ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1642/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamanta SC A.A.S. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, a solicitat anularea Deciziei nr. 63 din 10 mai 2010 emisă de către pârât, obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a precizat că decizia de reziliere a Contractului de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009 a fost emisă după finalizarea primei etape de lucrări, când, în baza prevederilor contractuale, a formulat cerere de rambursare.

Societatea reclamantă a criticat comportamentul abuziv al autorităților statului, care, fără un motiv efectiv în fapt și în drept, au procedat la încetarea intempestivă a contractului de finanțare și a susținut că, nici în etapa premergătoare semnării contractului de finanțare și nici pe parcursul derulării contractului, până la momentul depunerii cererii de rambursare, nu a fost invocată nevalabilitatea autorizației de construire. Totodată, reclamanta a arătat că motivul invocat ca temei de fapt al deciziei de reziliere este anterior verificărilor prealabile și încheierii contractului de finanțare, astfel că decizia de reziliere este lipsită de sens, câtă vreme eventuala neregularitate a fost confirmată de către instituția pârâtă prin semnarea contractului.

S-a mai învederat că, potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică emitentă ar fi avut numai posibilitatea de a solicita în cadrul termenului de 1 an de zile anularea contractului de finanțare, întrucât acesta a intrat în circuitul civil, producând efecte juridice. În privința formei deciziei contestate, reclamanta a susținut că aceasta nu îndeplinește condițiile elementare de formă ale actului administrativ, care trebuie să conțină un preambul și o stare de fapt (respectiv, o motivare în fapt și în drept), care să permită instanței să cunoască rațiunile pentru care emitentul actului, în îndeplinirea puterii discreționare, a ales soluția criticată de cel vătămat.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a solicitat respingerea acțiunii, arătând faptul că ordinul de începere a lucrărilor, pus la dispoziție de societatea reclamantă, este emis la data de 3 noiembrie 2009, la mai mult de 2 ani de la momentul emiterii autorizației nr. 585 din 31 august 2007, astfel că, potrivit art. 7 alin. (5), (6) și (7) din Legea nr. 50/1991, în cazul în care investitorul nu își îndeplinește obligația de a începe lucrările în termenul de 12 luni, autorizația de construire își pierde valabilitatea, fiind necesară emiterea unei noi autorizații. Prin sentința nr. 54/2011 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanta SC A.A.S.

SRL împotriva pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului , în nume propriu și pentru Agenția pentru Dezvoltare Regională Centru. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia societatea reclamantă și instituția pârâtă au încheiat contractul de finanțare prin Programul Operativ Regional 2007 – 2013, Axa prioritară „Sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri regional și local”, domeniul major de intervenție 4.3 „Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderilor” nr. 117 din 19 martie 2009, având ca obiect acordarea unei finanțări nerambursabile pentru implementarea Proiectului nr. 2439 intitulat: „Construire și utilare service auto”.

În urma efectuării de către Direcția Generală Autorizări și Plăți Programe a verificării cererii de prefinanțare a II-a, s-a constatat necesitatea transmiterii anumitor documente, respectiv autorizația de construire valabilă pentru lucrările de execuție, ordinele de începere a lucrărilor către Primărie și I.S.C., solicitarea ofertă către SC K.S. SRL și confirmarea transmiterii, precum și autorizația dirigintelui de șantier, astfel încât, prin Adresa nr. 19764 din 26 martie 2010, reclamantei i s-a solicitat transmiterea documentelor menționate până la data de 06 aprilie 2010, conform prevederilor contractuale. Analizând documentele solicitate, Direcția Generală Autorizare și Plăți Program din cadrul M.D.R.T.

a concluzionat că execuția lucrărilor de construire s-a realizat în afara perioadei de valabilitate a autorizației de construire, sens în care, prin adresa nr. 23324 din 13 aprilie 2010, a propus rezilierea contractului de finanțare, iar, ulterior, autoritatea pârâtă a emis Decizia nr. 63 din 10 mai 2010 prin care, în temeiul art. 5 alin. (1), art. 7 alin. (2) și art. 18 alin. (4) din Contractul de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009, a decis încetarea contractului de finanțare începând cu data emiterii deciziei. Examinând dispozițiile legale incidente cauzei, respectiv art. 1 alin. (4) și (6), art. 5 alin. (1), art. 7 alin. (2) și art. 18 alin. (4) din Contractul de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009, precum și art. 2 lit. d) din H.G.

nr. 759/2007, Curtea a apreciat că argumentele reclamantei privind încetarea de către pârât a contractului de finanțare în mod intempestiv și fără un motiv efectiv în fapt și în drept sunt nefondate. Astfel, instanța de fond a constatat că, pe de o parte, reclamanta a fost atenționată cu privire la faptul că autorizația de construire este valabilă până la data de 31 august 2008 și că valabilitatea acesteia nu a fost prelungită pentru data vizitei la fața locului, prin Raportul de vizită la fața locului nr. 15424 din 15 decembrie 2008, iar pe de altă parte, anterior luării deciziei de reziliere a contractului de finanțare, pârâtul a solicitat reclamantei, prin adresa nr. 19764 din 26 martie 2010, transmiterea unei autorizații de construire valabilă pentru lucrările de execuție, însă reclamanta a comunicat doar adresa nr. 37395/2008 emisă de Primarul Municipiului Alba Iulia.

