ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2868/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 9 decembrie 2009 pe rolul acestei instanțe, petenta SC C.D. SRL a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 3026 din 23 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în dosarul nr. 10781/63/2007, în contradictoriu cu intimata SC C. SA Craiova. Motivând contestația, petenta consideră că decizia atacată este nelegală, fiind contrară practicii judiciare anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, se susține că instanța de recurs a omis din greșeală, cercetarea motivelor de recurs, deturnându-le sensul, iar pe de altă parte nu s-a făcut o analiză completă a motivelor de modificare având ca impact nemotivarea soluției desăvârșită prin omisiunea examinării motivelor de recurs.

În esență, contestatoarea susține următoarele: Primul motiv de recurs a fost omis cercetării și deturnat printr-o veritabilă confuzie, prin tratarea altei problematici, aceea a nulității absolute și nu cea din speță, respectiv a evicțiunii parțiale. Se susține că prin necercetarea conținutului acestui motiv, instanța de recurs nu a arătat motivele în drept pentru care nu este opozabilă obligația contractuală a pârâtei, neamintindu-se nimic despre deciziile precedente ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici despre actele depuse de recurentă ce notau faptul suspiciunii că soluțiile instanței de fond și apel au fost traficate. De asemenea, se aduce în discuție jurisprudența C.E.D.O. potrivit căreia art. 6 din Convenție impune obligația instanței de a examina efectiv argumentele și cererile de probatoriu ale părților.

În continuarea expunerii, contestatoarea ilustrează faptul că instanța de recurs a denaturat și deformat realismul criticilor sale, sub toate cele trei motive fără a avea în vedere faptul că textele legale invocate permiteau obținerea de despăgubiri pretinse potrivit valorii bunului din momentul evicțiunii. Consideră că este evidentă săvârșirea confuziei instanței dintre materia răspunderii vânzătorului și a materiei delictelor. Instanța de recurs a omis să cerceteze integral și motivul al doilea de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., întreaga argumentare rezumându-se la un singur rând ceea ce contravine dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Prin necercetarea integrală a acestui motiv s-a omis examinarea dispozițiilor art. 970 și art. 1073 C. civ., tratându-se eronat o altă problematică ce nu a fost pusă în discuția părților, substituind motivul cu o problematică dincolo de disponibilitatea părților.

Nici motivul 3 al recursului ce conținea critici cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată nu a fost examinat integral, respingându-se în mod greșit cererea de obligare a pârâtei la plata diferenței de 46,09 lei datorată în raport de admiterea în parte a apelului, contrar dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin decizia ce face obiectul contestației în anulare, recursurile declarate de reclamanta SC C.D. SRL și de pârâta SC C. SA Craiova împotriva deciziei nr. 16 din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială. Contestatoarea a invocat ca temei al cererii sale, prevederile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc.

civ. potrivit cu care – hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Aceste dispoziții menționează în clar, ca și condiție de admisibilitate a contestației în anulare omisiunea (totală) a instanței de recurs de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului ceea ce denotă că, doar nepronunțarea asupra unui motiv de recurs, presupunând completa lui ignorare, neabordarea lui în cuprinsul deciziei este de natură a face admisibilă cererea. În atare situație, nu poate face obiectul contestației eventuala insuficiență a argumentelor în raport de care motivul de recurs, fiind avut în vedere, a fost respins pe fondul lui.

În cauza dedusă judecății se constată că, în cuprinsul contestației, petenta și-a structurat motivele în trei puncte, corespunzătoare motivelor de recurs invocate în fața instanței de recurs. Dacă la punctul 1 se susține că primul motiv de recurs a fost omis cercetării, la următoarele pct. se susține despre omisiunea cercetării integrale a motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Cele susținute de contestatoare sunt contrazise de considerentele deciziei, care analizează punctual fiecare dintre motivele de recurs.

Astfel cu privire la primul motiv de recurs s-a reținut printre altele că „ .. la pierderea proprietății, cumpărătoarea nefiind de bună- credință, aceasta nu mai poate invoca și opune vânzătorului obligația de garanție pentru evicțiune, ea urmând să suporte consecințele declarării nulității absolute parțiale, în sensul repunerii în situația anterioară, prin restituirea prețului plătit, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 1344 și art. 1348 C. civ.”. Or, acest considerent al deciziei date în recurs evidențiază, cu îndestulătoare claritate că instanța a abordat primul motiv de recurs, neputându-se reține omisiunea cercetării acestuia, căci o asemenea situație impunea ca în considerente să nu se regăsească nicio referire la incidența temeiului de drept invocat prin acțiunea introductivă la instanță.

De asemenea, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. nici în privința celorlalte motive de recurs întrucât acestea au fost cercetate, chiar contestatoarea fiind aceea care recunoaște această situație cu precizarea că nu ar fi fost analizate integral. Prin urmare, câtă vreme toate motivele de recurs au făcut obiectul analizei instanței de recurs nu se poate reține incidența motivului de contestație în anulare, iar împrejurarea că instanța de recurs nu și-a însușit punctele de vedere ale recurentei ori că nu ar fi analizat în detaliu toate susținerile acesteia sau că s-ar fi tratat denaturat anumite prevederi nu poate justifica prezentul demers judiciar al contestatoarei.

În privința cheltuielilor de judecată solicitate de intimată instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii acestora proporțional cu volumul de muncă depus în pregătirea apărării astfel încât să fie respectată finalitatea firească a onorariului de avocat, aceea de a permite părții să beneficieze de asistență calificată pe parcursul procesului. În consecință instanța apreciază că suma de 9.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, este suficientă în raport de criteriile mai sus evocate, urmând a se obliga contestatoarea la plata acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anularea deciziei secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3026 din 23 noiembrie 2009, formulată de contestatoarea SC C.D. SRL Craiova. Obligă contestatoarea să plătească intimatei SC C. SA Craiova suma de 9.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2010.