ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 620/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sub nr. 7523/2/2008, SC C. SA a formulat contestație împotriva somației de plată – comunicare titlu executoriu transmisă din 7 noiembrie 2008 și a contractului de cesiune de creanță din 28 iunie 2002, completat prin actul adițional din 23 octombrie 2008, încheiat între Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S. București. În motivarea contestației, contestatoarea a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că nu are obligația de a achita în solidar cu utilizatorul final SC I.C. SRL Giurgiu suma totală de 69.570,23 lei echivalentul a 23.702.651,89 dolari.

A inovat și excepția prescripției extinctive, susținând că din suma totală de 23.702.651,89 dolari, Ministerul Finanțelor Publice a plătit 1.516.246,14 dolari la data de 29 martie 2002 și 1.697.474,67 dolari la 18 septembrie 2002, fiind îndeplinite condițiile de prescripție de șapte ani pentru sumele preluate de A.V.A.S. În ceea ce privește contractul de cesiune de creanță din 28 iunie 2002, încheiat între Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S. București, reclamanta a susținut că este lovit de nulitate absolută întrucât este încheiat fără respectarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 4 din O.G. nr. 29/2002. În lipsa acordurilor prevăzute de O.G. nr. 29/2002, A.V.A.S. a preluat cu valoare de titlu de constatare a creanțelor doar convenția de garantare din 25 octombrie 1994, dispozițiile O.U.G.

nr. 51/1998 neavând niciun efect legal. Prin sentința comercială nr. 20/17 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea SC C. SA în contradictoriu cu A.V.A.S. În motivarea sentinței, instanța a reținut în esență că A.V.A.S. a preluat de la Ministerul Finanțelor Publice prin contractul de cesiune de creanță din 28 iunie 2002, modificat prin actul adițional din 23 octombrie 2008, creanța deținută de Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC C. SA în valoare de 2.915.247.330.597,64 lei corespunzătoare sumei de 87.471.413,34 dolari, cesiune ce a fost realizată cu respectarea dispozițiilor O.G.

nr. 29/2002 și ale H.G. nr. 303/2002. Intimata A.V.A.S. a preluat și pus în executare silită creanța împotriva societății contestatoare cu respectarea dispozițiilor art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998 și ale art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 29/2002 întrucât convenția de cesiune de creanță are ca obiect convenția de garantare din 25 octombrie 1994, încheiată între Ministerul Finanțelor Publice în calitate de garant și SC C. SA în calitate de împrumutat garant și SC C. SA.în calitate de utilizator final. În ceea ce privește nulitatea executării silite pentru lipsa calității procesuale pasive a societății contestatoare, a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât în toate convențiile și protocoalele nedenunțate, SC C. SA apare în calitate de debitor garantat de Ministerul Finanțelor Publice, fapt confirmat de contestatoare în raport de abilitățile conferite de H.G.

nr. 409/1992. Că sumele împrumutate au ajuns la alte societăți – subiecte de drept distincte – nu influențează cu nimic calitatea societății contestatoare de împrumutat și nici nu constituie un motiv de exonerare de la plata împrumutului. Au fost înlăturate și susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 1656 C. civ., întrucât din înscrisurile depuse la dosar rezultă doar statutul contestatoarei de obligat principal față de împrumutător și față de garantul Ministerul Finanțelor Publice, nu statutul de fidejusor al SC I.C. SRL Giurgiu. Societatea contestatoare nu poate invoca drept cauză exoneratoare de la plată nici dispozițiile art. 18 din Legea nr. 91/1993, întrucât acestea nu stabilesc distincția în funcție de utilizatorul final, ci fac vorbire doar despre utilizator, care nu poate fi considerat altul decât împrumutatul din contractul de împrumut extern.

