ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4679/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Constată că prin acțiunea civilă înregistrată la data de 15 decembrie 2005 sub nr. 11125/2005 (al Judecătoriei Sibiu), devenit apoi 1974/85/2006, reclamanta Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu în contradictoriu cu pârâții SC N.P. SRL Sibiu, SC F. SA Brașov și Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Aparținând Cultelor Religioase București a solicitat: - obligarea Comisiei Speciale de Retrocedare să transmită cererea de retrocedare în natură, formulată de reclamantă pentru imobilul situat în Sibiu, înscris în C.F. 15164 Sibiu, nr. Top 138/II pârâtei SC F. SA, potrivit art. 11 pct. 2 din O.U.G. 94/2000 modificată. - obligarea pârâtei SC F. SA să emită decizie de restituire în natură a imobilului identificat mai sus, potrivit art. 11 pct. 2 din O.U.G.

94/2000 modificată, având în vedere că valoarea acțiunilor statului deținute de A.V.A.S. la SC F. SA este mai mare decât valoarea imobilului a cărui restituire se solicită. - obligarea pârâților, în caz de opunere, la admiterea acțiunii, și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a înaintat și după modificarea O.U.G. nr. 94/2000 cerere de retrocedare, înregistrată la Comisia specială de retrocedare sub nr. 6798061 din 17 august 2005. Art. 11 pct. 1 din ordonanța modificată arată că imobilele, terenuri și construcții, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare, de o societate comercială la care statul este acționar sau asociat majoritar, vor fi restituite solicitantului în natură prin decizia organelor de conducere ale uniților deținătoare.

În acest sens, cota de participare a statului sau a autorității administrației publice centrale se va diminua în mod corespunzător cu valoarea imobilului retrocedat procedându-se la reducerea capitalului social. Art. 11 pct. 5 O.U.G. 94/2000, modificată, arată că prevederile art. 1 ale acestui articol sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. În acest caz, potrivit prevederilor art. 11 pct. 2 O.U.G. nr. 94/2000 Comisia specială de retrocedare este obligată să transmită cererea de retrocedare unității deținătoare, care are obligația să o soluționeze în termen de 60 de zile.

Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu și-a exercitat dreptul legal, solicitând restituirea în natură a imobilului prin două notificări, una înregistrată în anul 2000 și alta în anul 2005 și a cerut Comisiei speciale de retrocedare să trimită cererea potrivit legii, pârâtei SC F. SA, pentru ca aceasta să emită decizie de restituire în natură și să diminueze cota de participare a statului la capitalul social, prin reducere de capital cu valoarea imobilului retrocedat. Reclamanta mai arată că, potrivit certificatului constatator de la O.R.C., Statul prin A.V.A.S. București are un aport social la SC F. SA Brașov de 63.452,10 RON și deține 634.521 acțiuni, ceea ce reprezintă 6.5299 % din capitalul social.

Rezultă că autoritatea de stat este acționar minoritar la SC F. SA Brașov și sunt aplicabile prevederile art. 11 pct. 5 din ordonanță. Valoarea totală a imobilului a cărui restituire în natură se solicită a fost apreciată la suma de 20 miliarde lei, astfel încât se susține ca valoarea acțiunilor statului este mai mare decât valoarea imobilului solicitat și se poate dispune prin decizie restituirea în natură a acestuia. Arhiepiscopia Ortodoxă Română nu a avut cunoștință de existența litigiului dintre SC N.P.

SRL și SC F. SA, iar când a aflat de existența lui a trimis adresă la Curtea de Apel Brașov înainte de pronunțare și a făcut cunoscut faptul că pentru imobilul în litigiu s-a formulat notificare de retrocedare în anul 1998, a doua notificare în luna septembrie 2000 și a treia notificare în luna august 2005. Cu toate acestea și împotriva dispozițiilor imperative introduse de Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, Curtea de Apel Brașov a validat o înstrăinare pe care legea o considera nulă, întrucât Curtea de Apel Brașov s-a pronunțat după data de 22 iulie 2005 când, potrivit legii arătate, toate actele de înstrăinare a imobilelor pentru ca s-a formulat notificare de către fostul proprietar sunt nule de drept.

SC F. SA a atacat sentința Curții de Apel Brașov cu recurs, dosarul aflându-se la I.C.C.J. București. Hotărârea curții de apel cât și hotărârea arbitrală nu sunt opozabile și efectele lor nu se pot răsfrânge asupra reclamantei. Art. 41 pct. 2 O.U.G. 94/2000 arată că toate actele de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul ordonanței de urgență sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative la data înstrăinării. În ceea ce privește imobilul din litigiu reclamanta a arătat că a cerut prima dată retrocedarea lui în 1998, când nu era în vigoare o legislație de retrocedare. Cu toate acestea, SC F. SA încheie contract de leasing imobiliar cu SC N.P.

SRL în data de 16 aprilie 1999, introduce acțiune judecătorească pentru cumpărare în 2002 sub imperiul O.U.G. nr. 94/2000, care prevede restituirea imobilului fostului proprietar, și obține sentința sub imperiul Legii nr. 274/2005, care declară nule orice acte de înstrăinare, dacă imobilul a fost proprietatea unui cult religios și acesta l-a revendicat. În drept, au fost invocate disp. art. 1, art. 11 pct. 1 pct. 2 pct. 5 art. 2 pct. 6, art. 4 pct. 1, art. 41, art. 42 O.U.G. nr. 94/2000 art. 34 pct. 1 Legea nr. 115/1938, art. 274 C. proc. civ. Acțiunea a cuprins inițial trei petite, dintre care primul, prin care se solicită să se constate nulitatea încheierii de întabulare nr. 4127/2003 din C.F.

