ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4071/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 920 din 5 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost

respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de SC I.M. SRL București, în

contradictoriu cu M.A.D.R. și având ca obiect obligarea pârâtului să-și

respecte obligațiile asumate prin contractul de ajutor financiar din 6

februarie 2008 încheiat de părți, în sensul ca pârâta să-i acorde suma de

167.298,2 lei (echivalentul a 49.995 euro) pentru proiectul „Dotarea

laboratoarelor de cercetare, aplicații, controlul calității produselor fizico -

chimice și microbiologice", vizând societatea reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat,

în esență, că nu există un refuz nejustificat al pârâtei de a respecta clauzele

contractuale, întrucât reclamanta nu mai are un drept recunoscut de lege,

vătămat, întrucât ea a primit suma maximă de care putea beneficia conform H.G. nr.

1557/2002 și anume 50.000 euro.

A constatat instanța că, pe baza art. 7 alin.

(2) din H.G. nr. 1557/2002, reclamanta a încheiat cu pârâtul un prim contract

în anul 2006, pentru proiectul „Dotarea laboratoarelor de cercetare, aplicații,

controlul calității și microbiologic" pentru societatea reclamantă,

aceasta primind o finanțare de 45.605 euro.

A mai constatat instanța că părțile au

încheiat un al doilea contract, în anul 2008 - cel menționat în cauza de față -

dar că, pentru executarea lui, societatea nu mai avea dreptul la finanțare

decât în limita a 4.396 euro (ca diferență dintre: suma limită maximă legală de

50.000 euro și suma deja primită pentru primul contract, 45.605 euro) sumă pe

care a și primit-o la 31 octombrie 2008.

În fine, a statuat instanța că în speță nu

sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 108/2006, în speță nefiind vorba de un

sprijin financiar cu titlu de ajutor de stat sub un prag de natură a înlătura

obligația de notificare a lui la Consiliul Concurenței.

Împotriva acestei sentințe a declarat în

termen recursul de față reclamanta, cererea fiind legal timbrată.

În motivarea cererii, recurenta susține, pe

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

- că dispozițiile art. 9 din H.G. nr. 1557/2002

au stat la baza încheierii ambelor contracte de ajutor financiar, din 2006 și 2009,

cerința ca fiecare contract să fie sub valoarea de 50.000 euro fiind

îndeplinită conform aceluiași text;

- că ultimul contract (din 2008) îndeplinește

toate condițiile legale pentru a beneficia de plata, de sine stătătoare, a

sumei de 49.995 euro, un argument probator fiind „Nota de constatare" din

31 iulie 2008, din care rezultă că pârâtul, la data încheierii celui de-al

doilea contract, cunoștea situația că reclamanta mai primise un ajutor

financiar (pentru primul contract);

- că pârâtul, invocând dispozițiile art. 1 alin.

(3) din H.G. nr. 108/2006, a acceptat ca reclamanta să înceapă un alt proiect

costisitor, dar ulterior a refuzat acordarea ajutorului pentru acesta;

- că întregul proiect din anul 2008 a valorat

peste 100.000 euro, sumă alocată de reclamantă și care, conform procedurii de

finanțare, trebuia suportată în proporție de 50% de finanțator, și virată

ulterior în contul beneficiarului.

Recursul nu se fondează.

Prima problemă juridică în speță este cea a

interpretării dispozițiilor art. 7 alin. (2) din H.G.nr. 1557/2002.

În economia acestui act normativ, art. 7

reglementează condițiile de acordare a sprijinului financiar pentru proiectele

care asigură creșterea competitivității produselor agroalimentare (ca obiectiv

component al „Sistemului de susținere și promovare a exportului cu finanțare de

la bugetul de stat" și stabilit în anexă 1 capitolul pct. 4 la O.U.G. nr. 120/2002).

Alin. (1) al art. 7 se referă la condițiile

de eligibilitate pentru -proiectele care asigură creșterea competitivității

produselor agroalimentare, făcând trimitere la enumerarea acestor condiții din

art. 4.

Alin. (2) al art. 7 prevede suma maximă

acordată unui agent economic: 50.000 euro, fără a prevedea expres că acest

plafon este valabil per proiect sau anual.

Chiar dacă s-ar raporta acest text la

dispozițiile art. 9 din hotărâre, nu se poate opera o extindere a înțelesului art.

7 alin. (2), întrucât dispozițiile art. 9 se referă la limitarea sprijinului

financiar pentru un singur proiect, într-un an, iar nu la valoarea maximă a

unui proiect.

Ca urmare, înțelesul art. 7 alin. (2) rămâne

acela că un agent economic chiar dacă va prezenta în fiecare an câte un singur

proiect, pe timp de doi sau trei ori mai mulți ani, nu va putea primi, în

total, mai mult de 50.000 euro.

A doua problemă juridică în speță este aceea

a forței obligatorii a contractului din anul 2008, mai exact a clauzei 2.3

privind valoarea finanțării de 49.993 euro, prin raportare la actul normativ

mai sus analizat și având în vedere că, în contractul din anul 2006, aceeași

clauză prevedea o valoare de 50.000 euro.

În fapt aceste clauze, prin conținutul lor,

au condus-o pe recurentă la raționamentul că plafonul maxim de 50.000 euro este

valabil per contract anual, iar nu pentru valoarea totală a contractelor

încheiate doi sau mai mulți ani succesiv.

Soluția acestei probleme nu poate fi decât în

spiritul dispozițiilor art. 7 alin. (2) din hotărâre, care nu disting, în

privința plafonului, prin raportare la fiecare contract, dar și în spiritul

dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora, la litigiilor

legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea

contractului administrativ se va avea în vedere regula după care principiul

libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului

public.

Problema dacă și în ce măsură ministerul

finanțator, ca semnatar al contractului din 2008, este răspunzător față de

recurenta societate beneficiară pentru a-i fi creat convingerea sau așteptarea

greșită că este îndreptățită la o finanțare de 50.000 euro per contract excede

cauzei de față, dar nu exclude posibilitatea contractantei de a-și valorifica

dreptul la eventuale daune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC I.M. SRL

împotriva sentinței civile nr. 920 din 5 martie 209 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6

octombrie 2009.