Și critica vizând prescripția extinctivă a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât creanța preluată de A.V.A.S. nu era prescrisă în raport de cesiunea intervenită, iar actele de executare silită au fost făcute în termenul de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998. Împotriva sentinței comerciale nr. 20 din 17 februarie 2009 a declarat recurs contestatoarea SC C. SA, recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta arată că sentința menționată rezultă dintr-o interpretare greșită a actului dedus judecății fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii întrucât convenția din 1994 nu poate avea caracter de titlu constatator al creanței în sensul art. 4 și art. 5 alin. (1) din O.G.

nr. 29/2002 întrucât această convenție nu cuantifică niciun fel de creanță certă, lichidă și exigibilă, fiind o convenție cadru care se referă numai la condițiile de acordare a garanției. Termenul de valabilitate al convenției era expirat la data emiterii somației de plată contestate - întrucât conform art. 6 din convenție odată cu plata ultimei rate la creditul extern, încetează și valabilitatea convenției. În mod greșit a fost reținut de către instanță caracterul de titlu executoriu, conform art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998, - al contractului de cesiune de creanță, întrucât dispozițiile legale menționate se referă la cesionarea de active bancare și nu la cesionarea de creanțe. Cesiunea de creanță din 28 iunie 2002 a fost încheiată în lipsa unor titluri constatatoare pentru creanțele certe, lichide și exigibile iar cuantumul lor nu a fost probat cu documente justificate ceea ce duce la nulitatea contractului de cesiune.

- În mod greșit a fost reținută solidaritatea contestatoarei cu utilizatorul final SC I.C SRL Giurgiu întrucât această calitate nu rezultă din nicio dispoziție legală și din niciun act anexat fapt ce contravine dispozițiilor art. 1041 C. civ. Societatea contestatoare nu este debitor solidar cu debitorul beneficiar și utilizatorul final al creditului acesta fiind unicul debitor în sensul dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 91/1993 și H.G. nr. 409 din 27 iulie 1992. - Instanța de fond în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune întrucât cesiunea de creanță nu este un act de executare silită iar somația de plată contestată a fost emisă în afara termenului de prescripție de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G.

nr. 51/1998. Intimata A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care solicită în esență respingerea recursului ca nefondat întrucât motivele de nulitate a contractului de cesiune, invocate de recurentă nu au niciun temei legal iar executarea silită pentru executarea creanței preluate a fost efectuată în termenul special de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate respectiv art. 304 pct. 8, 9 dar și art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Primul motiv de recurs vizează nulitatea contractului de cesiune de creanță din 28 iunie 2002 ca fiind încheiat în lipsa unor titluri constatatoare pentru creanțe certe, lichide și exigibile prevăzute de O.G.

nr. 29/2002 dar acest contract a fost încheiat pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor O.G. nr. 29/2002 privind instituirea unor măsuri pentru diminuarea datoriei publice, H.G. nr. 303/2002, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 29/2002, coroborate cu O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 409/2001. La art. 2.1 din contractul de cesiune este prevăzut obiectul contractului respectiv cesionarea creanței deținute asupra debitorului cedat SC C. SA, rezultată din executarea garanției emise de stat pentru împrumutul extern acordat debitorului cedat, valoarea nominală totală a creanței fiind de 2.915.247.330.597,64 lei din care rate de capital, dobânzi și comisioane; majorări și penalități de întârziere; comision la fondul de risc; majorări și penalități de întârziere pentru neplata comisionului la fondul de risc.

Valoarea nominală preluată prin contractul de cesiune rezultă, și din titlurile enunțate în protocolul din 5 ianuarie 2004 încheiat de A.V.A.S. și SC C. SA în calitate de debitor. Debitoarea cedată SC C. SA a fost notificată în condițiile art. 1393 alin. (1) C. civ., (fapt necontestat de debitorul cedat) iar A.V.A.S. a pus în executare contractul de cesiune ce reprezintă titlu executoriu în raport de dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998. În Anexa A la contractul de cesiune de creanță sunt menționate și identificate titlurile de constatare ale creanțelor, titluri recunoscute și de SC C. SA prin Protocolul încheiat la 5 ianuarie 2004 cu A.V.A.S., astfel că motivul de nulitate al contractului de cesiune pentru lipsa unor titluri constatatoare conform O.G.

nr. 29/2002 – este nefondat. Convenția din 1994 are caracter de titlu constatator al creanței în sensul art. 4 și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 29/2002, valoarea împrumutului fiind stabilită la art. 1.1 din contract, garantatul SC C. SA obligându-se să achite ratele de capital, dobânda, spezele și comisioanele aferente. Această convenție a fost modificată prin amendamentul nr. 1 din data de 1 septembrie 1998 prin care se precizează că SC C. SA a solicitat emiterea de către Ministerul Finanțelor Publice a unei garanții în numele și contul statului în sumă totală de 18.500.000 dolari. plus costurile aferente pentru creditul extern contractat, SC C. SA având calitatea de garantat. Prin acest amendament a fost modificat și punctul 2.1.3.

