ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 620/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 620/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții

de Apel București, secția a V-a comercială, sub nr. 7523/2/2008,

SC C. SA a formulat contestație împotriva somației de plată –

comunicare titlu executoriu transmisă din 7 noiembrie 2008 și a

contractului de cesiune de creanță din 28 iunie 2002, completat prin

actul adițional din 23 octombrie 2008, încheiat între Ministerul

Finanțelor Publice și A.V.A.S. București.

În motivarea

contestației, contestatoarea a invocat excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, arătând că nu are

obligația de a achita în solidar cu utilizatorul final SC I.C. SRL Giurgiu

suma totală de 69.570,23 lei echivalentul a 23.702.651,89 dolari.

A inovat și

excepția prescripției extinctive, susținând că din suma

totală de 23.702.651,89 dolari, Ministerul Finanțelor Publice a

plătit 1.516.246,14 dolari la data de 29 martie 2002 și 1.697.474,67 dolari

la 18 septembrie 2002, fiind îndeplinite condițiile de prescripție de

șapte ani pentru sumele preluate de A.V.A.S.

În ceea ce privește

contractul de cesiune de creanță din 28 iunie 2002, încheiat între

Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S. București, reclamanta

a susținut că este lovit de nulitate absolută întrucât este

încheiat fără respectarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) și

art. 4 din O.G. nr. 29/2002. În lipsa acordurilor prevăzute de O.G. nr. 29/2002,

A.V.A.S. a preluat cu valoare de titlu de constatare a creanțelor doar

convenția de garantare din 25 octombrie 1994, dispozițiile O.U.G. nr.

51/1998 neavând niciun efect legal.

Prin sentința

comercială nr. 20/17 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția

a V-a comercială, a fost respinsă ca neîntemeiată

contestația la executare formulată de contestatoarea SC C. SA în

contradictoriu cu A.V.A.S.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut în esență că A.V.A.S. a preluat de

la Ministerul Finanțelor Publice prin contractul de cesiune de

creanță din 28 iunie 2002, modificat prin actul adițional din 23

octombrie 2008, creanța deținută de Ministerul Finanțelor

Publice împotriva SC C. SA în valoare de 2.915.247.330.597,64 lei

corespunzătoare sumei de 87.471.413,34 dolari, cesiune ce a fost

realizată cu respectarea dispozițiilor O.G. nr. 29/2002 și ale

H.G. nr. 303/2002. Intimata A.V.A.S. a preluat și pus în executare

silită creanța împotriva societății contestatoare cu

respectarea dispozițiilor art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998 și ale art. 1

alin. (1) din O.G. nr. 29/2002 întrucât convenția de cesiune de

creanță are ca obiect convenția de garantare din 25 octombrie

1994, încheiată între Ministerul Finanțelor Publice în calitate de

garant și SC C. SA în calitate de împrumutat garant și SC C. SA.în

calitate de utilizator final.

În ceea ce privește

nulitatea executării silite pentru lipsa calității procesuale

pasive a societății contestatoare, a fost respinsă ca neîntemeiată,

întrucât în toate convențiile și protocoalele nedenunțate, SC C.

SA apare în calitate de debitor garantat de Ministerul Finanțelor Publice,

fapt confirmat de contestatoare în raport de abilitățile conferite de

H.G. nr. 409/1992. Că sumele împrumutate au ajuns la alte

societăți – subiecte de drept distincte – nu influențează

cu nimic calitatea societății contestatoare de împrumutat și

nici nu constituie un motiv de exonerare de la plata împrumutului. Au fost înlăturate

și susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 1656 C. civ.,

întrucât din înscrisurile depuse la dosar rezultă doar statutul

contestatoarei de obligat principal față de împrumutător și

față de garantul Ministerul Finanțelor Publice, nu statutul de

fidejusor al SC I.C. SRL Giurgiu. Societatea contestatoare nu poate invoca

drept cauză exoneratoare de la plată nici dispozițiile art. 18

din Legea nr. 91/1993, întrucât acestea nu stabilesc distincția în

funcție de utilizatorul final, ci fac vorbire doar despre utilizator, care

nu poate fi considerat altul decât împrumutatul din contractul de împrumut

extern.

Și critica vizând

prescripția extinctivă a fost respinsă ca neîntemeiată

întrucât creanța preluată de A.V.A.S. nu era prescrisă în raport

de cesiunea intervenită, iar actele de executare silită au fost

făcute în termenul de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr.

51/1998.

Împotriva sentinței

comerciale nr. 20 din 17 februarie 2009 a declarat recurs contestatoarea SC C.

