apel face o serie de afirmații

contradictorii care pe de o parte vin în contradicție cu soluția pronunțată,

iar pe de altă parte, sunt străine de natura pricinii, Înalta Curte, de

asemenea, urmează să o respingă ca nefondată, deoarece recurenta le separă din

contextul în care sunt înserate în considerentele deciziei recurate, dându-le o

altă interpretare, neconformă cu întregul ansamblu al raționamentului judiciar

al instanței de apel. Din interpretarea sistematică a tuturor actelor juridice

ale părților rezultă că fiecare act adițional reprezenta un act cu obiect

precis determinat, atât din punct de vedere material, fizic, cât și valoric,

argumentație legală și temeinică a instanței de apel în raport de probele și

susținerile părților din dosar pentru că actele adiționale pe care părțile

puteau să le încheie în vederea stabilirii volumului de lucrări și a valorii

acestora sunt guvernate de principiul libertății contractuale. În virtutea

acestui principiu, doar încheierea acestor acte adiționale ar reprezenta prin

ea însăși o condiție ce ar fi putut avea ca efect nașterea între părți de

drepturi și obligații corelative precis determinate și determinabile cum ar fi

stabilirea volumelor de lucrări, termene de execuție, valoarea acestor lucrări.

În speță, în mod

corect a reținut instanța de apel ca părțile să fie în prezența unor raporturi

juridice obligaționale în sensul urmărit de reclamantă, contractele a căror

reziliere se cere și procesul – verbal din 25 august 1998 nu erau suficiente

pentru a convinge instanța să oblige pârâta în sensul pretențiilor emise de

recurenta – reclamantă; pentru ca actele adiționale să aibă efectul urmărit de

părți, acestea trebuie să îmbrace forma unui veritabil contract în sensul

dispozițiilor art. 948 C. civ.

În cauză, pârâta nu a

mai contractat pe viitor, astfel că nu se poate pune problema unei executări

culpabile a unei obligații, și, cum execuția lucrărilor trebuia finalizată la

data de 31 decembrie 1992 – conform art. III din contractele a căror reziliere

se cerere – după acest termen contractele au încetat prin ajungere la termen.

Astfel, cum corect a

reținut instanța de control judiciar, atât contractele cât și procesul verbal

despre care face vorbire recurenta nu au obiectul determinat sau determinabil,

nefiind menționat volumului de lucrări, menționarea (cuantificarea) valorică a

volumului de lucrări și termenele de execuție, și, cum părțile nu au încheiat

acte adiționale – singurele care ar fi putut genera drepturi și obligații

corelative a căror întindere să fie determinată sau determinabilă – înseamnă că

aceste drepturi și obligații nu există.

Așa fiind, doar

încheierea de acte adiționale poate fi generatoare de drepturi și obligații,

contractele a căror reziliere se cere și procesul – verbal invocat de recurentă

nu cuprind condițiile exacte în care se pot încheia acte adiționale și nici

criteriile prin care se pot determina pe viitor în mod concret aceste condiții.

Neîncheierea acestor acte adiționale nu reprezintă o neexecutare culpabilă a

unei obligații contractuale generice și nedeterminate care să atragă rezilierea

contractelor pretinse de recurenta – reclamantă.

În atare condiții,

prin neîncheierea de acte adiționale după anul 2004 s-a ajuns la sfârșitul

perioadei contractuale, prin ajungerea la termen a ultimului act adițional

semnat de părți, adică drepturile și obligațiile părților – drepturile

subiective civile și obligațiile corelative au încetat la termenul respectiv.

În situația în care un contract și-a încetat efectele juridice prin stingerea

drepturilor și obligațiilor corelative, cum este cazul în speță, este fără

îndoială că acest contract nu mai poate fi în ființă decât dacă se încheie un

nou act adițional care să reglementeze și întinderea drepturilor și

obligațiilor părților, deci contractele pretinse de reclamantă nu mai pot fi

reziliate. Pentru ca rezilierea să opereze se impune existența unui contract

valabil încheiat și existența unor obligații valabil asumate care trebuie

executate și a căror întindere trebuie cunoscută.

În consecință, față

de considerentele anterior arătate, criticile formulate în sensul art. 304 pct.

7 C. proc. civ., nu sunt fondate, instanța de apel apreciind legal actul

juridic dedus judecății în raport de probele și înscrisurile existente la

dosar.

În ce privește cel

de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să-l respingă ca nefondat, deoarece părțile au

stabilit încheierea unor acte adiționale, dar nu au stabilit în concret ce vor

contracta pentru viitor, pentru că nu sunt precizate întinderea și obligațiile

părților în contractele a căror reziliere se cere și nici în procesul – verbal

invocat (în speță, volumul de lucrări, valorile raportate la aceste volume,

termene de execuție). Prin urmare, nu se poate vorbi de un consimțământ valabil

încheiat din perspectiva condițiilor de valabilitate ale actului juridic civil

cuprinse în art. 948 pct. 3 C. civ., și art. 964 C. civ.; în atare condiții,

conform respectării principiului libertății contractuale și aplicabilitatea art.

1471 C. civ. nu poate constitui o încălcare culpabilă a unor obligații contractuale

nedeterminate, fapt pentru care nu poate opera rezilierea contractelor,

deoarece acestea au ajuns la termen și nu au fost încheiate acte adiționale în

continuarea prin care să se stabilească volumele de lucrări, cuantificarea

acestora și termenele de execuție.

În plus, instanța nu

se poate substitui voinței părții pentru a determina încheierea unui contract,

partea nu poate fi obligată să contracteze nelimitat, iar instanța nu poate

dispune rezilierea atâta timp cât nu există un cadru contractual.

Față de cele de mai

sus, precum și în lipsa unei cuantificări a contraprestației îndeplinită de

părțile din proces, nu se pot pretinde daune în sensul celor susținute de

recurentă, întrucât nu există beneficiu nerealizat atâta timp cât reclamanta nu

avea obligații contractuale născute valabil de executat și nici instanța nu le

poate determina atâta timp cât nu este stabilită contraprestația bănească a

pârâtei, la care face trimitere recurenta – reclamantă.

În consecință, în mod

corect instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor legale incidente în

cauză, privind actul juridic dedus judecății în raport de probele administrate

în cauză, așa încât în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. constată că

motivele de nelegalitate invocate nu sunt de natură a schimba soluția

pronunțată în apel, pentru considerentele anterior enunțate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta

SC C. SRL Tg.

Mureș

împotriva Deciziei nr. 46/ A din 25 mai 2009

a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 septembrie 2010.