ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1642/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1642/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamanta

SC A.A.S. SRL, în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul

Dezvoltării Regionale și

Turismului, a solicitat

anularea Deciziei nr. 63 din 10 mai 2010 emisă

de către pârât, obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de

daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

precizat că decizia de reziliere a Contractului de finanțare nr. 117 din 19

martie 2009 a fost emisă după finalizarea primei etape de lucrări, când, în

baza prevederilor contractuale, a formulat cerere de rambursare.

Societatea reclamantă a criticat

comportamentul abuziv al autorităților statului, care, fără un motiv efectiv în

fapt și în drept, au procedat la încetarea intempestivă a contractului de

finanțare și a susținut că, nici în etapa premergătoare semnării contractului

de finanțare și nici pe parcursul derulării contractului, până la momentul

depunerii cererii de rambursare, nu a fost invocată nevalabilitatea

autorizației de construire.

Totodată, reclamanta a arătat că

motivul invocat ca temei de fapt al deciziei de reziliere este anterior

verificărilor prealabile și încheierii contractului de finanțare, astfel că

decizia de reziliere este lipsită de sens, câtă vreme eventuala neregularitate

a fost confirmată de către instituția pârâtă prin semnarea contractului.

S-a mai învederat că, potrivit art. 1

alin. (6) din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică emitentă ar fi avut numai

posibilitatea de a solicita în cadrul termenului de 1 an de zile anularea

contractului de finanțare, întrucât acesta a intrat în circuitul civil,

producând efecte juridice.

În privința formei deciziei

contestate, reclamanta a susținut că aceasta nu îndeplinește condițiile elementare

de formă ale actului administrativ, care trebuie să conțină un preambul și o

stare de fapt (respectiv, o motivare în fapt și în drept), care să permită

instanței să cunoască rațiunile pentru care emitentul actului, în îndeplinirea

puterii discreționare, a ales soluția criticată de cel vătămat.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul

Ministerul

Dezvoltării Regionale și Turismului a

solicitat

respingerea acțiunii, arătând faptul că ordinul de începere a

lucrărilor, pus la dispoziție de societatea reclamantă, este emis la data de 3

noiembrie 2009, la mai mult de 2 ani de la momentul emiterii autorizației nr.

585 din 31 august 2007, astfel că, potrivit art. 7 alin. (5), (6) și (7) din

Legea nr. 50/1991, în cazul în care investitorul nu își îndeplinește obligația

de a începe lucrările în termenul de 12 luni, autorizația de construire își

pierde valabilitatea, fiind necesară emiterea unei noi autorizații.

Prin sentința nr. 54/2011 din 23

februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și

fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de către

reclamanta SC A.A.S. SRL împotriva pârâtului Ministerul

Dezvoltării Regionale și Turismului

, în nume propriu și pentru Agenția pentru

Dezvoltare Regională Centru.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia societatea

reclamantă și instituția pârâtă au încheiat contractul de finanțare prin

Programul Operativ Regional 2007 – 2013, Axa prioritară „Sprijinirea

dezvoltării mediului de afaceri regional și local”, domeniul major de

intervenție 4.3 „Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderilor” nr. 117 din 19

martie 2009, având ca obiect acordarea unei finanțări nerambursabile pentru

implementarea Proiectului nr. 2439 intitulat: „Construire și utilare service

auto”.

În urma efectuării de către Direcția

Generală Autorizări și Plăți Programe a verificării cererii de prefinanțare a

II-a, s-a constatat necesitatea transmiterii anumitor documente, respectiv

autorizația de construire valabilă pentru lucrările de execuție, ordinele de

începere a lucrărilor către Primărie și I.S.C., solicitarea ofertă către SC

K.S. SRL și confirmarea transmiterii, precum și autorizația dirigintelui de

șantier, astfel încât, prin Adresa nr. 19764 din 26 martie 2010, reclamantei i

s-a solicitat transmiterea documentelor menționate până la data de 06 aprilie 2010,

conform prevederilor contractuale.