SA, recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

și art. 3041 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de

recurs recurenta arată că sentința menționată

rezultă dintr-o interpretare greșită a actului dedus

judecății fiind pronunțată cu aplicarea greșită a

legii întrucât convenția din 1994 nu poate avea caracter de titlu

constatator al creanței în sensul art. 4 și art. 5 alin. (1) din O.G.

nr. 29/2002 întrucât această convenție nu cuantifică niciun fel

de creanță certă, lichidă și exigibilă, fiind o

convenție cadru care se referă numai la condițiile de acordare a

garanției. Termenul de valabilitate al convenției era expirat la data

emiterii somației de plată contestate - întrucât conform art. 6 din

convenție odată cu plata ultimei rate la creditul extern,

încetează și valabilitatea convenției. În mod greșit a fost

reținut de către instanță caracterul de titlu executoriu,

conform art. 39 din O.U.G. nr. 51/1998, - al contractului de cesiune de

creanță, întrucât dispozițiile legale menționate se

referă la cesionarea de active bancare și nu la cesionarea de

creanțe.

Cesiunea de

creanță din 28 iunie 2002 a fost încheiată în lipsa unor titluri

constatatoare pentru creanțele certe, lichide și exigibile iar

cuantumul lor nu a fost probat cu documente justificate ceea ce duce la

nulitatea contractului de cesiune.

- În mod greșit a fost

reținută solidaritatea contestatoarei cu utilizatorul final SC I.C

SRL Giurgiu întrucât această calitate nu rezultă din nicio

dispoziție legală și din niciun act anexat fapt ce contravine

dispozițiilor art. 1041 C. civ. Societatea contestatoare nu este debitor

solidar cu debitorul beneficiar și utilizatorul final al creditului acesta

fiind unicul debitor în sensul dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 91/1993

și H.G. nr. 409 din 27 iulie 1992.

- Instanța de fond în

mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la

acțiune întrucât cesiunea de creanță nu este un act de executare

silită iar somația de plată contestată a fost emisă în

afara termenului de prescripție de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5)

din O.U.G. nr. 51/1998.

Intimata A.V.A.S. a formulat

întâmpinare prin care solicită în esență respingerea recursului

ca nefondat întrucât motivele de nulitate a contractului de cesiune, invocate

de recurentă nu au niciun temei legal iar executarea silită pentru

executarea creanței preluate a fost efectuată în termenul special de

7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.

Examinând recursul prin

prisma motivelor invocate respectiv art. 304 pct. 8, 9 dar și art. 3041 C.

proc. civ. Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Primul motiv de recurs

vizează nulitatea contractului de cesiune de creanță din 28

iunie 2002 ca fiind încheiat în lipsa unor titluri constatatoare pentru

creanțe certe, lichide și exigibile prevăzute de O.G. nr. 29/2002

dar acest contract a fost încheiat pentru aducerea la îndeplinire a

dispozițiilor O.G. nr. 29/2002 privind instituirea unor măsuri pentru

diminuarea datoriei publice, H.G. nr. 303/2002, pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 29/2002, coroborate cu

O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 409/2001.

La art. 2.1 din contractul

de cesiune este prevăzut obiectul contractului respectiv cesionarea creanței

deținute asupra debitorului cedat SC C. SA, rezultată din executarea

garanției emise de stat pentru împrumutul extern acordat debitorului

cedat, valoarea nominală totală a creanței fiind de

2.915.247.330.597,64 lei din care rate de capital, dobânzi și comisioane;

majorări și penalități de întârziere; comision la fondul de

risc; majorări și penalități de întârziere pentru neplata

comisionului la fondul de risc. Valoarea nominală preluată prin contractul

de cesiune rezultă, și din titlurile enunțate în protocolul din

5 ianuarie 2004 încheiat de A.V.A.S. și SC C. SA în calitate de debitor.

Debitoarea cedată SC C.

SA a fost notificată în condițiile art. 1393 alin. (1) C. civ., (fapt

necontestat de debitorul cedat) iar A.V.A.S. a pus în executare contractul de

cesiune ce reprezintă titlu executoriu în raport de dispozițiile art.

39 din O.U.G. nr. 51/1998.

În Anexa A la contractul de

cesiune de creanță sunt menționate și identificate

titlurile de constatare ale creanțelor, titluri recunoscute și de SC

C. SA prin Protocolul încheiat la 5 ianuarie 2004 cu A.V.A.S., astfel că

motivul de nulitate al contractului de cesiune pentru lipsa unor titluri

constatatoare conform O.G. nr. 29/2002 – este nefondat.

Convenția din 1994 are

caracter de titlu constatator al creanței în sensul art. 4 și art. 5 alin.

(1) din O.G. nr. 29/2002, valoarea împrumutului fiind stabilită la art. 1.1

din contract, garantatul SC C. SA obligându-se să achite ratele de

capital, dobânda, spezele și comisioanele aferente.

