ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4499/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC R.T. SA a chemat în judecată pe pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Procesului-verbal de constatare nr. 5608 din 26 martie 2010, privind proiectul "îmbunătățirea prelucrării și marketingul produselor și preparatelor din carne", județul Tulcea, … din 16 iunie 2006 și a Deciziei nr. 10221 din 21 mai 2010, emisă în soluționarea contestației împotriva acestui proces-verbal, ca fiind nelegale. Prin Sentința civilă nr. 5329 din 26 septembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că între Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, în calitate de autoritatea contractantă și reclamanta SC R. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat la 13 iunie 2006 contractul nr… , având ca obiect acordarea ajutorului financiar nerambursabil în cuantum de 501.094 RON pentru realizarea proiectului intitulat „Îmbunătățirea prelucrării și marketingul produselor și preparatelor din carne”, cu o durată de valabilitate a contractului de 5 ani calculați de la data ultimei plăți, conform paragrafului final din Contractul-cadru de finanțare.

S-a reținut că, prin acțiunea de față, reclamanta a solicitat anularea Procesului-verbal de constatare nr. 5608 din 26 martie 2010 și a Deciziei nr. 10221 din 21 mai 2010 de soluționare a contestației, respectiv actul de control și decizia emisă în soluționarea contestației, în baza cărora s-a dispus constituirea debitului în cuantum de 38.774,52 RON cu dobânzi și penalități aferente în sarcina reclamantei pentru nerespectarea dispozițiilor din Contractul de finanțare, cât și a dispozițiilor Legii nr. 316/2001. S-a mai reținut de către instanță că, în temeiul dispozițiilor legale enunțate, autoritatea pârâtă a procedat la verificarea neregulilor constatate de organismele abilitate cu rol de control D.L.A.F.

și O.L.A.F. și s-a procedat la individualizarea prejudiciului și constituirii debitului în cuantum de 38.774,52 RON, în sarcina beneficiarului SC R. SA și, având în vedere încălcarea dispozițiilor legale enunțate mai sus, O.L.A.F. a solicitat A.P.D.R.P. rezilierea contractului de finanțare și demararea procedurii de recuperare a sumelor decontate beneficiarului, în speță reclamanta. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC R.T. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Arată recurenta că este nelegală constatarea instanței de fond, potrivit căreia conținutul contractului de finanțare și al anexelor la acesta asumate de către reclamantă ar determina răspunderea exclusivă în fața autorității contractante pentru implementarea proiectului, inclusiv referitor la modul de desfășurare a procedurilor de selecție și achiziții, deoarece ar fi fost obligată să se asigure de corectitudinea desfășurării acestora în condițiile în care societățile ofertante au fost invitate la selecția de oferte. Se mai arată de către recurentă că instanța de fond a inclus în mod nelegal și nejustificat în obligația de implementare a proiectului și modul de desfășurare a procedurii de selecție.

Se critică faptul că, la termenul de judecată la care s-au pus concluzii pe fondul cauzei, apărătorii recurentei au invocat și au argumentat în ședința publică dispozițiile cap. II din Anexa nr. IV la Contract, referitoare la cuprinsul exact al dosarului de achiziții, ceea ce ar fi trebuit să se consemneze în Încheierea de ședință din data de 19 septembrie 2011, pe care recurenta nu a primit-o împreună cu sentința civilă recurată, deși face parte integrantă din aceasta. Al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., constă în faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, recurenta arată că „motivarea" propriu-zisă a hotărârii judecătorești atacate se rezumă la înșiruirea mai multor texte legale, fără legătură cu obiectul cauzei și care nu răspund la apărările și susținerile recurentei, că în loc să se pronunțe motivat asupra obiectului acțiunii introductive, implicit asupra argumentelor dezvoltate în cuprinsul acesteia, prima instanță de judecată nu a făcut decât să reproducă mai multe paragrafe din procesul-verbal contestat, însușindu-și cu alte cuvinte concluziile organului de control, cu ignorarea celor două apărări principale ale recurentei, respectiv: a. inexistența conflictului de interese motivat de inexistența unei dispoziții fie în lege, fie în contractul încheiat (incluzând anexele sale), care să interzică acționariatul comun sau care să includă acționariatul comun printre cazurile de conflict de interese, b. respectarea ghidurilor/broșurilor, a întregii documentații puse la dispoziție de către sau prin intermediul Autorității contractante în ceea ce privește eligibilitatea firmelor licitatoare.