Analizând documentele solicitate,

Direcția Generală Autorizare și Plăți Program din cadrul M.D.R.T. a

concluzionat că execuția lucrărilor de construire s-a realizat în afara

perioadei de valabilitate a autorizației de construire, sens în care, prin adresa

nr. 23324 din 13 aprilie 2010, a propus rezilierea contractului de finanțare,

iar, ulterior, autoritatea pârâtă a emis Decizia nr. 63 din 10 mai 2010 prin

care, în temeiul art. 5 alin. (1), art. 7 alin. (2) și art. 18 alin. (4) din

Contractul de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009, a decis încetarea

contractului de finanțare începând cu data emiterii deciziei.

Examinând dispozițiile legale

incidente cauzei, respectiv art. 1 alin. (4) și (6), art. 5 alin. (1), art. 7 alin.

(2) și art. 18 alin. (4) din Contractul de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009,

precum și art. 2 lit. d) din H.G. nr. 759/2007, Curtea a apreciat că argumentele

reclamantei privind încetarea de către pârât a contractului de finanțare în mod

intempestiv și fără un motiv efectiv în fapt și în drept sunt nefondate.

Astfel, instanța de fond a constatat

că, pe de o parte, reclamanta a fost atenționată cu privire la faptul că

autorizația de construire este valabilă până la data de 31 august 2008 și că

valabilitatea acesteia nu a fost prelungită pentru data vizitei la fața

locului, prin Raportul de vizită la fața locului nr. 15424 din 15 decembrie 2008,

iar pe de altă parte, anterior luării deciziei de reziliere a contractului de

finanțare, pârâtul a solicitat reclamantei, prin adresa nr. 19764 din 26 martie

2010, transmiterea unei autorizații de construire valabilă pentru lucrările de

execuție, însă reclamanta a comunicat doar adresa nr. 37395/2008 emisă de

Primarul Municipiului Alba Iulia.

Față de conținutul Autorizației de

construire nr. 585 din 31 august 2007 și în raport cu dispozițiile art. 7 alin.

(5) din Legea nr. 50/1991, prima instanță a mai constatat faptul că societatea

reclamantă nu a început lucrările în termenul de valabilitate a autorizației de

construire, respectiv până la data de 31 august 2008, astfel că nu este

posibilă extinderea valabilității autorizației de construire pe toată durata de

execuție a lucrărilor prevăzute în autorizație.

Pe de altă parte, Curtea a înlăturat

depoziția martorului L.M.D., atât pentru faptul că, în ceea ce privește data

demarării lucrărilor de construire, aceasta nu se coroborează cu înscrisurile

existente la dosar, cât și pentru faptul că, potrivit art. 1169 C. civ.,

conținutul unui înscris nu se poate dovedi cu martori.

Prin urmare, Curtea a concluzionat

că, în mod corect, s-a apreciat de către pârât faptul că autorizația de

construire nr. 585 din 31 august 2008 și-a pierdut valabilitatea la data de 31

august 2008, când s-a împlinit termenul de valabilitate al acesteia fără ca

reclamanta să înceapă lucrările autorizate.

Instanța de fond a mai reținut că,

deși reclamanta avea cunoștință despre data încheierii contractului de execuție

a lucrărilor și a emiterii ordinului de începere a lucrărilor și fusese

atenționată cu privire la faptul că autorizația de construire nr. 585 din 31

august 2008 a expirat la data de 31 august 2008, aceasta nu s-a conformat

măsurii corective dispuse de către pârât în vederea continuării implementării

contractului de finanțare, supunându-se astfel riscului de a se dispune

rezilierea contractului pentru neexecutarea lui în conformitate cu prevederile

legislației naționale, astfel cum s-a stabilit prin art. 7 alin. (2) din

contract.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta SC A.A.S. SRL Alba Iulia, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs invocate se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. invocându-se

greșita aplicare și interpretare a legii în raport de situația de fapt și

materialul probator administrat și o motivare contradictorie și formală prin

care nu se justifică soluția de respingere a acțiunii având ca obiect anularea

deciziei de reziliere nr. 63 din 10 mai 2010 emisă de intimatul-pârât.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ. critică sentința atacată pentru faptul că soluția de