Față de conținutul Autorizației de construire nr. 585 din 31 august 2007 și în raport cu dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, prima instanță a mai constatat faptul că societatea reclamantă nu a început lucrările în termenul de valabilitate a autorizației de construire, respectiv până la data de 31 august 2008, astfel că nu este posibilă extinderea valabilității autorizației de construire pe toată durata de execuție a lucrărilor prevăzute în autorizație. Pe de altă parte, Curtea a înlăturat depoziția martorului L.M.D., atât pentru faptul că, în ceea ce privește data demarării lucrărilor de construire, aceasta nu se coroborează cu înscrisurile existente la dosar, cât și pentru faptul că, potrivit art. 1169 C. civ., conținutul unui înscris nu se poate dovedi cu martori.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în mod corect, s-a apreciat de către pârât faptul că autorizația de construire nr. 585 din 31 august 2008 și-a pierdut valabilitatea la data de 31 august 2008, când s-a împlinit termenul de valabilitate al acesteia fără ca reclamanta să înceapă lucrările autorizate. Instanța de fond a mai reținut că, deși reclamanta avea cunoștință despre data încheierii contractului de execuție a lucrărilor și a emiterii ordinului de începere a lucrărilor și fusese atenționată cu privire la faptul că autorizația de construire nr. 585 din 31 august 2008 a expirat la data de 31 august 2008, aceasta nu s-a conformat măsurii corective dispuse de către pârât în vederea continuării implementării contractului de finanțare, supunându-se astfel riscului de a se dispune rezilierea contractului pentru neexecutarea lui în conformitate cu prevederile legislației naționale, astfel cum s-a stabilit prin art. 7 alin. (2) din contract.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A.A.S. SRL Alba Iulia, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Motivele de recurs invocate se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare și interpretare a legii în raport de situația de fapt și materialul probator administrat și o motivare contradictorie și formală prin care nu se justifică soluția de respingere a acțiunii având ca obiect anularea deciziei de reziliere nr. 63 din 10 mai 2010 emisă de intimatul-pârât. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. critică sentința atacată pentru faptul că soluția de respingere recurată nu este motivată temeinic și legal în raport de situația de fapt și de probele administrate.

Se arată că instanța de fond a înlăturat nemotivat probele administrate, acte și martori pe situația de fapt, fiind menținut actul contestat ca nelegal și emis cu exces de putere nemotivat pe situația de fapt printr-o motivare formală contrară dispozițiilor Legii nr. 554/2004. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică sentința atacată ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 50/1991, fiind nelegală decizia de reziliere contestată din 10 mai 2010, având ca obiect contractul de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009 pe motivul neîndeplinirii culpabile de către recurentă a obligației respectiv cerința privind valabilitatea autorizației de construire nr. 585 din 31 august 2007 emisă de Primarul Municipiului Alba Iulia.

În motivele de recurs se invocă faptul că în mod nelegal instanța de fond nu a reținut reaua credință a autorității pârâte și excesul de putere, care au determinat emiterea deciziei de reziliere nr. 63/2010 a contractului de finanțare, pentru motive care nu corespund realității. Aceasta deoarece, în motivul pentru care s-a dispus rezilierea contractului de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009 respectiv nevalabilitatea autorizației de construire nu a făcut obiectul verificării în etapa premergătoare semnării contractului de finanțare pe parcursul executării lucrării și finalizării construcției și pe de altă parte acest motiv nu este legal și real deoarece contravin dispozițiilor art. 7 alin. (5) și (6) din Legea nr. 50/1991 rep.

și situației de fapt. Se arată că instanța de fond a înlăturat nejustificat adresele emise de autoritatea emitentă a autorizației nr. 37395 din 5 decembrie 2008 și nr. 20919 din 31 martie 2009 în care se arată că „autorizația de construire nr. 585 din 31 august 2007 este valabilă până la data de 14 august 2010. Recurenta arată faptul că la data încheierii contractului de finanțare 19 martie 2009 nu s-a invocat de intimata-pârâtă nelegalitatea privind nevalabilitatea autorizației de construire, valabilă în perioada 31 august 2007 – 14 august 2008 și ulterior prelungită și valabilă până la data de 14 august 2010, deși contractul a fost verificat și aprobat în perioada anterior încheierii și pe toată durata exercitării construcției, inclusiv data de 18 martie 2010 când s-a prelungit perioada de implementare a proiectului.