Recurenta arată că este îndreptățită să conteste legalitatea și temeinicia acestei hotărâri judecătorești, în primul rând nemotivate, întemeiată pe reținerea unei situații de fapt incomplete și inexacte și de asemenea, argumentată în drept pe texte de lege cuprinzând reguli și principii cu caracter general, care nu răspund solicitărilor recurentei. Recurenta subliniază faptul că prima instanță de judecată nu a motivat hotărârea de respingere a acțiunii reclamantei, astfel încât să răspundă argumentelor și motivelor invocate de către aceasta, ci a copiat, într-o formă neglijentă și confuză, extrase din cuprinsul procesului-verbal constatator, fără să le coroboreze în mod efectiv cu textele legale și contractuale pe care le-a invocat recurenta.

S-a concluzionat în motivele de recurs formulate că instanța fondului nu a administrat probe în acest dosar, ci s-a pronunțat exclusiv în temeiul unor dispoziții legale și contractuale generale. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel). Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalității actelor emise de A.P.D.R.P. în vederea recuperării unor sume acordate reclamantei în baza unui contract-cadru de finanțare, iar temeiul legal al controlului efectuat de către pârâtă este O.G.

nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente, utilizate necorespunzător, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din acest act normativ sumele de recuperat fiind creanțe bugetare. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003: „Obiectul constatării existenței creanțelor bugetare îl constituie stabilirea neregulilor, prejudiciilor și/sau a persoanelor juridice ori fizice debitoare, ca urmare a nerespectării legalității, conformității și regularității utilizării și administrării fondurilor comunitare și a fondurilor de cofinanțare aferente”. Conform prevederilor art. 4 alin. (2) din același act normativ: „Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”.

Înalta Curte arată că procedura de control și recuperare a fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente, utilizate necorespunzător, este reglementată de O.G. nr. 79/2003. Din întreaga economie a conținutului normativ al O.G. nr. 79/2003 rezultă că sumele de recuperat rezultate din nereguli și/sau fraudă, plătite din fonduri comunitare sau fonduri de cofinanțare, au caracter de creanță bugetară, asimilată creanțelor bugetare cărora li se aplică prevederile legale referitoare la colectarea creanțelor bugetare. Față de dispozițiile art. 3 alin. (4) din actul normativ citat, titlul de creanță este asimilat actului administrativ fiscal, împotriva acestui titlu de creanță debitorul putând formula contestație la organul emitent, în condițiile Codului de procedură fiscală.

Așadar, art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. face trimitere, în privința competenței de soluționare a acțiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea contestațiilor administrativ fiscale prealabile, la dispozițiile „legii”, respectiv, în lipsa altor precizări, la dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia competenței instanțelor de contencios administrativ. Drept urmare, procedura de control, constatare, contestare și recuperare a sumei ce face obiectul prezentului litigiu, care are un caracter specific și reprezintă, din punct de vedere al naturii sale juridice, o obligație bugetară, ce poate fi asimilată noțiunii de contribuție din legislația fiscală, urmează regimul de drept comun prevăzut în Codul de procedură fiscală.

În raport de această caracterizare a creanței respective, de valoarea care face obiectul recuperării, de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile sub aspectul competenței materiale, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON, se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale. Prin urmare, fiind vorba de recuperarea unei creanțe fiscale asimilate, competența materială a instanței se stabilește prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul legal anterior citat.

În speță, actele contestate de reclamantă se referă la o creanță bugetară care nu depășește suma de 500.000 RON, iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare în primă instanță a litigiului se stabilește, prin raportare exclusiv la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care se referă actele contestate (inferior valorii de 500.000 RON), în favoarea tribunalelor administrativ fiscale, în speță Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC R.T. SA împotriva Sentinței civile nr. 5329 din 26 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 noiembrie 2012. Procesat de GGC - LM