ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1762/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 20 decembrie 2012, SC A.A.S. SRL a chemat în judecată M.D.R.A.P. în nume propriu și pentru A.D.R.

Centru, solicitând: - rezilierea Contractului de finanțare din 19 martie 2009 aferent proiectului "Construire și utilaje hală service auto"; - constatarea efectuării de către reclamantă a unor investiții aferente proiectului în cuantum de 208.209 RON reprezentând cheltuieli eligibile pentru prima cerere de rambursare; - obligarea pârâților la plata sumei de 122.476 RON despăgubiri aferente Cererii de rambursare din 29 ianuarie 2010; - obligarea pârâților la plata sumei de 190.859 RON reprezentând cofinanțarea pentru cheltuielile eligibile aferente lucrărilor ulterioare; - obligarea pârâților la plata sumei de 11.763 RON reprezentând contravaloarea unor bunuri și anume: separator hidrocarburi, boiler și centrală termică; - obligarea pârâților la plata dobânzii percepute de bancă la pct. 6.2, 6.5 și 7.1 din Contractul de credit din 30 noiembrie 2009 și pct. 2.1, 2.6, 3.1 și 3.9 din anexa la Contractul de credit.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, potrivit Contractului de finanțare din 19 martie 2009, a avut calitatea de beneficiară, cu o contribuție proprie de 30%, finanțarea nerambursabilă - fiind de 70% din valoarea eligibilă a proiectului. S-a arătat că proiectul a fost finalizat, societatea efectuând investițiile aferente proiectului, însă pârâții au refuzat finanțarea dispunând, în mod nejustificat, rezilierea Contractului de finanțare prin Decizia nr. 63 din 10 mai 2010. Reclamanta a precizat că, deși actul de reziliere a fost anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile contractuale, întrucât nu au mai efectuat nici un demers cu privire la derularea proiectului și refuzând rambursarea cheltuielilor eligibile.

Prin Sentința civilă nr. 4.176 din 20 decembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, potrivit Contractului de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009, valoarea totală eligibilă a proiectului este de 546.149 RON, din care finanțarea nerambursabilă în sarcina pârâților de 382.304 RON. La data de 29 ianuarie 2010, reclamanta a depus cerere de rambursare pentru suma de 198.595 RON, pârâții procedând însă la rezilierea contractului de finanțare și refuzând plata. Decizia de reziliere a fost contestată de reclamantă în Dosarul nr. 1.637/57/2010 și anulată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nr. 1.642 din 27 martie 2012, ca fiind emisă cu exces de putere.

Instanța de fond a mai constatat că nu mai subzistă refuzul pârâților cu privire la soluționarea primei cereri de rambursare, întrucât la data de 8 octombrie 2013, autoritățile pârâte au achitat reclamantei suma de 117.852 RON, prin Ordinul de plată din 7 octombrie 2013. S-a reținut că reclamanta și-a modificat petitul nr. 3 al acțiunii, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 4.623 RON cu titlu de despăgubiri, instanța constatând că nu s-a făcut dovada caracterului eligibil al sumei și deci, nu poate fi reținută existența unui refuz nejustificat de plată. Referitor la capătul de cerere privind rezilierea contractului de finanțare, prima instanță a reținut că probele administrate nu au evidențiat existența vreunei conduite culpabile a autorităților pârâte, nerespectarea termenului de executare nefiindu-le imputabilă.

Cât privește cererea de despăgubiri s-a constatat prin sentință că reclamanta nu s-a adresat pârâților pe cale administrativă pentru acordarea rambursării cheltuielilor efectuate după depunerea primei cereri de rambursare, nefiind astfel îndeplinite cerințele art. 7 din Contractul de finanțare și art. 6 din Legea nr. 554/2004. Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta SC A.A.S. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând printr-o cerere precizatoare motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, reclamanta a învederat că instanța de fond a reținut o situație de fapt eronată, fără a observa că rezilierea contractului de finanțare a fost dispusă de autoritățile pârâte după verificarea și avizarea favorabilă a primei cereri de rambursare.