15164 Sibiu, cu nr. top 138/II, dată fiind nevalabilitatea înscrierii și inexistența titlului și restabilirea situației anterioare de C.F., a fost respins prin sentința civilă nr. 2922/2006 a Judecătoriei Sibiu, cu motivarea că înscrierea atacată este doar o înscriere provizorie, iar titlul în baza căruia a fost făcută este încă valabil. Prin sentința civilă nr. 1757/2006, Judecătoria Sibiu a disjuns petitele 2 și 3 expuse mai sus și care fac obiectul prezentei cauze. Prin întâmpinarea, formulată inițial în fața Judecătoriei Sibiu, pârâta Comisia specială de retrocedare a bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivare, pârâta a arătat că în conformitate cu actele normative speciale, O.U.G.

nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002, republicată, ea a făcut toate demersurile pentru a identifica unitatea deținătoare și a verifica cine are competența de a soluționa cererea reclamantei, funcție de structura acționariatului, valoarea activelor și a cotei de capital deținute de stat. Ca urmare, se arată că nu se poate reține pasivitatea comisiei pentru a o putea obliga să emită dispoziție de restituire. În plus, a arătat că situația imobilului este neclară datorită litigiului dintre celelalte două părți, SC N.P. SRL și SC F. SA, care impunea suspendarea cauzei până la soluționarea litigiului (cererea de suspendare nu a mai fost susținută în fața tribunalului). Pârâta SC F. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea petitelor 2 și 3 (cele ce fac obiectul prezentei acțiuni), întrucât restituirea în natură nu mai e posibilă, imobilul nemaifiind proprietatea sa, iar competența de soluționare a cererii aparține Comisiei Speciale.

Pârâta SC N.P. SRL Sibiu a solicitat respingerea acțiunii întrucât bunul îi aparține, titlul său de proprietate fiind validat de instanțele judecătorești. Se mai arată că art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 94/2000 (actual art. 2 alin. (5)) a fost introdus prin Legea nr. 247 din 25 iulie 2005, iar dreptul lor de proprietate a fost dobândit anterior, la 19 iulie 2005, când au obținut hotărârea arbitrală nr. 6 din 19 iulie 2005 prin care SC F. SA a fost obligată să încheie contract de vânzare cumpărare pentru spațiul în litigiu. Prin sentința civilă nr. 169/2010, Tribunalul Sibiu a admis acțiunea reclamantei împotriva pârâților Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor aparținând Cultelor Religioase, SC F. SA și SC N.P.

SRL, și în consecință: - a obligat pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor aparținând Cultelor Religioase să trimită dosarul cu cererea de restituire a imobilului situat în Sibiu, înscris în C.F. 15164 Sibiu, nr. top 138/II, către pârâta SC F. SA Brașov. - a obligat pârâta SC F. SA Brașov să emită decizie de restituire în natură în favoarea reclamantei Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu referitor la imobilul situat în Sibiu, înscris în C.F. 15164 Sibiu, nr. top 138/II. - a obligat pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor aparținând Cultelor Religioase și SC F. SA Brașov să plătească reclamantei Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu, fiecare câte 7.010 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Imobilul în litigiu este situat în Sibiu și înscris în C.F. 15164 Sibiu nr. top 138/II. Acest imobil a aparținut inițial reclamantei Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu cu destinația de local de farmacie, fiind preluat de Statul Român prin încheierea de C.F. nr. 96 din 15 ianuarie 1966 în temeiul Decretului nr. 134/1949. Statul Român a transmis dreptul de administrare operativă asupra imobilului în favoarea Oficiului Farmaceutic Regional Brașov iar ulterior, în baza Legii nr. 15/1990, s-a întabulat dreptul de proprietate asupra construcțiilor în favoarea SC F. SA Brașov (vezi C.F. extenso și încheierea de întabulare nr. 96/1966 la f. 12-20 din Dosarul 11125/2005 al Judecătoriei Sibiu).

Terenul a rămas în proprietatea statului. Pârâta SC F. SA a încheiat cu pârâta SC N.P. SRL Sibiu un contract de leasing imobiliar având ca obiect imobilul în litigiu. Pe baza acestui contract de leasing imobiliar, pârâta SC N.P. SRL Sibiu a chemat în judecată pârâta SC F. SA, solicitând obligarea acesteia la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru spațiul în litigiu, iar acțiunea a fost admisă prin hotărârea arbitrală nr. 6 din 19 iulie 2005 de Tribunalul Arbitral Brașov. Prin hotărâre s-a fixat și prețul de 347.528.742 lei, respectiv 34.752,87 RON. Acțiunea prin care pârâta SC F. SA a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 6/2005 a fost respinsă prin sentința civilă nr. 10/ F din 6 octombrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Brașov.

Împotriva acestei sentințe, pârâta SC F. SA a declarat recurs. Acesta se află pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care a dispus suspendarea judecății până la soluționarea irevocabilă a cauzei de față. Mai trebuie menționat că în prezent în cartea funciară, pârâta SC F. SA figurează ca proprietară asupra imobilului în litigiu. A existat o înscriere provizorie a pârâtei SC N.P. SRL dar aceasta a fost radiată în cursul procesului de față.