respingere recurată nu este motivată temeinic și legal în raport de situația de

fapt și de probele administrate. Se arată că instanța de fond a înlăturat nemotivat

probele administrate, acte și martori pe situația de fapt, fiind menținut actul

contestat ca nelegal și emis cu exces de putere nemotivat pe situația de fapt

printr-o motivare formală contrară dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. critică sentința atacată ca fiind dată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor Legii nr. 50/1991, fiind nelegală decizia de reziliere

contestată din 10 mai 2010, având ca obiect contractul de finanțare nr. 117 din

19 martie 2009 pe motivul neîndeplinirii culpabile de către recurentă a

obligației respectiv cerința privind valabilitatea autorizației de construire nr.

585 din 31 august 2007 emisă de Primarul Municipiului Alba Iulia.

În motivele de recurs se invocă

faptul că în mod nelegal instanța de fond nu a reținut reaua credință a

autorității pârâte și excesul de putere, care au determinat emiterea deciziei

de reziliere nr. 63/2010 a contractului de finanțare, pentru motive care nu

corespund realității.

Aceasta deoarece, în motivul pentru

care s-a dispus rezilierea contractului de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009

respectiv nevalabilitatea autorizației de construire nu a făcut obiectul

verificării în etapa premergătoare semnării contractului de finanțare pe

parcursul executării lucrării și finalizării construcției și pe de altă parte

acest motiv nu este legal și real deoarece contravin dispozițiilor art. 7 alin.

(5) și (6) din Legea nr. 50/1991 rep. și situației de fapt. Se arată că

instanța de fond a înlăturat nejustificat adresele emise de autoritatea

emitentă a autorizației nr. 37395 din 5 decembrie 2008 și nr. 20919 din 31

martie 2009 în care se arată că „autorizația de construire nr. 585 din 31

august 2007 este valabilă până la data de 14 august 2010.

Recurenta arată faptul că la data

încheierii contractului de finanțare 19 martie 2009 nu s-a invocat de

intimata-pârâtă nelegalitatea privind nevalabilitatea autorizației de

construire, valabilă în perioada 31 august 2007 – 14 august 2008 și ulterior

prelungită și valabilă până la data de 14 august 2010, deși contractul a fost

verificat și aprobat în perioada anterior încheierii și pe toată durata

exercitării construcției, inclusiv data de 18 martie 2010 când s-a prelungit

perioada de implementare a proiectului.

Recurenta arată că în cauză rezilierea

contractului de finanțare, măsură unilaterală și apreciată ca nelegală a fost

dispusă după ce recurenta a formulat cerere de rambursare, apreciindu-se că

măsura rezilierii contractului a fost emisă cu exces de putere, cu încălcarea

principiului nimeni nu își poate invoca propria culpă pentru a obține protecția

unui drept, respectiv dreptul de a dispune rezilierea unilaterală a

contractului, în condițiile în care nu se poate reține în sarcina recurentei

neîndeplinirea culpabile a unei obligații legale.

Aceasta deoarece autorizația de

construire era valabilă la data emiterii deciziei contestate, iar construcția a

început în perioada de valabilitate a autorizației, respectiv în august 2008

conform actelor depuse în susținerea recursului.

Se solicită admiterea recursului astfel

cum a fost formulat.

La dosar recurenta a depus acte, în

susținerea recursului, filele 12-22 dosar recurs privind începerea și desfășurarea

lucrărilor de construcție.

În baza art. 305 C. proc. civ.

recurenta a depus acte privind finalizarea și intabularea construcției, filele

26-56 dosar recurs, acte comunicate intimatului-pârât.

La dosar intimatul-pârât a depus

concluzii scrise în care solicită respingerea recursului ca nefundat.

Analizând recursul declarat, în

raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază ca nefundat sentința atacată

fiind nelegală și netemeinică, în parte acțiunea reclamantei astfel cum a fost

formulată fiind întemeiată respectiv în ceea ce privește capătul de acțiune

având ca obiect anularea deciziei de reziliere nr. 63 din 10 mai 2010 .

