ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 341/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 1496 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 10 septembrie 2009 s-a respins

cererea formulată de recurenta R.C., prin care a solicitat recunoașterea

gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Cu nota înregistrată sub nr.

1/17099/20314/19323/ 10956/15070/15311/ 1154/2009, Direcția resurse umane

și organizare a înaintat Plenului Consiliului Superior al Magistraturii solicitarea

reclamantei R.C., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, de recunoaștere a gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

În cererea adresată Consiliului

Superior al Magistraturii doamna R.C. a arătat, în esență,

că în raport cu deciziile Înaltei Curți de Casație și

Justiție pronunțate în privința procurorilor ce

funcționează în cadrul Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și

Direcției Naționale Anticorupție de recunoaștere a gradului

profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a creat o stare de inechitate, de

discriminare (în accepțiunea O.G. nr. 137/2000 și a art. 14 din

Convenția europeană a drepturilor omului), față de

ceilalți procurori, astfel că se impune a i se recunoaște

și ei gradul profesional de procuror, corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având o vechime

în magistratură de peste 19 ani.

Prin Hotărârea nr. 1496 din 10 septembrie

2009 Consiliul Superior al Magistraturii a respins cererea reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a formulat recurs petenta R.C., care a solicitat anularea

acesteia și obligarea intimatului să emită o nouă

hotărâre prin care să recunoască gradul profesional de procuror

la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

În motivarea recursului, petenta R.C.

a arătat, în esență, următoarele:

Intimatul a respins cererea de

recunoaștere a gradului profesional solicitat invocând prevederile O.U.G. nr.

56/2009, însă din conținutul textelor legale invocate [art. 75 alin. (1

1

)

și art. 87 alin. (9

1

) din Legea nr. 304/2004, introduse prin O.U.G.

nr. 56/2009] rezultă că situațiile la care se referă

acestea vizează cazurile procurorilor care se întorc la parchetele de unde

au fost inițial numiți în funcții de procurori în cadrul

Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism (D.I.I.C.O.T.) și în cadrul

Direcției Naționale Anticorupție (D.N.A.), pentru aceste

categorii gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție fiind deja dobândit, or,

cererea adresată Consiliului Superior al Magistraturii nu s-a întemeiat pe

preexistența unei nevoi în D.I.I.C.O.T. sau D.N.A., așadar refuzul

intimatului este nemotivat și, deci, nefondat.

Prin Hotărârea nr. 1496 din 10

septembrie 2009 intimatul a nesocotit prevederile O.G. nr. 137/2000, ale Convenției

Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, precum și ale art. 1 din

Protocolul nr. 12 la Convenția europeană, în acest fel fiind

discriminată în raport cu procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Recursul este nefondat.

Contrar celor susținute de

recurentă, Înalta Curte constată că intimatul nu și-a fundamentat

soluția de respingere a cererii reclamantei pe prevederi legale ce nu sunt

incidente în cazul său. În realitate, intimatul a făcut trimitere la

dispozițiile art. 75 alin. (1

1

) și la cele ale art. 87

alin. (9

1

) din Legea nr. 304/2004, introduse prin O.U.G. nr.

56/2009, aplicabile într-adevăr procurorilor care au activat în cadrul D.N.A.

și D.I.I.C.O.T. , numai pentru că însăși reclamanta a

solicitat recunoașterea gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, pe temeiul discriminării în raport de procurorii aflați

în situațiile descrise de textele legale precitate. De fapt, observă

Înalta Curte, intimatul a respins cererea petentei pentru că acesta își

desfășoară activitatea ca procuror în cadrul Parchetului de pe

lângă Tribunalul București și nu a susținut nici un examen

sau concurs de promovare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

În același timp, Înalta Curte nu

poate primi nici critica în legătură cu producerea unei pretinse

discriminări în raport de procurorii din cadrul structurilor specializate D.N.A.

și D.I.I.C.O.T.

În acest sens, Înalta Curte reține

că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate

D.N.A. și D.I.I.C.O.T. este una specială, derogatorie de la procedura

de drept comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

Procedura specială instituită

în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care legiuitorul

este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraților în

anumite funcții, asigurând, totodată, și egalitatea de tratament

a celor două categorii, respectiv, judecători și procurori.

De altfel, prin hotărârile

judecătorești aflate în discuție s-a stabilit faptul că

procurorii numiți la D.N.A. și D.I.I.C.O.T. – structuri în cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

în condițiile unei legislații speciale, au dobândit dreptul de a

funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor.

Principiul egalității sau

nediscriminării constă în aceea că persoanele care se

găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament

identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea de a

preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita

diferențele de tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este

înscris în toate tratatele și documentele internaționale de

protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui

tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput

astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și

perfecționată a principiului egalității tuturor în

fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală

proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și

au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică,

dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului este un drept subiectiv substanțial.

Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de

nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu

alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent

de criteriul care stă la baza ei.

În plus, Protocolul nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a

oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o

inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut

(Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea

EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei

justificări obiective și rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968,

Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).

Mai precis, în opinia Curții

Europene a Drepturilor Omului „a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar

diferența de tratament devine discriminare atunci când

autoritățile naționale introduc distincții între

situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se

bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În sistemul nostru juridic,

principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din

Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

În speța dedusă

judecății, Înalta Curte nu poate reține o discriminare a

recurentei în raport cu procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Un argument în acest sens îl

constituie și faptul că instanța constituțională a

precizat, în acord cu jurisprudența europeană, că principiul

egalității presupune identitatea de soluții numai pentru

situații identice .

De asemenea, în decizia nr. 819 din

3 iulie 2008, Curtea Constituțională a menționat faptul că

dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 din O.G. nr.

137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în

care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanțele

judecătorești au competența să anuleze sau să refuze

aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că sunt

discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale

juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând

în acest fel principiul separației puterilor, prevăzut de art. 1

alin. (4) din Constituție, precum și dispozițiile art. 61 alin. (1)

din Legea fundamentală, care prevede că Parlamentul este unica putere

legiuitoare a țării.

Așadar, nici din acest

considerent, Înalta Curte nu ar putea să oblige Consiliul Superior al

Magistraturii să recunoască recurentei gradul profesional de procuror

la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin aplicarea unor prevederi legale cu caracter special

adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorii de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru considerentele anterior

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20

și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.C.

împotriva Hotărârii nr. 1496 din 10 septembrie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2010.