Temeiul juridic al acțiunii îl constituie Ordonanța de Urgență nr. 94 din 21 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România (republicată), care în art. 2 alin. (1) și (5) prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi (22 iulie 2005) de o societate comercială, la care statul sau o autoritate publică centrală sau locală este acționar sau asociat minoritar, vor fi restituite solicitantului în natură prin decizia organelor de conducere ale unităților deținătoare, dacă valoarea acțiunilor deținute de stat este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărei restituire în natură este cerută.

Din modul de formulare a textului legal, rezultă că este necesară stabilirea următoarelor puncte: 1. Cine era deținătorul imobilului la data intrării în vigoare a legii (respectiv la 22 iulie 2005 data modificării O.U.G. nr. 94/2000 prin Legea nr. 247/2005, publicată în M.Of. nr. 653 din 22 iulie 2005). Conform actelor depuse la dosar, respectiv extrasele de carte funciară (f. 12-20 Dosar nr. 11125/2005 Judecătoria Sibiu) și f. 77 Dosar nr. 1974/85/2006 vol. I – încheierea nr. 4205 din 12 martie 2007), proprietarul actual al imobilului construcție în litigiu este SC F. SA. Această societate deținea proprietatea atât la 22 iulie 2005, cât și la momentul pronunțării prezentei hotărâri, respectiv 16 februarie 2010. Faptul că în această perioadă a existat o înscriere provizorie a SC N.P.

SRL, înscriere care a fost radiată, nu afectează această concluzie. De altfel și suspendarea litigiului, ce are ca obiect dobândirea proprietății de către pârâta SC N.P. SRL în fața instanței supreme, arată că litigiul de față este determinant pentru acela, respectiv Înalta Curte a recunoscut implicit prioritatea dreptului fostului proprietar față de cel a pârâtei SC N.P. SRL Sibiu. 2. Valoarea acțiunilor deținute de stat la societatea pârâtă SC F. SA, comparativ cu valoarea imobilului în litigiu și momentul la care acestea trebuie comparate. Sub acest aspect, trebuie observat că pe parcursul procesului componența acționariatului și, în principal, numărul de acțiuni deținute de stat prin A.V.A.S.

la societatea pârâtă SC F. SA a cunoscut importante modificări. Astfel, la 3 august 2005 (f. 525-527), Statul Român prin A.V.A.S. deținea la SC F. SA un număr de 634.521 de acțiuni. În anul 2008 numărul de acțiuni al statului s-a redus la 333.982 de acțiuni (f. 467, precum și expertiza și suplimentele efectuate de expert C.V.). Este adevărat că reducerea numărului de acțiuni, prin înstrăinarea acestora, s-a efectuat prin acte juridice la care reclamanta nu a fost parte, însă după efectuarea formelor de publicitate în registrul comerțului aceste acte au intrat în circuitul civil, au produs efectele urmărite de părți și sunt opozabile erga omnes, deci efectele lor nu mai pot fi ignorate. Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că pentru soluționarea corectă și legală a cauzei trebuie să se raporteze la momentul actual și la situația actuală.

Ca urmare, s-a avut în vedere numărul de acțiuni redus, de 333.982 acțiuni, existent în proprietatea statului la momentul actual pentru că nu mai este posibilă anularea sau recunoașterea inopozabilității unor acte juridice anterioare. S-au avut deci în vedere, pentru comparație, valorile stabilite pentru data de 31 decembrie 2008 de expert C.V. pentru acțiuni (f. 304) și de expert V.H. pentru imobil (f. 455). Valoarea imobilului stabilită astfel este de 920.000 lei, deci mai mică decât valoarea celor 333.982 acțiuni deținute de stat prin A.V.A.S., care au o valoare totală de 1.198.995,38 lei (3,59 lei/acțiune). Pentru reținerea acestor valori și înlăturarea celorlalte expertize în cauză pledează următoarele argumente: - expertiza întocmită de C.V.

pentru stabilirea valorii acțiunilor SC F. SA este singura întocmită de un expert evaluator de întreprinderi membru A.N.E.V.A.R. și care a prezentat o valoare estimată pe baza a două metode, anume abordarea pe bază de active și abordarea pe bază de venituri. Pentru a stabili această valoare, expertul a evaluat toate activele societății, a analizat veniturile acesteia și s-a raportat la aceste date certe. Expertiza efectuată de I.D. nu a fost reținută la soluționarea cauzei întrucât s-a bazat numai pe actele contabile ale societății, fără a avea în vedere reflectarea valorii de patrimoniu a acesteia. Chiar expertul indică în finalul expertizei sale (f. 93 vol. I) că pentru a fi reflectată corect valoarea de patrimoniu a societății și implicit valoarea acțiunilor deținute de Statul Român, ar fi oportună și necesară o evaluare a patrimoniului la prețul pieții, făcută de un evaluator independent.

Aceasta a fost realizată de expertul C.V. Apoi, nu s-a reținut nici apărarea pârâtelor SC F. SA și SC N.P. SRL că ar trebui avută în vedere valoarea acțiunilor stabilită prin hotărârea A.G.A. pentru că în mod cert această hotărâre nu este opozabilă reclamantei. În plus, societatea fiind în prezent una închisă, această valoare nici nu reflectă realitatea pentru că nu se raportează nici la valoarea de piață a patrimoniului și nici la valoarea de tranzacționare la bursă. Apoi, atâta timp cât un termen al comparației este valoarea de circulație (de piață) a imobilului și celălalt trebuie evaluat identic, nefiind admisă evaluarea acțiunilor după aprecierea părților, o astfel de ipoteză ar impune raportarea la prețul de vânzare-cumpărare al imobilului din contractul încheiat între pârâtele SC N.P.

