ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4264/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 55 din 10 martie 2008 Tribunalul Dolj a admis acțiunea reclamantei Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu și a obligat pârâta SC C. SA la plata sumei de 1.559.260,38 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului Hotel „B.” Sibiu pentru perioada 11 martie 2000 – octombrie 2005 și la 28.710,08 lei cheltuieli de judecată. Totodată, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că excepția ridicată nu operează în speță față de calificarea juridică dată cererii de chemare în judecată prin încheierea Tribunalului Dolj de scoatere a cauzei de pe rolul secției comerciale și trimiterea cauzei secției civile, care a stabilit că acțiunea are ca temei răspunderea civilă delictuală reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ.

și o natură civilă. A motivat instanța că problema existenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra întregului imobil s-ar fi justificat în cazul întemeierii acțiunii pe dispozițiile art. 480 C. civ., însă în cauză cererea în pretenții se grefează pe un raport juridic de locațiune, încetat la data introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât dreptul se subsumează neîndeplinirii obligației de restituire a bunului ce a făcut obiectul locațiunii, reglementată de dispozițiile art. 1431 C. civ. În argumentarea acestei soluții Tribunalul Dolj a avut în vedere și sentința civilă nr. 638 din 29 noiembrie 2000 a Tribunalului Sibiu, irevocabilă, prin care reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să plătească pârâtei contravaloarea investițiilor realizate la imobilul în litigiu, astfel încât de la data plății pârâta SC C. SA nu se mai poate prevala nici măcar de un drept de retenție, ci doar de dreptul de proprietate asupra terenului înscris în C.F.

40095 Sibiu. Pe fondul cauzei prima instanță a reținut că prin contractul de închiriere din 22 octombrie 1968 reclamanta a acordat pârâtei dreptul de folosință asupra imobilului situat în Sibiu, cu destinația de hotel și restaurant, pe o perioadă de 99 ani, stabilindu-se o chirie lunară de 24.134,72 lei. Prin procesul-verbal de negociere din 22 martie 1991 părțile contractante au convenit rezilierea locațiunii inițiale, au stabilit valoarea investițiilor realizate de pârâtă la imobilul respectiv și au consemnat propunerea pârâtei referitoare la un cuantum al chiriei anuale de 800.000 lei. Pârâta a folosit în continuare imobilul fără a justifica un titlu locativ opozabil reclamantei, iar prin sentința civilă 132/2004 a Judecătoriei Oradea s-a dispus evacuarea acesteia din imobil, reținându-se lipsa titlului locativ și stingerea dreptului de retenție instituit în favoarea pârâtei prin plata sumei datorată de reclamantă pentru investiții.

În stabilirea valorii prejudiciului calculat reclamantei instanța a avut în vedere procesul-verbal de negociere din 22 martie 1991, prin care părțile au convenit asupra ofertei de plată nr. 1604 din 7 noiembrie 2002 și a confirmat raportul de expertiză întocmit de expertul D.G. în varianta inițială, din suma rezultată scăzând cheltuielile de întreținere suportate de pârâtă în perioada 2000 – 2005 în cuantum de 97.791,35 lei. A motivat că nu pot fi scăzute și cheltuielile de exploatare a bunului, în valoare de 15.478.140,28 lei, deoarece au fost suportate în vederea obținerii de profit, care a și fost însușit de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâta SC C. SA Sibiu, solicitând într-o primă teză schimbarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, în a doua teză desființarea sentinței pentru necercetarea pe fond a celui de-al doilea capăt de cerere și în a treia teză schimbarea în parte a sentinței sub aspectul diminuării cuantumului despăgubirii datorate pentru lipsa de folosință a imobilului.

În motivarea apelului a susținut că și în cadrul acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală se impunea să se verifice natura și întinderea dreptului de proprietate pretins de reclamantă, că reclamanta nefăcând dovada că este titulara exclusivă a dreptului de proprietate asupra întregului imobil nu se poate reține prerogativa procesuală activă a acesteia de a solicita contravaloarea lipsei de folosință pentru întregul spațiu comercial, că în condițiile date imobilul ar reprezenta un bun comun. A criticat sentința și sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor întrucât a confirmat raportul de expertiză la care pârâta a formulat obiecțiuni și nu a dedus din suma totală valoarea cheltuielilor de întreținere și conservare a bunului.

Prin decizia nr. 325 din 25 noiembrie 2009 Curtea de Apel Craiova a respins apelul pârâtei. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că tribunalul a dat o corectă rezolvare excepției lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă, având în vedere temeiul de drept al acțiunii și obiectul acesteia - repararea unui prejudiciu cauzat prin fapta ilicită a pârâtului. Reclamanta nu a invocat încălcarea dreptului de proprietate spre a pune în discuție încălcarea acestui drept. Cât privește calculul contravalorii lipsei de folosință a reținut că s-a avut în vedere doar obiectul locațiunii anterioare, iar expertul a pornit de la chiria oferită de pârâtă pentru spațiul închiriat ori pentru care s-a intenționat încheierea unui nou contract - chirii ce reprezentau o sumă totală, iar nu una calculată pe metru pătrat.

Din suma totală s-au dedus cheltuielile de întreținere și conservare a imobilului și că în mod corect nu s-au scăzut cheltuielile privind exploatarea, atâta timp cât acestea au fost făcute în scopul obținerii de profit. A reținut și că nu s-a dovedit existența unei stări de indiviziune ori de coproprietate pentru a se pune în discuție inadmisibilitatea acțiunii formulate împotriva coproprietarului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC C. SA. A solicitat în principal admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul reținerii excepției lipsei calității procesuale active și respingerii pe acest temei a acțiunii. În subsidiar a solicitat modificarea deciziei pronunțate în apel prin reținerea unui cuantum inferior al lipsei de folosință sau casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii cuantumului și criteriilor de cuantificare a pretinsei obligații de plată.

