ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 717/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin acțiunea înregistrată la 25 iunie

2002 la secția a III-a civilă a Tribunalului București, reclamanta M.D.M. a

chemat în judecată pârâtul Municipiul București prin Primarul General pentru

obligarea acestuia la soluționarea „notificării” înregistrată la Primăria

Municipiului București sub numărul 8367 din 30 iulie 2001, prin care solicită,

în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului

compus din apartamentul nr. 1, parter, și cota indiviză de teren de 1/3 din 196

mp, situat în București, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a

sentinței, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 10.000.000 lei/zi de

întârziere până la emiterea dispoziției de retrocedare.

În motivarea acțiunii reclamanta arată că

este unica moștenitoare a mamei și bunicii sale care au dobândit la rândul lor

imobilul tot prin moștenire, și că potrivit Legii nr. 10/2001 a solicitat

restituirea în natură a imobilului prin „notificarea” nr. 1976 din 24 iulie

2001 înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 8367 din 30 iulie

2001 dar că această instituție nu a soluționat-o în termenul prevăzut de art.

23 alin. (1) din legea citată. Ca temei de drept au fost invocate prevederile

Legii nr. 29/1990, nr. 10/2001, art. 480 și art. 481 C.civ. și Primul Protocol

Adițional al Convenției pentru Drepturile Omului (art. 1).

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 137 din 17 februarie 2003 a admis cererea

formulată de reclamantă, a obligat Municipiul București prin Primarul General

să soluționeze „notificarea” nr. 1976 din 24 iulie 2001, cu privire la

apartamentul nr. 1, situat în București, în termen de 30 zile de la rămânerea

definitivă a hotărârii sub sancțiunea de daune cominatorii de 10.000.000 lei pe

zi de întârziere.

Instanța de fond a reținut că deși

pârâtul avea obligația să se pronunțe prin decizie sau după caz prin dispoziție

motivată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, nu s-a

conformat obligației impuse de lege (art. 23 din Legea nr. 10/2001). În

consecință, arată instanța, în raport de prevederile legale citate și art. 1073

și art. 1075 C. civ. se impune admiterea acțiunii.

Apelul declarat de Municipiul București

prin Primarul General a fost respins de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin decizia civilă nr. 216 din 9 mai 2003.

Instanța de apel a reținut că

neîndeplinirea de către apelantul-pârât a obligației în termenul stabilit de

Legea nr. 10/2001, atrage răspunderea întemeiată pe obligația de a face,

prevăzută de art. 1083 și art. 1075 C.civ., așa cum s-a pronunțat instanța de

fond.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs Municipiul București prin Primarul General, invocând motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată, în

esență, că hotărârea atacată este eronată deoarece termenul de 60 de zile este

un termen de control, lipsa răspunsului se putea datora împrejurării că

„dosarul” nu era complet și nu pasivității pârâtului.

Recursul este fondat în limitele și

pentru considerentele ce urmează.

Reclamanta, în temeiul Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945

– 22 decembrie 1989, a „notificat” persoana juridică deținătoare a imobilului

ce a aparținut autorilor săi, și a solicitat restituirea în natură a acesuia

(art. 20 și art. 21 din legea citată).

Persoana juridică deținătoare, în speță

pârâtul, trebuie să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție

motivată, asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la

data înregistrării notificării [art. 23 alin. (1) din aceeași lege citată].

Pârâtul nu s-a conformat și nu s-a

pronunțat nici prin decizie nici prin dispoziție motivată asupra cererii.

Sub acest aspect instanțele au procedat

legal obligând persoana juridică deținătoare, respectiv pârâtul să se pronunțe

asupra cererii într-un termen, astfel cum a fost apreciat de instanțe.

Instanțele au greșit însă atunci când au

obligat pârâtul la plata de „daune cominatorii” pentru fiecare zi de

întârziere, prin aplicarea prevederilor art. 1073 și art. 1075 C. civ.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială și

vizează restituirea în natură sau măsuri reparatorii în ce privește imobilele

preluate abuziv în perioada menționată în lege, precum și procedura de urmat

pentru realizarea scopului legii.

Pentru neîndeplinirea, în anumite

termene, a obligațiilor ce revin diverselor persoane juridice implicate în

procedura de restituire sau de acordarea reparațiilor, legea a prevăzut pentru

unele termene sancțiuni [de exemplu art. 30 alin. (2) care penalizează unitatea

vinovată cu 0,1% pe zi, din valoarea sumei datorate], iar pentru alte termene,

nu a prevăzut sancțiuni, cum este și cazul termenului de 60 de zile la care se

referă art. 23 alin. (1).

În consecință, în lipsa unor sancțiuni

prevăzute de legea specială, instanța a apelat la prevederi din Codul civil

care nu au legătură cu problematica pe care legea specială o rezolvă în

ansamblul ei.

Fără a intra într-o dezvoltare teoretică

și practică a prevederilor art. 1073 și art. 1075 C. civ., invocate de instanțe

pentru a obliga pârâtul la „daune cominatorii” (texte nici măcar invocate de

reclamantă) deoarece speța nu necesită o atare dezvoltare, este necesar,

totuși, a preciza că: art. 1073 și art. 1075 sunt cuprinse în Capitolul VII

intitulat „Despre efectele obligațiilor” ce face parte din Titlul III al

Codului intitulat „Despre contracte sau convenții” și că în ambele texte se

vorbește despre dreptul creditorului (art. 1073) și obligația debitorului (art.

1075), folosindu-se expresia „dezdăunări”; astfel art. 1073 prevede dreptul

creditorului la dezdăunări dacă obligația nu este îndeplinită, iar art. 1075

prevede că obligația de a face se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare.

Așadar, creditorul trebuie să aibă un prejudiciu cuantificat care să poată fi

„acordat” sau „schimbat” în „dezdăunare” care nu poate depăși însă acest

prejudiciu, ce de altfel nici nu a fost pus în discuție de reclamantă, singura

care putea să o facă, în baza principiului disponibilității.

Față de cele ce preced, instanța va

admite recursul declarat de pârât, va modifica decizia instanței de apel, în

sensul că va admite apelul, va schimba în parte sentința instanței de fond și

va înlătura obligarea pârâtului la plata „daunelor cominatorii”. Vor fi

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 216

din 9 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia menționată în sensul că

admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 137 din 17

februarie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Schimbă în parte sentința civilă arătată,

în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea pârâtului la plata daunelor

cominatorii.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 ianuarie 2004.