ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1762/2015

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 20

decembrie 2012, SC A.A.S. SRL a chemat în judecată M.D.R.A.P. în nume propriu

și pentru A.D.R. Centru, solicitând:

- rezilierea

Contractului de finanțare din 19 martie 2009 aferent proiectului

"Construire și utilaje hală service auto";

- constatarea

efectuării de către reclamantă a unor investiții aferente proiectului în

cuantum de 208.209 RON reprezentând cheltuieli eligibile pentru prima cerere de

rambursare;

- obligarea pârâților

la plata sumei de 122.476 RON despăgubiri aferente Cererii de rambursare din 29

ianuarie 2010;

- obligarea pârâților

la plata sumei de 190.859 RON reprezentând cofinanțarea pentru cheltuielile

eligibile aferente lucrărilor ulterioare;

- obligarea pârâților

la plata sumei de 11.763 RON reprezentând contravaloarea unor bunuri și anume:

separator hidrocarburi, boiler și centrală termică;

- obligarea pârâților

la plata dobânzii percepute de bancă la pct. 6.2, 6.5 și 7.1 din Contractul de

credit din 30 noiembrie 2009 și pct. 2.1, 2.6, 3.1 și 3.9 din anexa la

Contractul de credit.

În motivarea cererii,

reclamanta a învederat că, potrivit Contractului de finanțare din 19 martie

2009, a avut calitatea de beneficiară, cu o contribuție proprie de 30%,

finanțarea nerambursabilă - fiind de 70% din valoarea eligibilă a proiectului.

S-a arătat că

proiectul a fost finalizat, societatea efectuând investițiile aferente

proiectului, însă pârâții au refuzat finanțarea dispunând, în mod nejustificat,

rezilierea Contractului de finanțare prin Decizia nr. 63 din 10 mai 2010.

Reclamanta a precizat

că, deși actul de reziliere a fost anulat prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile contractuale, întrucât nu

au mai efectuat nici un demers cu privire la derularea proiectului și refuzând

rambursarea cheltuielilor eligibile.

Prin Sentința civilă

nr. 4.176 din 20 decembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că, potrivit Contractului de finanțare nr.

117 din 19 martie 2009, valoarea totală eligibilă a proiectului este de 546.149

RON, din care finanțarea nerambursabilă în sarcina pârâților de 382.304 RON.

La data de 29

ianuarie 2010, reclamanta a depus cerere de rambursare pentru suma de 198.595

RON, pârâții procedând însă la rezilierea contractului de finanțare și refuzând

plata. Decizia de reziliere a fost contestată de reclamantă în Dosarul nr.

1.637/57/2010 și anulată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, nr. 1.642 din 27 martie 2012, ca

fiind emisă cu exces de putere.

Instanța de fond a

mai constatat că nu mai subzistă refuzul pârâților cu privire la soluționarea

primei cereri de rambursare, întrucât la data de 8 octombrie 2013, autoritățile

pârâte au achitat reclamantei suma de 117.852 RON, prin Ordinul de plată din 7

octombrie 2013.

S-a reținut că

reclamanta și-a modificat petitul nr. 3 al acțiunii, solicitând obligarea

pârâților la plata sumei de 4.623 RON cu titlu de despăgubiri, instanța

constatând că nu s-a făcut dovada caracterului eligibil al sumei și deci, nu

poate fi reținută existența unui refuz nejustificat de plată.

Referitor la capătul

de cerere privind rezilierea contractului de finanțare, prima instanță a

reținut că probele administrate nu au evidențiat existența vreunei conduite

culpabile a autorităților pârâte, nerespectarea termenului de executare

nefiindu-le imputabilă.

Cât privește cererea

de despăgubiri s-a constatat prin sentință că reclamanta nu s-a adresat

pârâților pe cale administrativă pentru acordarea rambursării cheltuielilor

efectuate după depunerea primei cereri de rambursare, nefiind astfel

îndeplinite cerințele art. 7 din Contractul de finanțare și art. 6 din Legea

nr. 554/2004.

Împotriva sentinței a

declarat recurs reclamanta SC A.A.S. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și invocând printr-o cerere precizatoare motivele prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., în sensul că

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, reclamanta a

învederat că instanța de fond a reținut o situație de fapt eronată, fără a

observa că rezilierea contractului de finanțare a fost dispusă de autoritățile

pârâte după verificarea și avizarea favorabilă a primei cereri de rambursare.