SRL și SC F. SA sau la valoarea de inventar a imobilului în litigiu. Valoarea stabilită de expertul C.V. este confirmată și de probele extrajudiciare (f. 767). Astfel, evaluarea făcută la cererea reclamantei de expert P.M. indică 3,56 lei/acțiune la 30 iunie 2008, deci tot în perioada când societatea nu mai era tranzacționată pe piață. Expertiza întocmită de expertul H.V. a fost reținută pentru soluționarea cauzei în defavoarea celei întocmite de R.P., întrucât cea de-a doua prezintă o valoare nerealistă pentru actuala situație economică, ce se caracterizează în primul rând prin scăderea pieții imobiliare. Este adevărat că imobilul în litigiu este un imobil central și bine întreținut, însă aceste aspecte nu pot fi complet separate de lipsa cererii de pe piața imobiliară.

În acest context este necredibil că valoarea imobilului s-a dublat față de valorile anterioare. S-a reținut că față de toate aceste argumente se impune admiterea acțiunii și restituirea în natură a imobilului în temeiul principiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale actelor normative de restituire a proprietăților preluate abuziv în perioada regimului comunist. În ceea ce privește restituirea în natură, aceasta este consacrată legislativ prin O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 atunci când statul deține acțiuni (minoritar sau majoritar) la societățile comerciale ce dețin bunurile revendicate. De altfel, pârâta SC F. SA a dobândit aceste bunuri tot prin lege (Legea nr. 15/1990) fără plată, deci și-a asumat și obligația de a accepta soluțiile consacrate legislativ de către stat referitor la aceste bunuri.

Nici drepturile pârâtei SC N.P. SRL nu sunt prejudiciate prin soluția restituirii în natură, întrucât aceasta nu deține un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pârâta nu a deținut niciodată un titlu valabil, apt de întabulare, deci nici o hotărârea irevocabilă care să-i consacre dreptul de proprietate asupra imobilului, dovadă și înscrierea provizorie de care a beneficiat doar o perioadă. În plus, faptul că pârâta deține și în prezent un contract de încheiere încheiat cu reclamanta pentru acest spațiu, arată că nu are nici o speranță legitimă referitoare la bun și că recunoaște pretențiile la proprietate ale reclamantei. Curtea de Apel Alba Iulia, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate în apelurile părților, a constatat următoarele: Imobilul în litigiu a fost înscris inițial în C.F.

15163, iar în baza încheierii nr. 96/1966 a fost transcris în C.F. 15.164 Sibiu, nr. top 138/II, în favoarea Statului Român, cu drept de administrare operativă în favoarea Oficiului Farmaceutic Regional Brașov. În baza Legii nr. 15/1990 s-a înscris dreptul de proprietate asupra construcțiilor în favoarea SC F. SA, cu încheierea nr. 2638/1998 (f. 12, dosar fond). Imobilul a fost proprietatea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu, fiind preluat în mod abuziv de Statul Român, astfel că este supus procedurilor de restituire prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, art. 1 din acest act normativ prevăzând că imobilele care au aparținut cultelor religioase și care au fost preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașurile de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public, se retrocedează foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

Întrucât, în prezent, proprietarul imobilului în litigiu este pârâta SC F. SA, societate comercială la care statul român este acționar, în speță, se pune problema aplicării art. 2 alin. (1) și (5) din OUG nr. 94/2000, care prevede obligația restituirii în natură a imobilului, dacă acesta este deținut de o societate comercială la care statul este acționar ori asociat majoritar, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute de stat este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. Raportat la aceste din urmă criterii, potrivit O.U.G.

nr. 94/2000, competența de soluționare a cererii de retrocedare poate reveni, fie Comisiei Speciale de Retrocedare, dacă societatea a fost privatizată integral sau cota de participare a statului nu acoperă valoarea corespunzătoare a imobilului, fie societății comerciale la care statul este acționar, căruia Comisia Specială îi trimite cererea de retrocedare, împreună cu întreaga documentație, dacă Comisia constată incidența art. 2, aceste distincții fiind prevăzute în Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, așa cum au fost modificate prin H.G. nr. 1094/2005, în cadrul explicațiilor date referitoare la art. 2 din ordonanță. În ceea ce privește valorile care trebuie luate în considerare, Normele Metodologice prevăd la art. 2 pct. 4 că obligația de restituire în natură intervine și în cazul în care cota minoritară de capital deținută de stat acoperă valoarea imobilului a cărui restituire este cerută.

În acest caz, elementul de referință este valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare. Chiar dacă O.U.G. nr. 94/2000 nu o spune în mod expres, așa cum o face Legea nr. 10/2001, este fără nici un dubiu că instanța nu se poate raporta la alt moment al stabilirii celor două valori, decât acela al intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, care a modificat O.U.G. nr. 94/2000, cererea de retrocedare fiind făcută în temeiul acestei legi. Acest moment este 25 iulie 2005, respectiv 3 zile de la data publicării în M. Of. a Legii nr. 247/2005. Raportarea instanței de fond la o dată absolut aleatorie, luată în cursul judecății, respectiv 31 decembrie 2008, este nelegală, la fel ca și motivarea instanței pentru alegerea acestei date.

