ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 20/2010

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 53

din 23 martie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de pârâta SC S. SA, respingându-se ca inadmisibilă acțiunea

formulată de reclamantul V.C. în contradictoriu cu pârâții SC S. SA,

C.L.A.P.A.L.F.F., C.J.P.A.L.F.F. și M.A.P.D.R.

Pentru a pronunța această Hotărâre,

instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 614 din 20 ianuarie 2009 a

Judecătoriei Ploiești a fost admisă excepția necompetenței materiale și

declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

Ploiești, reținându-se că acțiunea este de contencios administrativ.

S-a mai reținut că

prin cererea formulată sub formă de întâmpinare, cerere reconvențională,

pârâtul - reclamant V.C., reclamant în cauza a cărei soluționare a fost

declinată, a solicitat constatarea nulității absolute parțială a C.A.D.P. din

20 ianuarie 1995 și anume pentru suprafața de 2.000 mp ce formează obiectul

titlului de proprietate din 13 decembrie 1999, acțiune întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 și pct. III din Legea nr.

169/1997.

În motivarea cererii,

reclamantul a precizat că prin acțiunea inițială s-a solicitat anularea

titlului de proprietate din 13 decembrie 1999, emis pe numele său, prin care

s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 2.000 mp, situată

în extravilanul comunei Albești Paleologu, Județul Prahova, invocându-se

dreptul de proprietate asupra acestui teren în baza C.A.D.P. din 20 ianuarie

1995 emis de M.A.A.

Reclamantul a arătat că prin

contractul de vânzare - cumpărare din 30 aprilie 1992 a cumpărat, prin SC C.

SA, locuința și anexele situate pe terenul în litigiu, iar în anul 1997 a

efectuat o extindere a locuințelor și anexelor gospodărești în baza

certificatului de urbanism și autorizației de construire. Din anul 1992

stăpânește construcțiile și suprafața de 2.000 mp, cu acordul reclamantei și

tot de atunci are rol fiscal pentru întreg imobilul, iar SC S. SA nu mai deține

în folosință terenul, nefiindu-i necesar desfășurării activității.

A constatat instanța

că prin cererea reconvențională reclamantul a solicitat constarea nulității

absolute parțiale a C.A.D.P. din 20 ianuarie 1995 emis de M.A.A., situație în

care sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004, actul atacat fiind un act

administrative unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publică.

S-a reținut că reclamantul nu

a respectat prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, certificatul în discuție

datând din anul 1995, reclamantul, care are calitatea de terț față de acest

act, înțelegând să îl conteste după aproximativ treisprezece ani de la emitere.

A mai apreciat Curtea de Apel

că principiul disponibilității invocat de reclamant prin prisma temeiul de

drept invocat, și anume Legea nr. 169/1997, nu mai poate fi aplicat în cauză,

în condițiile în care Hotărârea de declinare a cauzei este irevocabilă, iar instanța

a constatat că este competentă să soluționeze cauza, actul contestat fiind un

act administrativ emis de o autoritate publică.

Împotriva acestei Hotărâri

a declarat recurs V.C., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și

nelegalitate, susținând, în esență, că în mod greșit s-au reținut aplicabile

prevederile Legii nr. 554/2004 în speța de față.

În motivarea

recursului s-a susținut că instanța a respins în mod greșit excepția

necompetenței materiale, întrucât Hotărârea de declinare a competenței

pronunțată de Judecătoria Ploiești are autoritate de lucru judecat numai pentru

instanța dezinvestită, nu și pentru instanța desemnată ca fiind competentă.

S-a precizat că cererea

reconvențională nu poate fi concepută independent față de cererea de chemare în

judecată, având caracter de cerere incidentală față de cererea principală,

judecându-se astfel, în baza art. 17 C. proc. civ., de instanța sesizată prin

cererea principală, chiar dacă în acest mod s-ar încălca o normă imperativă de

competență materială.

Cum reclamanta și-a întemeiat

acțiunea pe prevederile art. III din Legea nr. 169/1997, iar pârâtul -

reclamant și-a întemeiat cererea reconvențională pe aceleași prevederi,

Judecătoria Ploiești avea competența pentru toate chestiunile ce aparțin de domeniul

de aplicare al acestei legi.