Această convenție

a fost modificată prin amendamentul nr. 1 din data de 1 septembrie 1998

prin care se precizează că SC C. SA a solicitat emiterea de

către Ministerul Finanțelor Publice a unei garanții în numele

și contul statului în sumă totală de 18.500.000 dolari. plus

costurile aferente pentru creditul extern contractat, SC C. SA având calitatea

de garantat. Prin acest amendament a fost modificat și punctul 2.1.3. din

cadrul articolului 2 al convenției din 25 octombrie 1994 - capitolul

Garanții, de unde rezultă în mod clar obligația solidară de

plată a SC C. SA, aspect reținut corect de instanța de fond.

Recurenta arată că în mod greșit a fost reținută

calitatea sa de debitor în solidar cu utilizatorul final dar calitatea de

debitor rezultă din actele menționate respectiv convenția din 25

octombrie 1994 modificată prin amendamentul din data de 1 septembrie 1998

având în vedere și dispozițiile art. 42 C. com. privind solidaritatea

în materie comercială.

Contractul de cesiune de

creanță din 28 iunie 2002 a fost încheiat în conformitate cu

prevederile O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului,

care reglementează regimul juridic al creanțelor neperformante

preluate la datoria publică internă, aspect stabilit cu caracter

irevocabil și prin sentința comercială nr. 119/2008 a

Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr. 1020/2/2008.

Recurenta arată că

prin contractul de cesiune, „A.V.A.S. a preluat cu titlu de creanță

numai convenția din 1994 cu valabilitatea expirată” susținere

inexactă în raport de dispozițiile art. 2.1 din contractul invocat

întrucât A.V.A.S. a preluat creanța debitorului cedat SC C. SA

rezultată din executarea garanției emise de stat pentru împrumutul

extern acordat debitorului cedat și constatată prin titlurile de

creanță menționate în Anexa A în care este precizată

și convenția din 1994.

Ca urmare, A.V.A.S. având în

vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 29/2002 a preluat

creanța izvorâtă din convențiile încheiate între M.F.P. și SC

C. SA În contractul de cesiune și actele adiționale sunt enumerate

convențiile de garanție ce au caracter de titlu constatator al

creanței conform art. 4 din O.G. nr. 29/2002 iar contractul de cesiune are

caracter de titlu executoriu în raport de dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr.

51/1998.

Ultimul motiv de recurs

vizează prescripția extinctivă a executării creanței,

excepție respinsă corect de instanța de fond având în vedere

dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, art. 7 alin. (3), art.

12 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Creanța preluată

de A.V.A.S. prin contractul de cesiune de creanță în care este

inclusă și creanța achitată de M.F.P. în baza

convenției din 1994 modificată prin Amendamentul nr. 1/1 septembrie

1998, este o creanță cu executare succesivă căruia îi sunt

aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Din graficul de rambursare

la extern, după predarea către A.V.A.S. a debitelor, și a

actelor adiționale la contractul de cesiune din 28 iunie 2002 rezultă

că, M.F.P. a achitat ratele scadente și dobânda aferentă conform

garanției emise de stat pentru împrumutul extern acordat debitorului cedat

SC C. SA, în perioada 18 septembrie 2002 – 19 septembrie 2008. Ca urmare

termenul de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 a

început să curgă succesiv, pentru fiecare rată achitată,

conform art. 7 alin. (3). din Decretul nr. 167/1958.

Nu se poate susține

că A.V.A.S. a preluat o creanță prescrisă, întrucât în

perioada 1994 – 2002 au avut loc întreruperi ale prescripției dreptului de

a cere executarea silită, respectiv Amendamentul nr. 1 la convenția din

1994 încheiat la data de 1 septembrie 1998; procesele – verbale de conciliere

și somațiile emise în baza art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 11/1996

privind executarea creanțelor bugetare precum și titlurile executorii

emise de M.F.P. în baza art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 11/1996.

Întreruperea

prescripției dreptului la acțiune șterge prescripția

începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o iar

după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție

conform art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Dealtfel, în Protocolul din

5 ianuarie 2004 încheiat între A.V.A.S. și SC C. SA în calitate de

debitor, la capitolul III pct. c art. 3 părțile au prevăzut

că până la finalizarea procedurilor de valorificare a drepturilor

A.V.A.S. cu privire la creanța cesionată de către M.F.P., SC C.

SA rămâne în continuare obligată la plată alături de

utilizatorii finali identificați la art. I pct. 3 iar metodele de

valorificare ce vor fi aplicate de A.V.A.S. sunt cele prevăzute de O.U.G. nr.

51/1998.

Față de

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de SC C. SA

București, împotriva sentinței comerciale nr. 20 din 17 februarie

2009 a Curții de Apel București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de contestatoarea SC C. SA București, împotriva sentinței Curții

de Apel București nr. 20 din 17 februarie 2009, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 februarie 2010.