Raportându-se la momentul iulie 2005, instanța de apel a constatat că nu există documente suficiente din care să rezulte valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare, SC F. SA, a imobilului în litigiu, singura probă referitoare la acest aspect fiind actul intitulat „fișa mijlocului fix”, din care rezultă o valoare de 395.258 lei, la momentul 1991 (f. 41, dosar fond), nefiind sigur că această fișă se referă la imobilul în litigiu. Instanța de apel a solicitat pârâtei SC F. SA relații în legătură cu structura acționariatului și numărul de acțiuni deținut de A.V.A.S. la această societate, la data de 22 iulie 2005, precum și în legătură cu valoarea de înregistrare în activul patrimonial al societății a imobilului în litigiu.

SC F. SA a comunicat instanței de apel informațiile solicitate (f. 75-76), iar din aceste înscrisuri rezultă că la data de 22 iulie 2005, cota de participare a statului prin A.V.A.S. era de 6,529%, numărul de acțiuni deținut de stat era de 634.521, iar valoarea nominală a unei acțiuni era de 0,10 lei, iar valoarea de inventar a bunului era de 395.258 lei, prin denominare valoarea fiind de 39 lei, evaluarea fiind făcută în anul 1991. Structura acționariatului și valoarea acțiunilor deținute de stat rezultă și din certificatul O.R.C. de la fila 65 și urm. dosar fond.

Având în vedere aceste valori, instanța ar trebui să compare valoarea imobilului – 39 lei - cu valoarea acțiunilor deținute de stat – 63.452 lei, însă instanța de apel a apreciat că o astfel de comparație ar fi lipsită de caracter real, întrucât valoarea acestui imobil construcție este infimă și nu reflectă în nici un caz valoarea unei construcții în centrul orașului Sibiu, nici măcar ca valoare de inventar. Este de precizat că același imobil este evaluat în 2005 ca având o valoare de circulație de 1.080.000 lei, așa încât valoarea de 39 lei este mai mult decât derizorie, astfel că nu poate fi luată în considerare de instanță ca și termen de comparație, cu atât mai mult cu cât este vorba de o valoare stabilită la o distanță mare de timp față de data care ne interesează în speță (1991, față de momentul 2005), instanța trebuind să găsească valori la date cât mai apropiate de data intrării în vigoare a legii.

În aceste condiții se impune ca la aceeași dată, iulie 2005, să fie avute în vedere alte valori decât cele arătate mai sus. În fața instanței de fond, valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită la diferite date care nu au nicio importanță în cauză, astfel: - 1.000.000 lei la data efectuării unei expertize, 9 iulie 2007 – f. 130. - 920.000 lei la data de 31 decembrie 2008 – f. 455. - 807.000 lei la data efectuării unei alte expertize, 10 februarie 2009 – f. 223. Întrucât aceste valori nu prezintă relevanță în cauză sub aspectul momentului care interesează, în fața instanței de apel a fost efectuat un supliment la raportul la expertiză de către ing. H.V., care a arătat că valoarea de circulație a imobilului la data de 22 iulie 2005 este de 1.080.000 lei (f. 92, dosar apel).

Aceasta a fost valoarea care a fost luată în considerare de instanța de apel pentru a verifica proporționalitatea la care se referă art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000. În ceea ce privește celălalt termen de comparație, valoarea acțiunilor deținute de stat, în mod evident nu poate fi luată în considerare valoarea nominală a acțiunilor care rezultă din certificatul O.R.C. și care indică o valoare totală de 63.452 RON (0,10 lei/acțiune), deoarece trebuie avută în vedere „valoarea corespunzătoare”, așa cum prevede art. 2 alin. (5) teza finală din O.U.G. 94/2000, cu alte cuvinte criteriile de evaluare trebuie să fie identice.

Cu privire la valoarea de circulație a acțiunilor deținute de Stat la SC F. nu s-au efectuat probe suplimentare în fața instanței de apel, curtea considerând că probele administrate în fața instanței de fond sunt concludente în acest sens: - valoarea actualizată a acțiunilor deținută de Statul Român la SC F. SA, la data de 31 decembrie 2006 este de 476.831 lei, la o valoare de 1,4277 lei/acțiune și la un număr de 333.982, câte avea A.V.A.S. la acea dată – f. 93, 94, vol. I dosar fond, expertiza fiind efectuată de expertul contabil I.D.

- același expert stabilește valoarea acțiunilor la data de 15 decembrie 2005 la 1,2047 lei/acțiune, valoarea totală fiind de 402.348 lei – f. 156. - la data de 22 iulie 2005 sunt stabilite două valori de către expertul C.V., și anume valoarea de tranzacționare și valoarea de patrimoniu a acțiunilor deținute de A.V.A.S., aceste valori fiind solicitate în mod expres de apărătorul reclamantei, așa cum s-a consemnat în încheierile de ședință din 29 septembrie 2009 (f. 481) și 10 noiembrie 2009 (f. 501). În completarea la raportul de expertiză, expertul stabilește că valoarea de patrimoniu a acțiunilor deținute de A.V.A.S. la SC F. la data de 22 iulie 2005 este de 1,1 lei/acțiune, iar valoarea de tranzacționare este de 1,135 lei/acțiune (f. 508-510, vol. II, dosar fond).

