ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 341/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Hotărârea nr. 1496 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 10 septembrie 2009 s-a respins cererea formulată de recurenta R.C., prin care a solicitat recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu nota înregistrată sub nr. 1/17099/20314/19323/ 10956/15070/15311/ 1154/2009, Direcția resurse umane și organizare a înaintat Plenului Consiliului Superior al Magistraturii solicitarea reclamantei R.C., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cererea adresată Consiliului Superior al Magistraturii doamna R.C. a arătat, în esență, că în raport cu deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în privința procurorilor ce funcționează în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcției Naționale Anticorupție de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a creat o stare de inechitate, de discriminare (în accepțiunea O.G. nr. 137/2000 și a art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului), față de ceilalți procurori, astfel că se impune a i se recunoaște și ei gradul profesional de procuror, corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având o vechime în magistratură de peste 19 ani.

Prin Hotărârea nr. 1496 din 10 septembrie 2009 Consiliul Superior al Magistraturii a respins cererea reclamantei. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs petenta R.C., care a solicitat anularea acesteia și obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască gradul profesional de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În motivarea recursului, petenta R.C. a arătat, în esență, următoarele: Intimatul a respins cererea de recunoaștere a gradului profesional solicitat invocând prevederile O.U.G. nr. 56/2009, însă din conținutul textelor legale invocate [art. 75 alin. (1 1 ) și art. 87 alin. (9 1 ) din Legea nr. 304/2004, introduse prin O.U.G.

nr. 56/2009] rezultă că situațiile la care se referă acestea vizează cazurile procurorilor care se întorc la parchetele de unde au fost inițial numiți în funcții de procurori în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (D.I.I.C.O.T.) și în cadrul Direcției Naționale Anticorupție (D.N.A.), pentru aceste categorii gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fiind deja dobândit, or, cererea adresată Consiliului Superior al Magistraturii nu s-a întemeiat pe preexistența unei nevoi în D.I.I.C.O.T. sau D.N.A., așadar refuzul intimatului este nemotivat și, deci, nefondat. Prin Hotărârea nr. 1496 din 10 septembrie 2009 intimatul a nesocotit prevederile O.G.

nr. 137/2000, ale Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, precum și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană, în acest fel fiind discriminată în raport cu procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. Recursul este nefondat. Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că intimatul nu și-a fundamentat soluția de respingere a cererii reclamantei pe prevederi legale ce nu sunt incidente în cazul său. În realitate, intimatul a făcut trimitere la dispozițiile art. 75 alin. (1 1 ) și la cele ale art. 87 alin. (9 1 ) din Legea nr. 304/2004, introduse prin O.U.G. nr. 56/2009, aplicabile într-adevăr procurorilor care au activat în cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

, numai pentru că însăși reclamanta a solicitat recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe temeiul discriminării în raport de procurorii aflați în situațiile descrise de textele legale precitate. De fapt, observă Înalta Curte, intimatul a respins cererea petentei pentru că acesta își desfășoară activitatea ca procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București și nu a susținut nici un examen sau concurs de promovare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În același timp, Înalta Curte nu poate primi nici critica în legătură cu producerea unei pretinse discriminări în raport de procurorii din cadrul structurilor specializate D.N.A.

și D.I.I.C.O.T. În acest sens, Înalta Curte reține că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.N.A. și D.I.I.C.O.T. este una specială, derogatorie de la procedura de drept comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. Procedura specială instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care legiuitorul este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând, totodată, și egalitatea de tratament a celor două categorii, respectiv, judecători și procurori. De altfel, prin hotărârile judecătorești aflate în discuție s-a stabilit faptul că procurorii numiți la D.N.A.

și D.I.I.C.O.T. – structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile unei legislații speciale, au dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor. Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate. Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective. Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.

Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii. Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei. În plus, Protocolul nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9). Mai precis, în opinia Curții Europene a Drepturilor Omului „a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar diferența de tratament devine discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. În speța dedusă judecății, Înalta Curte nu poate reține o discriminare a recurentei în raport cu procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T. Un argument în acest sens îl constituie și faptul că instanța constituțională a precizat, în acord cu jurisprudența europeană, că principiul egalității presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice . De asemenea, în decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a menționat faptul că dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând în acest fel principiul separației puterilor, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care prevede că Parlamentul este unica putere legiuitoare a țării.

Așadar, nici din acest considerent, Înalta Curte nu ar putea să oblige Consiliul Superior al Magistraturii să recunoască recurentei gradul profesional de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin aplicarea unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorii de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T. Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.C. împotriva Hotărârii nr. 1496 din 10 septembrie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2010.