Recurenta arată că în cauză rezilierea contractului de finanțare, măsură unilaterală și apreciată ca nelegală a fost dispusă după ce recurenta a formulat cerere de rambursare, apreciindu-se că măsura rezilierii contractului a fost emisă cu exces de putere, cu încălcarea principiului nimeni nu își poate invoca propria culpă pentru a obține protecția unui drept, respectiv dreptul de a dispune rezilierea unilaterală a contractului, în condițiile în care nu se poate reține în sarcina recurentei neîndeplinirea culpabile a unei obligații legale. Aceasta deoarece autorizația de construire era valabilă la data emiterii deciziei contestate, iar construcția a început în perioada de valabilitate a autorizației, respectiv în august 2008 conform actelor depuse în susținerea recursului.

Se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat. La dosar recurenta a depus acte, în susținerea recursului, filele 12-22 dosar recurs privind începerea și desfășurarea lucrărilor de construcție. În baza art. 305 C. proc. civ. recurenta a depus acte privind finalizarea și intabularea construcției, filele 26-56 dosar recurs, acte comunicate intimatului-pârât. La dosar intimatul-pârât a depus concluzii scrise în care solicită respingerea recursului ca nefundat. Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază ca nefundat sentința atacată fiind nelegală și netemeinică, în parte acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată fiind întemeiată respectiv în ceea ce privește capătul de acțiune având ca obiect anularea deciziei de reziliere nr. 63 din 10 mai 2010 . Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. nu poate fi reținut sentința instanței de fond fiind motivată în fapt și în drept de natură a justifica soluția de respingere a acțiunii urmând a fi verificată legalitatea și temeinicia prin intermediul căii de atac a recursului declarat în cauză de partea căzută în pretenții, respectiv de către reclamanta-recurentă. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. respectiv greșita aplicare și interpretare a legii de către instanța de fond, în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii și de menținere ca legal emisă a deciziei nr. 63/2010, este apreciată de Curte ca fondat.

Prin Decizia nr. 63 din 10 mai 2010 fila 335 dosar fond emisă de pârâtul-intimat s-a dispus în mod unilateral, încetarea contractului de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009, pentru proiectul cu nr. SMIS – 2439, intitulat „Construire și utilizare hală service auto” . Temeiul de drept invocat pentru sesizarea acestui contract a fost nerespectarea de către una din părți a unor obligații stabilite prin contracte de finanțare invocându-se dispozițiile art. 5 alin. (1), art. 7 alin. (2) și art. 18 alin. (4) din contractul de finanțare. Decizia de reziliere, ca act administrativ unilateral de autoritate nu a fost motivată, în fapt, respectiv care au fost obligațiile de contract neîndeplinite de către recurenta-reclamantă pentru care s-a dispus de către intimatul-pârât, în calitate de parte în contractul de finanțare, încetarea contractului de finanțare.

În cauză, Curtea apreciază nelegalitatea deciziei nr. 63 din 10 mai 2010 și netemeinicia și respectiv nelegalitatea menținerii acestei decizii, în raport de situația de fapt rezultată și probată, inclusiv cu actele noi depuse în recurs de recurentă pe două aspecte de fapt: valabilitatea autorizației de construire nr. 585 din 31 august 2007 și începerea lucrărilor și continuarea lor în perioada de valabilitate a autorizației și pe cale de consecință aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 7 alin. (5),(6) și (7) din Legea nr. 50/1991. Nefiind motivată în fapt decizia de reziliere nr. 63 din 10 mai 2010 și fiind contestată situația de fapt reținută de autoritatea pârâtă, Curtea în baza aprecierii întregului material probator, inclusiv cel administrat în recurs constată o altă situație de fapt decât cea reținută greșit de intimat și confirmată de instanța de fond.

Intimatul-pârât a apreciat greșit că autorizația de construire nr. 585 din 31 august 2007 și-a pierdut valabilitatea la data de 31 august 2008 când s-a împlinit termenul de valabilitate, pe motiv că recurenta nu a început lucrările de construire a holului pentru care se încheiase contractul de finanțare. Curtea constată o poziție contradictorie din partea autorității pârâte care afirmă pe de o parte nevalabilitatea autorizației de construire care a expirat la data de 31 august 2008 și pe de altă parte că recurenta nu a început lucrările de construire în perioada de valabilitate 31 august 2007 – 31 august 2008 și pe cale de consecință nu sunt îndeplinite condițiile privind prelungirea valabilității autorizației de construire pe toată durata de execuție a lucrărilor prevăzute în autorizație, fiind necesară în opinia intimatului emiterea unei noi autorizații de construire.