Reclamanta a precizat că rezultă cu evidență culpa pârâților care au refuzat nejustificat să ordonanțeze în timp util plata cheltuielilor eligibile, chiar și fie după pronunțarea Deciziei nr. 1.642 din 27 martie 2012 îndeplinindu-și obligația contractuală referitoare la contravaloarea primei cereri de rambursare de abia la 8 octombrie 2013, în timpul prezentului proces. S-a arătat de asemenea că prima instanță a respins cererea privind plata sumei de 4.623,593 RON cu titlu de despăgubiri, rămasă neachitată din prima etapă, fără a motiva considerentele avute în vedere, în același sens procedând și referitor la petitele 3 - 7 din acțiune și omițând să analizeze conduita culpabilă a autorităților pârâte, care a determinat societatea să contracteze credite pentru finalizarea investiției.

Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea recursului, învederând în esență că instanța de fond a reținut, în mod corect, inexistența culpei, în condițiile în care, după pronunțarea deciziei de anulare a măsurii rezilierii contractului de finanțare, i s-a comunicat reclamantei reluarea contractului și i s-a pus în vedere că, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai solicita rambursarea cheltuielilor, să depună cererea de rambursare finală. Pârâții au precizat că reclamanta este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, întrucât nu a depus cererea de rambursare finală și în loc să continue executarea contractului, după anularea rezilierii, a susținut că are dreptul la o sumă egală cu valoarea finanțării nerambursabile cu titlu de despăgubiri.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Astfel, între părți a existat un prim litigiu - Dosar nr. 1.637/57/2010 - soluționat irevocabil prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nr. 1.642 din 27 martie 2012 prin care s-a dispus anularea Deciziei nr. 63 din 10 mai 2010 de reziliere a Contractului de finanțare încheiat între părți la 19 martie 2009 având ca obiect acordarea unei finanțări nerambursabile pentru implementarea proiectului "Construire și utilare service auto". Instanța supremă a reținut în considerentele hotărârii sus-menționate, pe de o parte, că nu a existat din partea reclamantei o neexecutare culpabilă a vreunei obligații contractuale - investiția fiind finalizată - și, pe de altă parte, că emiterea deciziei de reziliere nu s-a făcut cu rea-credință, ci prin aprecierea îndeplinirii unor condiții legale.

Din actele dosarului a rezultat că ulterior pronunțării hotărârii judecătorești, reclamanta a fost notificată despre reluarea contractului și necesitatea finalizării implementării, prin depunerea cererii de rambursare finală, societatea optând însă să solicite ea însăși, pe cale separată, rezilierea contractului de finanțare și obligarea pârâților la plata de despăgubiri. În aceste împrejurări, s-a reținut, în mod justificat, prin sentința recurată lipsa conduitei culpabile a pârâților, care să justifice admiterea petitului privind rezilierea contractului, de această dată la cererea reclamantei. De menționat că societatea, finalizând investiția și intabulând-o încă din 15 septembrie 2011, avea posibilitatea ca în intervalul de timp stabilit de pârâți să depună cererea de rambursare finală, ceea ce nu s-a întâmplat.

În consecință, conform obligațiilor contractuale, în ianuarie 2013, pârâții au procedat la verificarea cererii de rambursare nr. 1, restituind reclamantei suma de 117.852,67 RON și stabilind că suma de 6.605,14 RON reprezintă cheltuieli neeligibile, informare comunicată societății care nu a contestat-o, pretenția de plată a diferenței solicitate, de 4.623,593 RON fiind astfel nejustificată. Referitor la celelalte solicitări din acțiunea introductivă, privind obligarea pârâților la plata de despăgubiri, cererea a fost corect respinsă, în raport de împrejurarea că nu se poate reține conduita culpabilă a autorităților privind neacordarea finanțării pentru cheltuielile eligibile aferente lucrărilor ulterioare primei cereri de rambursare.

Față de considerentele expuse mai sus, Curtea va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A.A.S. SRL împotriva Sentinței civile nr. 4.176 din 20 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2015. Procesat de GGC - N