Calculul total al valorii acțiunilor pe care îl face expertul este greșit, întrucât el se raportează la un număr de 333.982 de acțiuni, or la acel moment Statul avea un număr de 634.521 de acțiuni. Raportat la acest număr de acțiuni, valoarea totală a acțiunilor deținute de A.V.A.S. este de 697.973 lei, după valoarea de tranzacționare, și respectiv de 720.181 lei, după valoarea de patrimoniu. Instanța de apel a apreciat că aceste valori sunt cele care pot fi luate în considerare pentru a fi comparate cu valoarea de circulație a imobilului întrucât aceste valori au fost luate în considerare conform informațiilor de tranzacționare, astfel cum rezultă din istoricul B.V.B. al tranzacțiilor de acțiuni ale pârâtei SC F. SA, înscrisuri aflate la filele 473-475, dosar fond, vol. II, societatea având acțiuni tranzacționate pe piața de capital, aceasta fiind cotată la bursa R.A.S.D.A.Q.

Instanța de apel a considerat că nu poate fi luată în considerare valoarea de 3,59 lei/acțiune stabilită de expertul C.V., la data de 31 decembrie 2008, valoare pe care a avut-o în vedere instanța de fond, deoarece această valoare este stabilită prin raportare la valoarea activului net contabil, prin metoda abordării pe bază de venit, raportându-se nu la valoarea venitului din bilanț pe luna decembrie 2008, ci la valoarea estimată, eventuală, de la finalul anului 2014 (f. 259-435, dosar fond, vol. II). Raportând valoarea imobilului la data de 22 iulie 2005 – 1.080.000 lei – la valoarea acțiunilor deținute de stat la SC F. SA, la aceeași dată, respectiv 697.973 lei, după valoarea de tranzacționare, și respectiv de 720.181 lei, după valoarea de patrimoniu, s-a constatat că valoarea acțiunilor deținute de stat este mai mică decât valoarea imobilului, împrejurare față de care în speță nu este incident art. 2 alin. (5) din O.U.G.

nr. 190/2000, și, prin urmare, imobilul nu poate fi restituit în natură, competența de soluționare a cererii de retrocedare formulată de reclamantă aparținând Comisiei Speciale de Retrocedare care nu poate fi obligată să transmită dosarul unității deținătoare, ci urmează să soluționeze notificarea prin propunere de acordare de despăgubiri. În ceea ce privește imposibilitatea restituirii în natură a imobilului la această soluție s-a ajuns și dintr-un alt punct de vedere, respectiv în urma analizei art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000, acest articol prevăzând că, în cazul imobilelor care fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență, înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5), aspectele fiind semnalate de pârâta SC N.P.

SRL prin întâmpinarea depusă la fila 115, în fața instanței de fond. Astfel, imobilul Farmacia nr. X Sibiu, situat în Sibiu, în suprafață de 137,06 mp, a făcut obiectul contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare din 16 aprilie 1999, având ca utilizator SC N.P. SRL, iar ca înstrăinător SC F. SA. Acest contract de leasing a format obiect de analiză pentru instanțe, care, în final, au respins cererea de reziliere a acestuia prin Decizia irevocabilă nr. 806 din 22 mai 2002 a Curții de Apel Alba Iulia. Față de refuzul SC F. SA de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, așa cum era obligată în temeiul clauzei inserate în contractul de leasing imobiliar și în temeiul Legii 99/1999, pârâta SC N.P.

a promovat o acțiune în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, acțiune admisă prin hotărârea arbitrală nr. 6 din 19 iulie 2005 pronunțată de Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov, hotărâre definitivă și obligatorie, la data pronunțării 19 iulie 2005 (f. 42-57, dosar Jud. Sibiu). Acțiunea în anulare promovată de SC F. SA împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin sentința nr. 10/ F din 6 octombrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în Dosar nr. 901/C/F/2005, hotărârea fiind definitivă și executorie (f. 60-64, dosar Jud. Sibiu). Împotriva acestei sentințe pârâta SC F. a declarat recurs, dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, suspendat până la soluționarea acestui dosar.

Analizând succesiunea faptelor care au avut loc în speță în legătură cu imobilul în litigiu, este relevant că la data de 19 iulie 2005, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, pârâta SC N.P. SRL se afla în posesia unei hotărâri judecătorești, cu caracter definitiv și obligatoriu prin care pârâta SC F. SA era obligată să-i vândă imobilul, în caz contrar sentința ținând loc de act autentic. Este de observat că atât la momentul încheierii contractului de leasing, 16 aprilie 1999, cât și la momentul pronunțării hotărârii arbitrale nr. 6 din 19 iulie 2005, imobilul în litigiu nu era indisponibilizat. Prevederile art. 7 din O.U.G.

94/2000 care sancționează cu nulitatea absolută actele de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul prezentei ordonanțe, până la soluționarea procedurilor administrative, au fost introduse în acest act normativ numai prin Legea nr. 247/2005, deci au intrat în vigoare numai începând cu data de 22-25 iulie 2005. Prin urmare, susținerile reclamantei în sensul că atât contractul de leasing, cât și demersurile judiciare ulterior făcute de pârâta SC N.P. SRL pentru obținerea dreptului de proprietate asupra imobilului, sunt lovite de nulitate absolută în temeiul actualului art. 7 din O.U.G. 94/2000, sunt nefondate, întrucât acest articol nu poate avea o aplicare retroactivă și nu poate sancționa decât actele de înstrăinare încheiate ulterior intrării sale în vigoare.