Curtea constată că din probele administrate, inclusiv cu actele noi depuse în recurs că în cauză recurenta a comunicat autorităților competente, Primarul Municipiului Alba Iulia și Inspectoratul în construcții Alba la 13 august 2008 și respectiv 21 august 2008 cu adresele noi depuse că vor începe lucrările de construcție autorizate, acte comunicate autorității pârâte ca acte noi depuse în recurs.

Netemeinicia situației de fapt reținute de instanța de fond rezultă și din poziția autorității intimate care a încheiat contractul de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009 ulterior perioadei în care susține greșit că autorizația de construire nu ar fi fost valabilă fiind expirată în opinia sa din 31 august 2008. În nici una din etapele premergătoare încheierii la data de 19 martie 2009 a contractului de finanțare pentru construirea halei auto autoritatea pârâtă nu a invocat neregularități privind lucrările începute și nevalabilitatea autorizației de construire, neputând invoca propria culpă pentru neexecutarea contractului de finanțare și rezilierea sa unilaterală, contractul de finanțare derulându-se corect pe toată durata de valabilitate a autorizației de construire 31 august 2007 – 14 august 2010. Perioada de valabilitate a autorizației de construire, reținută de instanța de recurs ca fiind 31 august 2008 – 14 august 2010 este confirmată de adresele nr. 37395 din 5 decembrie 2008 și nr. 20919 din 31 martie 2010. Instanța de fond a stabilit greșit situația de fapt și a interpretat greșit dispozițiile art. 7 alin. (5) și (6) din Legea nr. 50/1991 republicată.

În cauză, lucrările fiind începute în perioada de valabilitate a autorizației de construire – august 2008, valabilitatea autorizației s-a extins pe toată durata de execuție a lucrărilor, în conformitate cu proiectul tehnic. Conform art. 7 alin.(6) din Legea nr. 50/1991 recurenta și-a îndeplinit obligația de a înștiința autoritatea emitentă a autorizației de construire și inspectoratul teritorial în construcții asupra datei la care vor începe lucrările autorizației conform adresei nr. 25918 din 13 august 2008 și adresei nr. 850 din 21 august 2008, filele 13-14 dosar recurs și în consecință valabilitatea autorizației din 31 august 2007 s-a extins pe toată durata de execuție a lucrărilor prevăzute prin autorizație, în conformitate cu proiectul tehnic.

Mai mult prin actele noi depuse în recurs, recurenta a probat finalizarea investiției și intabularea la data de 15 septembrie 2011, în cartea funciară a imobilului construcție nou edificată, filele 31-56 dosar recurs. Față de cele reținute mai sus, Curtea apreciază că în parte, în ceea ce privește capătul de acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 63 din 10 mai 2010 acțiunea recurentei-reclamante este întemeiată, în cauză decizia constatată fiind nelegală, fiind apreciată eronat situația de fapt și contestată în mod greșit culpa recurentei privind executarea contractului de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009. În cauză Curtea apreciază că nu a existat o neexecutare culpabilă a vreunei obligații din contractul de finanțare, care a fost executat prin finalizarea investiției și înscrierea acesteia ca imobil nou în cartea funciară.

Pe cale de consecință decizia de reziliere unilaterală din 10 martie 2010 este apreciată de Curte ca nelegal emisă, cu exces de putere în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 urmând a fi anulată. Capătul de acțiune subsidiar având ca obiect cererea de acordare a despăgubirilor morale urmează a fi respins în cauză nefiind probată de recurentă producerea vreunui prejudiciu moral, iar emiterea deciziei de reziliere nu s-a făcut cu rea credință ci prin aprecierea îndeplinirii unor condiții legale pentru o anume situație de fapt. Nu se poate reține că emiterea nelegală a deciziei de reziliere a fost de natură să producă un prejudiciu moral recurentei aceasta uzând de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va admite recursul și va modifica sentința atacată în sensul că în baza art. 1 și 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va admite în parte acțiunea și va anula Decizia nr. 63 din 10 mai 2010 emisă de pârât. Va respinge cererea reclamantei privind despăgubirile morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC A.A.S. SRL Alba Iulia împotriva sentinței nr. 54/2011 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința recurata în sensul că admite în parte acțiunea reclamantei, anulează decizia nr. 63 din 10 mai 2010 emisă de pârât. Respinge cererea privind despăgubirile morale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.