Reclamanta a precizat

că rezultă cu evidență culpa pârâților care au refuzat nejustificat să

ordonanțeze în timp util plata cheltuielilor eligibile, chiar și fie după

pronunțarea Deciziei nr. 1.642 din 27 martie 2012 îndeplinindu-și obligația

contractuală referitoare la contravaloarea primei cereri de rambursare de abia

la 8 octombrie 2013, în timpul prezentului proces.

S-a arătat de

asemenea că prima instanță a respins cererea privind plata sumei de 4.623,593

RON cu titlu de despăgubiri, rămasă neachitată din prima etapă, fără a motiva

considerentele avute în vedere, în același sens procedând și referitor la

petitele 3 - 7 din acțiune și omițând să analizeze conduita culpabilă a

autorităților pârâte, care a determinat societatea să contracteze credite

pentru finalizarea investiției.

Prin întâmpinare,

pârâții au solicitat respingerea recursului, învederând în esență că instanța

de fond a reținut, în mod corect, inexistența culpei, în condițiile în care,

după pronunțarea deciziei de anulare a măsurii rezilierii contractului de

finanțare, i s-a comunicat reclamantei reluarea contractului și i s-a pus în

vedere că, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai solicita rambursarea

cheltuielilor, să depună cererea de rambursare finală.

Pârâții au precizat

că reclamanta este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale,

întrucât nu a depus cererea de rambursare finală și în loc să continue

executarea contractului, după anularea rezilierii, a susținut că are dreptul la

o sumă egală cu valoarea finanțării nerambursabile cu titlu de despăgubiri.

Analizând actele și

lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304

și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare.

Astfel, între părți a

existat un prim litigiu - Dosar nr. 1.637/57/2010 - soluționat irevocabil prin

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, nr. 1.642 din 27 martie 2012 prin care s-a dispus anularea Deciziei

nr. 63 din 10 mai 2010 de reziliere a Contractului de finanțare încheiat între

părți la 19 martie 2009 având ca obiect acordarea unei finanțări nerambursabile

pentru implementarea proiectului "Construire și utilare service

auto".

Instanța supremă a

reținut în considerentele hotărârii sus-menționate, pe de o parte, că nu a

existat din partea reclamantei o neexecutare culpabilă a vreunei obligații contractuale

- investiția fiind finalizată - și, pe de altă parte, că emiterea deciziei de

reziliere nu s-a făcut cu rea-credință, ci prin aprecierea îndeplinirii unor

condiții legale.

Din actele dosarului

a rezultat că ulterior pronunțării hotărârii judecătorești, reclamanta a fost

notificată despre reluarea contractului și necesitatea finalizării

implementării, prin depunerea cererii de rambursare finală, societatea optând

însă să solicite ea însăși, pe cale separată, rezilierea contractului de

finanțare și obligarea pârâților la plata de despăgubiri.

În aceste

împrejurări, s-a reținut, în mod justificat, prin sentința recurată lipsa

conduitei culpabile a pârâților, care să justifice admiterea petitului privind

rezilierea contractului, de această dată la cererea reclamantei.

De menționat că

societatea, finalizând investiția și intabulând-o încă din 15 septembrie 2011,

avea posibilitatea ca în intervalul de timp stabilit de pârâți să depună

cererea de rambursare finală, ceea ce nu s-a întâmplat.

În consecință, conform

obligațiilor contractuale, în ianuarie 2013, pârâții au procedat la verificarea

cererii de rambursare nr. 1, restituind reclamantei suma de 117.852,67 RON și

stabilind că suma de 6.605,14 RON reprezintă cheltuieli neeligibile, informare

comunicată societății care nu a contestat-o, pretenția de plată a diferenței

solicitate, de 4.623,593 RON fiind astfel nejustificată.

Referitor la

celelalte solicitări din acțiunea introductivă, privind obligarea pârâților la

plata de despăgubiri, cererea a fost corect respinsă, în raport de împrejurarea

că nu se poate reține conduita culpabilă a autorităților privind neacordarea

finanțării pentru cheltuielile eligibile aferente lucrărilor ulterioare primei

cereri de rambursare.

Față de

considerentele expuse mai sus, Curtea va respinge recursul declarat de

reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC A.A.S. SRL împotriva Sentinței civile nr. 4.176 din 20 decembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2015.

Procesat de GGC - N