ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4499/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4499/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC R.T.

SA a chemat în judecată pe pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și

Pescuit, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea

Procesului-verbal de constatare nr. 5608 din 26 martie 2010, privind proiectul

"îmbunătățirea prelucrării și marketingul produselor și preparatelor din

carne", județul Tulcea, .... din 16 iunie 2006 și a Deciziei nr. 10221 din

21 mai 2010, emisă în soluționarea contestației împotriva acestui proces-verbal,

ca fiind nelegale.

Prin Sentința civilă

nr. 5329 din 26 septembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta

SC R. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală

și Pescuit, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că între Agenția de Plăți pentru

Dezvoltare Rurală și Pescuit, în calitate de autoritatea contractantă și

reclamanta SC R. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat la 13 iunie 2006

contractul nr. ........, având ca obiect acordarea ajutorului financiar

nerambursabil în cuantum de 501.094 RON pentru realizarea proiectului intitulat

„Îmbunătățirea prelucrării și marketingul produselor și preparatelor din

carne”, cu o durată de valabilitate a contractului de 5 ani calculați de la

data ultimei plăți, conform paragrafului final din Contractul-cadru de

finanțare.

S-a reținut că, prin

acțiunea de față, reclamanta a solicitat anularea Procesului-verbal de

constatare nr. 5608 din 26 martie 2010 și a Deciziei nr. 10221 din 21 mai 2010

de soluționare a contestației, respectiv actul de control și decizia emisă în

soluționarea contestației, în baza cărora s-a dispus constituirea debitului în

cuantum de 38.774,52 RON cu dobânzi și penalități aferente în sarcina

reclamantei pentru nerespectarea dispozițiilor din Contractul de finanțare, cât

și a dispozițiilor Legii nr. 316/2001.

S-a mai reținut de

către instanță că, în temeiul dispozițiilor legale enunțate, autoritatea pârâtă

a procedat la verificarea neregulilor constatate de organismele abilitate cu

rol de control D.L.A.F. și O.L.A.F. și s-a procedat la individualizarea

prejudiciului și constituirii debitului în cuantum de 38.774,52 RON, în sarcina

beneficiarului SC R. SA și, având în vedere încălcarea dispozițiilor legale

enunțate mai sus, O.L.A.F. a solicitat A.P.D.R.P. rezilierea contractului de

finanțare și demararea procedurii de recuperare a sumelor decontate

beneficiarului, în speță reclamanta.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta SC R.T. SA, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Arată recurenta că

este nelegală constatarea instanței de fond, potrivit căreia conținutul

contractului de finanțare și al anexelor la acesta asumate de către reclamantă

ar determina răspunderea exclusivă în fața autorității contractante pentru implementarea

proiectului, inclusiv referitor la modul de desfășurare a procedurilor de

selecție și achiziții, deoarece ar fi fost obligată să se asigure de

corectitudinea desfășurării acestora în condițiile în care societățile

ofertante au fost invitate la selecția de oferte.

Se mai arată de către

recurentă că instanța de fond a inclus în mod nelegal și nejustificat în

obligația de implementare a proiectului și modul de desfășurare a procedurii de

selecție.

Se critică faptul că,

la termenul de judecată la care s-au pus concluzii pe fondul cauzei, apărătorii

recurentei au invocat și au argumentat în ședința publică dispozițiile cap. II

din Anexa nr. IV la Contract, referitoare la cuprinsul exact al dosarului de

achiziții, ceea ce ar fi trebuit să se consemneze în Încheierea de ședință din

data de 19 septembrie 2011, pe care recurenta nu a primit-o împreună cu

sentința civilă recurată, deși face parte integrantă din aceasta.

Al doilea motiv de

recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., constă în faptul

că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, recurenta

arată că „motivarea" propriu-zisă a hotărârii judecătorești atacate se

rezumă la înșiruirea mai multor texte legale, fără legătură cu obiectul cauzei

și care nu răspund la apărările și susținerile recurentei, că în loc să se

pronunțe motivat asupra obiectului acțiunii introductive, implicit asupra

argumentelor dezvoltate în cuprinsul acesteia, prima instanță de judecată nu a

făcut decât să reproducă mai multe paragrafe din procesul-verbal contestat,

însușindu-și cu alte cuvinte concluziile organului de control, cu ignorarea

celor două apărări principale ale recurentei, respectiv:

a. inexistența

conflictului de interese motivat de inexistența unei dispoziții fie în lege,

fie în contractul încheiat (incluzând anexele sale), care să interzică

acționariatul comun sau care să includă acționariatul comun printre cazurile de

conflict de interese,

b. respectarea

ghidurilor/broșurilor, a întregii documentații puse la dispoziție de către sau

prin intermediul Autorității contractante în ceea ce privește eligibilitatea

firmelor licitatoare.