Nefondată este și susținerea reclamantei în sensul că, Curtea de Apel Brașov validează o înstrăinare pe care legea o consideră nulă, întrucât, pe de o parte vorbim de o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, care nu poate fi modificată decât prin căile de atac prevăzute de lege, și care, deocamdată, se bucură de putere de lucru judecat. În aceeași ordine de idei, actualul art. 6 alin. (2) din O.U.G. 94/2000, introdus prin Legea nr. 247/2005, sancționează cu nulitatea absolută actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul prezentei ordonanțe, dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor la data înstrăinării.

Or, imobilul a făcut obiectul unui contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, încheiat în anul 1999, când în mod evident nu se punea problema indisponibilizării acestor imobile, iar, pe de altă parte, contractul și clauza de vânzare au fost validate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie la o dată anterioară intrării în vigoare a textului de lege care sancționează cu nulitatea absolută contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect astfel de imobile. Pe de altă parte, art. 7 alin. (2) din O.U.G. 94/2000 prevede în mod expres că solicitanților le revine obligația de a înștiința în scris deținătorul actual despre existența cererilor de retrocedare depuse în condițiile acestei ordonanțe.

Și, este firesc să fie așa, întrucât cererile de retrocedare a imobilelor care fac obiectul acestei legi se depun la Comisia Specială de Retrocedare, și nu la unitatea deținătoare, cum se procedează în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, indisponibilizarea imobilului care face obiectul acestei legi intervine numai de la data la care solicitantul a efectuat înștiințarea la care se referă art. 7 alin. (2) din O.U.G. 94/2000. Din înscrisurile depuse de reclamantă la dosar, rezultă că aceasta a înștiințat pârâtele SC N.P.

SRL și SC F. SA despre depunerea cererii de retrocedare în natură a imobilului abia la data de 8 decembrie 2005 (f. 32-33, dosar Jud. Sibiu), dată la care era deja soluționată inclusiv acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale nr. 6/2005, fiind pronunțată sentința nr. 10/ F din 6 octombrie 2005. Prin urmare, numai de la acea dată, 8 decembrie 2005, imobilul în litigiu a fost indisponibilizat, pârâtele fiind înștiințate despre cererea de retrocedare formulată de reclamantă. Deci, la momentul indisponibilizării imobilului, exista deja o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, care trebuia să țină loc de act apt de întabulare pentru imobilul în litigiu. Se pune problema dacă nu cumva această hotărâre nu este de fapt un act de înstrăinare legal încheiat după data de 22 decembrie 1989, și înainte de data indisponibilizării imobilului, în sensul art. 6 alin. (1) din O.U.G.

94/2000. Este adevărat, pârâta SC N.P. nu își poate valorifica dreptul obținut prin această hotărâre, deoarece pentru întabularea unui drept în cartea funciară, în baza unei hotărâri judecătorești, este necesar ca hotărârea care constituie titlu executoriu, să aibă caracter irevocabil. Or, după cum s-a arătat sentința nr. 10/ F din 6 octombrie 2005 este atacată cu recurs, judecata recursului fiind suspendată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Toate aceste argumente au fost reținute a fi de natură să dovedească faptul că pârâta SC N.P. SRL are calitate procesuală pasivă în cauză precum și interes actual și legitim, urmând a fi respinsă cererea de aderare la apel formulată de reclamantă, care a solicitat respingerea apelului declarat de această pârâtă ca inadmisibil, ea neavând calitate procesuală pasivă decât pentru primul capăt de cerere, care a și fost disjuns și care formează obiect de analiză pentru un alt dosar.

Este adevărat că anularea încheierii de întabulare nr. 4127/2003 din C.F. 15164 Sibiu prin care pârâta și-a întabulat sub B 4 dreptul de proprietate provizoriu asupra imobilului, în baza Deciziei civile nr. 674/C/2003 a Tribunalului Sibiu, era un capăt de cerere care o viza în mod exclusiv pe pârâta SC N.P. SRL. Faptul că acest capăt de cerere a fost disjuns și a format obiect de analiză într-un alt dosar nu înseamnă că pârâta a pierdut calitatea procesuală pasivă, deoarece ea este direct interesată și de soluționarea celorlalte capete de cerere din acțiune, întrucât este cea care folosește imobilul în temeiul contractului de leasing încheiat în anul 1999 și care a și plătit pârâtei SC F. SA prețul de 347.528.742 lei, reprezentând valoarea contractuală a activului și valoarea reziduală actualizată, aspect reținut în sentința nr. 10/ F din 6 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Brașov (f. 60, dosar judecătorie).

Pe de altă parte, art. 2 din O.U.G. 94/2000 se referă la restituirea în natură a imobilelor care sunt deținute, la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă sau companie națională, o societate comercială la care statul este acționar sau asociat majoritar. Or, la data intrării în vigoare a legii, SC F. SA nu avea calitatea de deținător în sensul legii, imobilul fiind deținut de pârâta SC N.P. SRL în temeiul contractului de leasing încheiat în 1999 și, apoi, în temeiul Hotărârii arbitrale nr. 6 din 19 iulie 2005, prin care pârâta SC F. SA a fost obligată să încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, în temeiul clauzei irevocabile de vânzare din 16 aprilie 1999. Prin urmare, deținătorul imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a legii era SC N.P.