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținut sentința instanței de fond fiind

motivată în fapt și în drept de natură a justifica soluția de respingere a

acțiunii urmând a fi verificată legalitatea și temeinicia prin intermediul căii

de atac a recursului declarat în cauză de partea căzută în pretenții, respectiv

de către reclamanta-recurentă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. respectiv greșita aplicare și interpretare a legii de

către instanța de fond, în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii și

de menținere ca legal emisă a deciziei nr. 63/2010, este apreciată de Curte ca

fondat.

Prin Decizia nr. 63 din 10 mai 2010

fila 335 dosar fond emisă de pârâtul-intimat s-a dispus în mod unilateral,

încetarea contractului de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009, pentru

proiectul cu nr. SMIS – 2439, intitulat „Construire și utilizare hală service

auto” .

Temeiul de drept invocat pentru

sesizarea acestui contract a fost nerespectarea de către una din părți a unor

obligații stabilite prin contracte de finanțare invocându-se dispozițiile art. 5

alin. (1), art. 7 alin. (2) și art. 18 alin. (4) din contractul de finanțare.

Decizia de reziliere, ca act

administrativ unilateral de autoritate nu a fost motivată, în fapt, respectiv

care au fost obligațiile de contract neîndeplinite de către

recurenta-reclamantă pentru care s-a dispus de către intimatul-pârât, în

calitate de parte în contractul de finanțare, încetarea contractului de

finanțare.

În cauză, Curtea apreciază

nelegalitatea deciziei nr. 63 din 10 mai 2010 și netemeinicia și respectiv

nelegalitatea menținerii acestei decizii, în raport de situația de fapt

rezultată și probată, inclusiv cu actele noi depuse în recurs de recurentă pe

două aspecte de fapt: valabilitatea autorizației de construire nr. 585 din 31

august 2007 și începerea lucrărilor și continuarea lor în perioada de valabilitate

a autorizației și pe cale de consecință aplicarea și interpretarea greșită de

către instanța de fond a dispozițiilor art. 7 alin. (5),(6) și (7) din Legea nr.

50/1991.

Nefiind motivată în fapt decizia de

reziliere nr. 63 din 10 mai 2010 și fiind contestată situația de fapt reținută

de autoritatea pârâtă, Curtea în baza aprecierii întregului material probator,

inclusiv cel administrat în recurs constată o altă situație de fapt decât cea

reținută greșit de intimat și confirmată de instanța de fond.

Intimatul-pârât a apreciat greșit că

autorizația de construire nr. 585 din 31 august 2007 și-a pierdut valabilitatea

la data de 31 august 2008 când s-a împlinit termenul de valabilitate, pe motiv

că recurenta nu a început lucrările de construire a holului pentru care se

încheiase contractul de finanțare.

Curtea constată o poziție

contradictorie din partea autorității pârâte care afirmă pe de o parte

nevalabilitatea autorizației de construire care a expirat la data de 31 august 2008

și pe de altă parte că recurenta nu a început lucrările de construire în

perioada de valabilitate 31 august 2007 – 31 august 2008 și pe cale de

consecință nu sunt îndeplinite condițiile privind prelungirea valabilității

autorizației de construire pe toată durata de execuție a lucrărilor prevăzute

în autorizație, fiind necesară în opinia intimatului emiterea unei noi

autorizații de construire.

Curtea constată că din probele

administrate, inclusiv cu actele noi depuse în recurs că în cauză recurenta a

comunicat autorităților competente, Primarul Municipiului Alba Iulia și

Inspectoratul în construcții Alba la 13 august 2008 și respectiv 21 august 2008

cu adresele noi depuse că vor începe lucrările de construcție autorizate, acte

comunicate autorității pârâte ca acte noi depuse în recurs.