Recurenta arată că

este îndreptățită să conteste legalitatea și temeinicia acestei hotărâri

judecătorești, în primul rând nemotivate, întemeiată pe reținerea unei situații

de fapt incomplete și inexacte și de asemenea, argumentată în drept pe texte de

lege cuprinzând reguli și principii cu caracter general, care nu răspund

solicitărilor recurentei.

Recurenta subliniază

faptul că prima instanță de judecată nu a motivat hotărârea de respingere a

acțiunii reclamantei, astfel încât să răspundă argumentelor și motivelor

invocate de către aceasta, ci a copiat, într-o formă neglijentă și confuză, extrase

din cuprinsul procesului-verbal constatator, fără să le coroboreze în mod

efectiv cu textele legale și contractuale pe care le-a invocat recurenta.

S-a concluzionat în

motivele de recurs formulate că instanța fondului nu a administrat probe în

acest dosar, ci s-a pronunțat exclusiv în temeiul unor dispoziții legale și

contractuale generale.

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a

IX-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Contenciosul

administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr.

554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele

de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în

care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a

născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în

sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Actul administrativ

este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate

publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere,

modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială

a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de

procedură civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței

instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al

actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului

administrativ contestat.

Astfel, pe de o

parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența

tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor

de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte,

legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 de RON (litigii ce sunt date în competența tribunalelor

administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de

500.000 de RON (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel).

Înalta Curte are în

vedere faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea

legalității actelor emise de A.P.D.R.P. în vederea recuperării unor sume

acordate reclamantei în baza unui contract-cadru de finanțare, iar temeiul

legal al controlului efectuat de către pârâtă este O.G. nr. 79/2003 privind

controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de

cofinanțare aferente, utilizate necorespunzător, potrivit art. 2 alin. (1) lit.

d) din acest act normativ sumele de recuperat fiind creanțe bugetare.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003: „Obiectul constatării

existenței creanțelor bugetare îl constituie stabilirea neregulilor,

prejudiciilor și/sau a persoanelor juridice ori fizice debitoare, ca urmare a

nerespectării legalității, conformității și regularității utilizării și

administrării fondurilor comunitare și a fondurilor de cofinanțare aferente”.

Conform prevederilor

art. 4 alin. (2) din același act normativ: „Creanțele bugetare rezultate din

nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și

obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în

gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”.

Înalta Curte arată că

procedura de control și recuperare a fondurilor comunitare, precum și a

fondurilor de cofinanțare aferente, utilizate necorespunzător, este

reglementată de O.G. nr. 79/2003.

Din întreaga economie

a conținutului normativ al O.G. nr. 79/2003 rezultă că sumele de recuperat rezultate

din nereguli și/sau fraudă, plătite din fonduri comunitare sau fonduri de

cofinanțare, au caracter de creanță bugetară, asimilată creanțelor bugetare

cărora li se aplică prevederile legale referitoare la colectarea creanțelor

bugetare.

Față de dispozițiile

art. 3 alin. (4) din actul normativ citat, titlul de creanță este asimilat

actului administrativ fiscal, împotriva acestui titlu de creanță debitorul

putând formula contestație la organul emitent, în condițiile Codului de

procedură fiscală.

Așadar, art. 218

alin. (2) C. proc. fisc. face trimitere, în privința competenței de soluționare

a acțiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea

contestațiilor administrativ fiscale prealabile, la dispozițiile „legii”,

respectiv, în lipsa altor precizări, la dispozițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Drept urmare,

procedura de control, constatare, contestare și recuperare a sumei ce face

obiectul prezentului litigiu, care are un caracter specific și reprezintă, din

punct de vedere al naturii sale juridice, o obligație bugetară, ce poate fi

asimilată noțiunii de contribuție din legislația fiscală, urmează regimul de

drept comun prevăzut în Codul de procedură fiscală.

În raport de această

caracterizare a creanței respective, de valoarea care face obiectul

recuperării, de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile sub aspectul

competenței materiale, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 10

alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON, se soluționează în

fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Prin urmare, fiind

vorba de recuperarea unei creanțe fiscale asimilate, competența materială a

instanței se stabilește prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul

legal anterior citat.

În speță, actele

contestate de reclamantă se referă la o creanță bugetară care nu depășește suma

de 500.000 RON, iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

competența de soluționare în primă instanță a litigiului se stabilește, prin

raportare exclusiv la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care

se referă actele contestate (inferior valorii de 500.000 RON), în favoarea

tribunalelor administrativ fiscale, în speță Tribunalul București, secția a

IX-a de contencios administrativ și fiscal.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312

alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de SC R.T. SA împotriva Sentinței civile nr. 5329 din 26 septembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - LM