Au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În argumentarea greșitei dezlegări date excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei a arătat că nefiind vorba despre un proprietar exclusiv al imobilului, acesta nu poate reclama contravaloarea lipsei de folosință și nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală în absența vinovăției pârâtei în deținerea bunului. De asemenea, a criticat decizia recurată și sub aspectul calculului eronat al lipsei de folosință, deoarece nu pot fi reținute drept certe sumele avansate cu titlu de chirie în cuantum de 9000 dolari SUA lunar și nici cele din contractul de concesiune perfectat de reclamantă cu SC C.H.

SA București. O evaluare conformă dispozițiilor legale s-ar fi putut realiza doar prin raportare la contravaloarea cedării folosinței unui spațiu similar. O altă critică se referă la refuzul instanței de a reactualiza sumele ce ar urma a fi deduse, respectiv cele achitate cu titlu de chirie, dar și cele reprezentând cheltuieli de întreținere și conservare a bunului, prin aceea că pe primele instanța le califică drept simple oferte, cărora nu le recunoaște valabilitatea ca și plăți realizate în procedura ofertei reale urmate de consemnațiune. Analizând recursul în limita criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal dispozițiilor pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Critica referitoare la greșita respingere a excepției calității procesuale active a reclamantei, încadrată de recurenta-pârâtă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., nu poate fi primită. Mai întâi, Înalta Curte observă această critică nu poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Prin acest motiv de modificare se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Spre exemplu, un contract de vânzare-cumpărare este calificat drept un contract de schimb, ori un contract de întreținere este calificat drept contract de rentă viageră, etc. Așadar, dispozițiile pct. 8 privesc situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanța îi schimbă natura ori înțelesul.

Or, o asemenea premisă nu se regăsește în cauza dedusă judecății. Analizând acest motiv de recurs în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea lor în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul pronunțării hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Recurenta-pârâtă susține că nu există identitate între persoana reclamantului și titularul dreptului subiectiv dedus judecății dat fiind faptul că reclamanta nu este beneficiara unui drept exclusiv de proprietate asupra întregului complex hotelier. În mod corect instanțele de fond și apel au rezolvat problema excepției lipsei calității procesuale active pornind de la calificarea juridică a cererii de chemare în judecată.

Temeiul de drept al acțiunii a fost stabilit irevocabil în încheierea de scoatere de pe rol din 11 octombrie 2004 a Tribunalului Dolj (menținută prin decizia civilă nr. 809 din 7 aprilie 2005 a Curții de Apel Craiova) prin care s-a decis asupra faptului că acțiunea reclamantei are caracterul unei cereri în răspundere civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civ., prin care se reclamă cauzarea unui prejudiciu generat de fapta ilicită a pârâtei care deține bunul în litigiu în absența unui titlu locativ. Petitul în pretenții nu este subsumat condițiilor speciale ale unei acțiuni în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. care să facă necesară discutarea aplicabilității principiului unanimității și nici condițiilor de exercițiu ale unei acțiuni în realizarea drepturilor copărtașului.

Eventuala coproprietate este exercitată de părți doar asupra terenului aferent complexului hotelier, nu și asupra construcțiilor, având în vedere că recurenta-pârâtă deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MOB nr. 0559 din 02 iunie 1997 emis de Ministerul Turismului cu privire la suprafața de 439 mp teren. Cererea în pretenții formulată de reclamanta Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu se grefează pe dreptul său de folosință a imobilului în litigiu, încălcat de pârâtă, respectiv pe refuzul acesteia din urmă de a restitui imobilul închiriat la data încetării locațiunii. În mod corect instanța de apel a stabilit că încheierea de către pârâta-intimată a contractului de închiriere din anul 1968 echivalează cu recunoașterea expresă a calității de proprietar a reclamantei.

Mai mult, calitatea de proprietar a intimatei-reclamante asupra imobilului în litigiu, cum și refuzul recurentei-reclamante de a restitui imobilul la încetarea locațiunii au fost constatate prin hotărâri judecătorești devenite irevocabile (sentința civilă 638 din 29 noiembrie 2000 a Tribunalului Sibiu, schimbată în parte prin decizia nr. 2008/A din 17 decembrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia). Această stare de fapt conferă reclamantei calitatea procesuală activă, respectiv dreptul de a solicita prin acțiuni în justiție despăgubirea cuvenită pentru lipsirea de prerogativa folosinței bunului pe temeiul răspunderii civile delictuale. Pentru aceste considerente motivul de recurs referitor la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active va fi respins ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a înțeles, de asemenea, să critice decizia curții de apel din perspectiva modului de calcul al lipsei de folosință, dar și sub aspectul refuzului de reactualizare a sumelor de dedus (cheltuieli de întreținere și conservare și sume plătite cu titlu de chirie). Potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. recursul este o cale de atac extraordinară prin care se poate invoca numai nelegalitatea hotărârii atacate. Or, criticile mai sus amintite nu permit încadrarea lor într-unul din motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de lege. În condițiile abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ. (prin art. I pct. 49 din Legea 219/2005), motivele de netemeinicie nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs.

De remarcat că în cuprinsul cererii de recurs pârâta a invocat în mod generic și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fără a indica la care din cele două ipoteze consacrate de text se referă. Analizând decizia recurată în funcție de argumentele expuse în dezvoltarea criticilor, instanța apreciază că nu se poate reține nici nemotivarea hotărârii, dar nici existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, astfel încât dispozițiile legale invocate nu pot fi incidente în cauză. Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei SC C. SA, cu consecința menținerii ca legală a deciziei Curții de Apel Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva deciziei civile nr. 325 din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 septembrie 2010.