Netemeinicia situației de fapt

reținute de instanța de fond rezultă și din poziția autorității intimate care a

încheiat contractul de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009 ulterior perioadei

în care susține greșit că autorizația de construire nu ar fi fost valabilă

fiind expirată în opinia sa din 31 august 2008. În nici una din etapele

premergătoare încheierii la data de 19 martie 2009 a contractului de finanțare

pentru construirea halei auto autoritatea pârâtă nu a invocat neregularități

privind lucrările începute și nevalabilitatea autorizației de construire,

neputând invoca propria culpă pentru neexecutarea contractului de finanțare și

rezilierea sa unilaterală, contractul de finanțare derulându-se corect pe toată

durata de valabilitate a autorizației de construire 31 august 2007 – 14 august 2010.

Perioada de valabilitate a autorizației de construire, reținută de instanța de

recurs ca fiind 31 august 2008 – 14 august 2010 este confirmată de adresele nr.

37395 din 5 decembrie 2008 și nr. 20919 din 31 martie 2010.

Instanța de fond a stabilit greșit

situația de fapt și a interpretat greșit dispozițiile art. 7 alin. (5) și (6)

din Legea nr. 50/1991 republicată. În cauză, lucrările fiind începute în

perioada de valabilitate a autorizației de construire – august 2008,

valabilitatea autorizației s-a extins pe toată durata de execuție a lucrărilor,

în conformitate cu proiectul tehnic.

Conform art. 7 alin.(6) din Legea nr.

50/1991 recurenta și-a îndeplinit obligația de a înștiința autoritatea emitentă

a autorizației de construire și inspectoratul teritorial în construcții asupra

datei la care vor începe lucrările autorizației conform adresei nr. 25918 din 13

august 2008 și adresei nr. 850 din 21 august 2008, filele 13-14 dosar recurs și

în consecință valabilitatea autorizației din 31 august 2007 s-a extins pe toată

durata de execuție a lucrărilor prevăzute prin autorizație, în conformitate cu

proiectul tehnic.

Mai mult prin actele noi depuse în

recurs, recurenta a probat finalizarea investiției și intabularea la data de 15

septembrie 2011, în cartea funciară a imobilului construcție nou edificată,

filele 31-56 dosar recurs.

Față de cele reținute mai sus,

Curtea apreciază că în parte, în ceea ce privește capătul de acțiune având ca

obiect anularea Deciziei nr. 63 din 10 mai 2010 acțiunea recurentei-reclamante

este întemeiată, în cauză decizia constatată fiind nelegală, fiind apreciată

eronat situația de fapt și contestată în mod greșit culpa recurentei privind

executarea contractului de finanțare nr. 117 din 19 martie 2009. În cauză

Curtea apreciază că nu a existat o neexecutare culpabilă a vreunei obligații

din contractul de finanțare, care a fost executat prin finalizarea investiției

și înscrierea acesteia ca imobil nou în cartea funciară.

Pe cale de consecință decizia de

reziliere unilaterală din 10 martie 2010 este apreciată de Curte ca nelegal

emisă, cu exces de putere în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din

Legea nr. 554/2004 urmând a fi anulată.

Capătul de acțiune subsidiar având

ca obiect cererea de acordare a despăgubirilor morale urmează a fi respins în

cauză nefiind probată de recurentă producerea vreunui prejudiciu moral, iar

emiterea deciziei de reziliere nu s-a făcut cu rea credință ci prin aprecierea

îndeplinirii unor condiții legale pentru o anume situație de fapt.

Nu se poate reține că emiterea

nelegală a deciziei de reziliere a fost de natură să producă un prejudiciu

moral recurentei aceasta uzând de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Față de cele expuse mai sus, Curtea

în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va admite recursul și va

modifica sentința atacată în sensul că în baza art. 1 și 18 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, va admite în parte acțiunea și va anula Decizia nr. 63 din 10 mai

2010 emisă de pârât.

Va respinge cererea reclamantei

privind despăgubirile morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC

A.A.S. SRL Alba Iulia împotriva sentinței nr. 54/2011 din 23 februarie 2011 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurata în sensul

că admite în parte acțiunea reclamantei, anulează decizia nr. 63 din 10 mai 2010

emisă de pârât.

Respinge cererea privind

despăgubirile morale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 martie 2012.