ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 184/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 184/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr.
69/113/2008 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanta SC A.A. SRL a chemat
în judecată pe pârâta SC B.C.R.A. SA, sucursala Brăila, solicitând
instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige
pe pârâtă la plata sumei de 61.754,50 lei, la plata
penalităților de întârziere de 1 % pe zi, calculate de la data
scadenței facturilor precum și obligarea la cheltuieli de
judecată.
În motivarea cererii reclamanta
susține că a efectuat servicii de reparații la autovehiculele
pentru care pârâta avea calitatea de asigurator, în temeiul unor contracte de
asigurare, încheiate între aceasta și utilizatorii autovehiculelor.
Pentru aceste reparații au fost
emise facturi, care deși au fost acceptate la plată, nu au fost
achitate la termenele scadente.
S-a încercat concilierea pe cale
amiabilă însă pârâta nu a achitat facturile.
Pârâta a invocat lipsa
calității procesuale pasive, dar a recunoscut contravaloarea
facturilor.
Prin sentința nr. 223/ F-com
din 7 aprilie 2008 a Tribunalului Brăila, secția comercială
și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte
acțiunea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta la
9333,49 lei către reclamantă. A fost respins capătul de cerere
privind penalitățile de întârziere și a fost obligată pârâta
la 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a se pronunța astfel,
prima instanță a reținut că excepția lipsei
calității procesuale pasive nu este întemeiată, pârâta recunoscând
o mare parte dintre facturile emise de reclamantă, achitând și
contravaloarea lor.
Pe fondul acțiunii s-a
reținut că pârâta a plătit o parte din sumele datorate, suma
rămasă de plată fiind de 9333,49 lei.
În ce privește
penalitățile de întârziere, s-a constatat că între
părți nu s-a încheiat un contract în formă scrisă care
să prevadă o clauză cu privire la plata unor eventuale
penalități de întârziere.
Simpla înscriere în factură nu
poate avea semnificația unei acceptări tacite a acestei clauze.
Împotriva acestei sentințe au
declarat apel ambele părți.
Reclamanta a criticat sentința
sub aspectul neplății tuturor facturilor și al neacordării
penalităților de întârziere.
Pârâta a criticat soluția
primei instanțe sub aspectul incorectei obligări a sa la plata unor
facturi care nu au fost acceptate la plată de către reprezentantul
legal al pârâtei ci doar de inspectorul de daune.
Prin decizia nr. 27/ A din 9
octombrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția comercială,
maritimă și fluvială, au fost respinse ambele apeluri.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța de apel a reținut că, pe baza probelor administrate în
cauză, prima instanță a pronunțat o soluție
justă.
Astfel, s-a apreciat că mențiunile
făcute de reclamantă pe fiecare factură emisă, nu sunt opozabile
pârâtei, atâta timp cât între părți nu a existat un contract scris,
cu clauze prestabilite, în sensul solicitat de reclamantă.
Deasemenea, s-a apreciat că semnarea
dosarului de daune numai de către inspectorul de daune, fără însușirea
lui de către reprezentanții legali ai pârâtei, nu poate atrage
răspunderea pârâtei pentru daunele respective.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs reclamanta SC A.A. SRL, aducându-i următoarele critici.
Instanța de apel a
interpretat în mod greșit înscrisurile deduse judecății,
respectiv acceptele de plată și procesul verbal de conciliere din 19
noiembrie 2007.
Astfel, acceptul de plată conține
ștampila pârâtei, contrar celor reținute de instanța de apel,
iar inspectorul de daune are calitatea de a angaja răspunderea pârâtei.
Deasemenea, în procesul-verbal de
conciliere nr. 2008 din 26 noiembrie 2007 se menționează faptul
că pârâta datorează penalități de întârziere, de 1 % zi,
pentru toate facturile menționate în respectivul proces verbal,
instanța de apel reținând în mod greșit că reprezentantul
pârâtei la conciliere nu avea dreptul să angajeze pârâta pentru plata
penalităților de întârziere.
Hotărârea instanței de
apel este lipsită de temei legal atunci când apreciază că
reprezentantul pârâtei la conciliere avea mandat să discute despre plata
facturilor, dar nu avea mandat pentru plata penalităților de
întârziere.
Se apreciază de către
reclamantă că atâta timp cât reprezentantul pârâtei s-a deplasat la conciliere
el avea deplină putere de decizie cu privire la toate problemele
menționate în convocatorul de conciliere.
Analizând decizia recurată,
prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul
este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Prima critică, deși
vizează dispozițiile art. 304.8 C. proc. civ., nu se încadrează
în acest text de lege, reclamanta criticând de fapt greșita interpretare a
probelor administrate în cauză și nicidecum interpretarea
greșită a actului juridic dedus judecății, care este un
contract de prestării servicii pentru daunele provocate autoturismelor
deținute de persoanele asigurate, daune care trebuie suportate de
asigurator, respectiv de pârâtă, în baza contractelor de asigurare
încheiate cu fiecare persoană asigurată.
Atât prima instanță cât
și instanța de apel au arătat, la judecata fondului, de ce nu au
recunoscut toate facturile și nu au acordat și penalitățile
de întârziere, analiza greșitei interpretări a probelor de la dosar
nemaiputându-se face în calea extraordinară de atac a recursului, pct. 10
și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Nici cea de-a doua critică,
privind așa zisa nelegalitate a hotărârii nu poate fi
reținută, deoarece procesul-verbal de conciliere a fost semnat de
către consilierul juridic, care nu putea angaja în mod legal societatea
pârâtă cu privire la plata penalităților de întârziere.
Astfel, potrivit art. 70 din Legea nr.
31/1990, numai administratorii societății pot face toate
operațiunile comerciale necesare aducerii la îndeplinire a obiectului de
activitate.
Potrivit art. 70
1
din
aceeași lege, actele de dispoziție ale societății pot fi
încheiate de reprezentanții legali ai societății, iar potrivit art.
71, acest drept poate fi transmis doar dacă această facultate li s-a
acordat în mod expres administratorilor.
Cum în cauză nu s-a făcut
dovada faptului că persoana desemnată să participe la
conciliere, din partea pârâtei, avea un mandat special în sensul angajării
răspunderii pentru plata penalităților de întârziere,
rezultă că în mod corect a reținut instanța de apel că
răspunderea pârâtei nu a fost angajată în mod legal, pentru plata
penalităților de întârziere.
Având în vedere cele de mai sus,
Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge
recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
reclamanta SC A.A. SRL Brăila împotriva deciziei nr. 87/ A din 9 octombrie
2008 a Curții de Apel Galați, secția comercială,
maritimă și fluvială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședința publică, astăzi 21 ianuarie 2010.