Așadar, deși actul contestat

este emis de un organ central administrativ de stat, pentru argumentele deduse

din necesitatea realizării unei bune activități a justiției, intervenind

prorogarea conform dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., aceeași instanță era

competentă să soluționeze atât acțiunea principală cât și cererea

reconvențională.

Recurentul a invocat decizii

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sprijinul argumentație potrivit

căreia calificarea juridică a unei situații de fapt date nu poate fi făcută cu

încălcarea principiului disponibilității, prin schimbarea obiectului și

temeiului juridic al acțiunii.

În subsidiar, recurentul a

susținut că instanța a admis în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii,

întrucât procedura prealabilă vizează interesul persoanei fizice vătămate și pe

cel al autorității publice, M.A.A. neînțelegând să invoce excepție lipsei

procedurii prealabile.

S-a mai arătat că actului administrativ

în speță nu a fost comunicat reclamantului, titlul de proprietate al

reclamantului fiind emis anterior înscrierii în cartea funciară a titlului

societății.

Examinând sentința atacată prin prisma

criticilor formulate, precum și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

În conformitate cu prevederea

art. 17 C. proc. civ., invocat de către recurentul - reclamant, cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

În interpretarea acestui text

de lege, coroborând criteriul oferit de legea de organizare judiciară,

respectiv criteriul specializării și criteriul obiectiv, constând în natura

litigiului, rezultă că cererile incidentale și cererile accesorii, indiferent

de valoarea lor, sunt de competența instanței învestite cu cererea principală

numai dacă, prin natura obiectului, aparțin aceleiași materii.

Așadar, prorogarea

legală nu poate avea loc atunci când competența soluționării cererii formulate

pe cale incidentală sau accesorie este reglementată printr-o lege specială.

Prin cererea reconvențională

formulată, pârâtul - reclamant V.C. a solicitat constatarea nulității absolute

parțiale a unui act administrativ, respectiv a C.A.D.P. din 20 ianuarie 1995

emis de M.A.A., situație în care, în raport cu prevederea art. 10 din Legea nr.

554/2004, competența de soluționare a cererii revine instanței de contencios

administrativ.

Pe de altă parte,

relevantă în prezenta cauză este și împrejurarea că împotriva Hotărârii de dezinvestire

nu s-a promovat calea de atac prevăzută de lege, aceasta producându-și efectele

de la data rămânerii irevocabile, partea înțelegând ca sub acest aspect să

invoce în fața instanței învestite excepția necompetenței materiale, în

soluționarea căreia, în mod corect Curtea de Apel Ploiești a reținut că Hotărârea

de declinare a cauzei este irevocabilă, iar actul atacat este un act

administrativ emis de o autoritate publică.

În ce privește

critica relativă la soluția de admitere a excepției inadmisibilității, se

constată că potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept

împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței

competente, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței putându-se

face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite

de acea lege, dovada în acest sens anexându-se la cererea de chemare în

judecată.

În conformitate cu prevederea

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de

contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ

individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic

superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării

actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

De asemenea, art. 7 din

același act normativ prevede și un termen maxim de 6 luni pentru îndeplinirea

procedurii, în cazul în care dreptul sau interesul legitim al petiționarului a

fost lezat printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui

subiect de drept.

Procedura prealabilă a fost

concepută în dreptul administrativ ca o cale care poate oferi persoanei vătămate

posibilitatea de a obține rezolvarea diferendului prin recunoașterea dreptului

sau a interesului legitim vătămat mai rapid, fără mijlocirea instanței.

Legea nr. 554/2004

instituie o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței,

exercitată sub forma recursului grațios sau ierarhic, această procedură fiind

reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, ca un fine de

neprimire, neîndeplinirea acesteia fiind sancționată cu respingerea cererii ca

inadmisibilă, în acord cu prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ.

În atare condiții, reținând

caracterul obligatoriu al procedurii prealabile instituite de art. 7 din Legea

nr. 554/2004, susținerile recurentului relative la soluția de admitere a excepției

inadmisibilității nu pot fi primite.

Totodată, Înalta

Curte constată îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., motiv pentru care va admite cererea de obligare a recurentului la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pentru considerentele

arătate, se constată că instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică,

iar recursul fiind nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

urmează a fi respins ca atare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de V.C., împotriva sentinței nr. 53 din 23 martie 2009 a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Obligă recurentul la plata

sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către SC S. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

ianuarie 2010.