din cadrul articolului 2 al convenției din 25 octombrie 1994 - capitolul Garanții, de unde rezultă în mod clar obligația solidară de plată a SC C. SA, aspect reținut corect de instanța de fond. Recurenta arată că în mod greșit a fost reținută calitatea sa de debitor în solidar cu utilizatorul final dar calitatea de debitor rezultă din actele menționate respectiv convenția din 25 octombrie 1994 modificată prin amendamentul din data de 1 septembrie 1998 având în vedere și dispozițiile art. 42 C. com. privind solidaritatea în materie comercială. Contractul de cesiune de creanță din 28 iunie 2002 a fost încheiat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, care reglementează regimul juridic al creanțelor neperformante preluate la datoria publică internă, aspect stabilit cu caracter irevocabil și prin sentința comercială nr. 119/2008 a Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr. 1020/2/2008.

Recurenta arată că prin contractul de cesiune, „A.V.A.S. a preluat cu titlu de creanță numai convenția din 1994 cu valabilitatea expirată” susținere inexactă în raport de dispozițiile art. 2.1 din contractul invocat întrucât A.V.A.S. a preluat creanța debitorului cedat SC C. SA rezultată din executarea garanției emise de stat pentru împrumutul extern acordat debitorului cedat și constatată prin titlurile de creanță menționate în Anexa A în care este precizată și convenția din 1994. Ca urmare, A.V.A.S. având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 29/2002 a preluat creanța izvorâtă din convențiile încheiate între M.F.P. și SC C. SA În contractul de cesiune și actele adiționale sunt enumerate convențiile de garanție ce au caracter de titlu constatator al creanței conform art. 4 din O.G.

nr. 29/2002 iar contractul de cesiune are caracter de titlu executoriu în raport de dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998. Ultimul motiv de recurs vizează prescripția extinctivă a executării creanței, excepție respinsă corect de instanța de fond având în vedere dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, art. 7 alin. (3), art. 12 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958. Creanța preluată de A.V.A.S. prin contractul de cesiune de creanță în care este inclusă și creanța achitată de M.F.P. în baza convenției din 1994 modificată prin Amendamentul nr. 1/1 septembrie 1998, este o creanță cu executare succesivă căruia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Din graficul de rambursare la extern, după predarea către A.V.A.S. a debitelor, și a actelor adiționale la contractul de cesiune din 28 iunie 2002 rezultă că, M.F.P. a achitat ratele scadente și dobânda aferentă conform garanției emise de stat pentru împrumutul extern acordat debitorului cedat SC C. SA, în perioada 18 septembrie 2002 – 19 septembrie 2008. Ca urmare termenul de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 a început să curgă succesiv, pentru fiecare rată achitată, conform art. 7 alin. (3). din Decretul nr. 167/1958. Nu se poate susține că A.V.A.S. a preluat o creanță prescrisă, întrucât în perioada 1994 – 2002 au avut loc întreruperi ale prescripției dreptului de a cere executarea silită, respectiv Amendamentul nr. 1 la convenția din 1994 încheiat la data de 1 septembrie 1998; procesele – verbale de conciliere și somațiile emise în baza art. 23 alin. (2) din O.G.

nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare precum și titlurile executorii emise de M.F.P. în baza art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 11/1996. Întreruperea prescripției dreptului la acțiune șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție conform art. 17 din Decretul nr. 167/1958. Dealtfel, în Protocolul din 5 ianuarie 2004 încheiat între A.V.A.S. și SC C. SA în calitate de debitor, la capitolul III pct. c art. 3 părțile au prevăzut că până la finalizarea procedurilor de valorificare a drepturilor A.V.A.S. cu privire la creanța cesionată de către M.F.P., SC C. SA rămâne în continuare obligată la plată alături de utilizatorii finali identificați la art. I pct. 3 iar metodele de valorificare ce vor fi aplicate de A.V.A.S.

sunt cele prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de SC C. SA București, împotriva sentinței comerciale nr. 20 din 17 februarie 2009 a Curții de Apel București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de contestatoarea SC C. SA București, împotriva sentinței Curții de Apel București nr. 20 din 17 februarie 2009, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2010.