SRL, pârâta SC F. SA având calitatea de proprietară, conform extraselor de carte funciară, numai că O.U.G. 94/2000 nu se referă la calitatea de proprietar, ci la aceea de deținător. Ca urmare, prin Decizia civilă nr. 68/2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile declarat de pârâtele S.C N.P. SRL Sibiu, SC F. SA Brașov și Comisia Specială de Retrocedare București împotriva sentinței civile nr. 169 din 16 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. 1974/85/2006. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu împotriva pârâtelor SC N.P. SRL Sibiu, SC F. SA Brașov și Comisia Specială de Retrocedare București.

A fost respinsă cererea de aderare la apel, formulată de reclamanta Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu. Împotriva sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Ortodoxa Romana Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ. a solicitat, în principal, casarea deciziei curții de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru considerentele: - hotărârea instanței de apel prin care a respins cererea sa de aderare la apelul pârâtelor, în condițiile în care a recunoscut legitimare procesuală unei persoane, SC N.P.

SRL, ce are această calitate în litigiul dedus judecății, astfel cum acesta a fost configurat procesual în urma disjungerii unor capete de cerere din acțiunea introductivă de instanță, încalcă principiile legitimării procesuale pasive și a disponibilității în materie civilă; - între dispozitivul hotărârii atacate și considerentele sale, relativ la apelul formulat de Comisia de Retrocedare, există contradictorialitate, întrucât deși în considerente se reține ca fiind nefondat apelul acestei pârâte, în dispozitiv calea de atac exercitată de această parte a fost admisă; - hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.1. și art. 2.5 din O.U.G. nr. 94/2000, precum și a pct. 4 alin. (4) din normele metodologice de aplicare a acestui act normativ.

Prevederile legale enunțate dispun că imobilele ce au aparținut cultelor religioase se retrocedează foștilor proprietari, retrocedare care, potrivit art. 2.5 din lege, este posibilă atunci când imobilul este deținut de o societate comercială unde statul este asociat minoritar, dacă valoarea acțiunilor deținute de stat este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. Normele metodologice de interpretare a art. 2 arată, la pct. 4 alin. (4), că elementul de referință este valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare. Din coroborarea dispozițiilor legale enunțate, care arată că restituirea în natură este posibilă când valoarea acțiunilor deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, rezultă indubitabil că legiuitorul a tratat egal cele două valori ce trebuie comparate.

Sintagma „valoare corespunzătoare” stabilește elementele de comparație a celor două valori, în sensul că atât valoarea imobilului cât și valoarea acțiunilor trebuie raportată la valoarea de înregistrare în activul unității deținătoare. Raportându-se la criterii ce nu sunt prevăzute de lege, instanța de apel compară valoarea imobilului litigios prin raportare la valoarea sa de piață, iar a acțiunilor deținute de stat la societatea deținătoare, prin raportare la valoarea de tranzacționare pe piața închisă. Nu poate fi primit raționamentul instanței ce se întemeiază pe argumentul pueril că valorile de înregistrare sunt derizorii și nu pot fi astfel reținute chiar dacă legea le prevede.

În același timp, instanța de apel a refuzat să procedeze la compararea celor două valori prin raportare la datele rezultate pentru aceeași epoca a comparației, reținând valoarea imobilului în raport de momentul anului 2005, iar valoarea acțiunilor la nivelul anului 2008, refuzând să primească cererea sa de completare a expertizei evaluatoare în acest sens. Instanța este datoare ca, în respectarea dispozițiilor legale incidente raportului juridic litigios, să considere pentru ambele entități aceeași valoare, de înregistrare, fie valoarea lor de circulație prin raportare, din punct de vedere temporal, la același moment (perioada de timp).

Greșit s-a reținut că imobilul solicitat nu poate fi restituit în natură pe considerentul că acesta a fost înstrăinat legal după data de 22 decembrie 1989, întrucât litigiul privind încheierea actului de transmisiune se află în prezent pe rolul I.C.C.J., care a dispus suspendarea judecării recursului declarat în acea cauză până la finalizarea prezentului litigiu. În subsidiar, au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei curții de apel, în sensul respingerii apelurilor declarate de SC F. SA și de Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor ca nefondate, iar al pârâtei SC N.P. SRL ca inadmisibil, cu consecința menținerii dispozițiilor hotărârii primei instanțe, care respectă dispozițiile actului normativ aplicabil în cauză.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, „imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, vor fi restituite solicitantului, în natură, prin decizia organelor de conducere ale unității deținătoare.

Cota de participare a statului sau a autorității administrației publice centrale sau locale se va diminua în mod corespunzător cu valoarea imobilului retrocedat, procedându-se la reducerea capitalului social și la recalcularea patrimoniului.” Iar alin. (5) al aceluiași articol dispune că „prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.” Normele metodologice de punere în aplicare a acestei norme legale, dispun la pct. 4 că „obligația de restituire în natură intervine și în cazul în care cota minoritară de capital deținută de stat sau de o autoritate a administrației publice centrale sau locale acoperă valoarea imobilului a cărui restituire este cerută.

În acest caz, elementul de referință este valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare.” Prin urmare, legea instituie un criteriu, obiectiv, de referință în raport cu care urmează să se stabilească dacă valoarea imobilului solicitat a fi restituit în natură este mai mică sau egală cu valoarea acțiunilor deținute de stat la unitatea deținătoare. Legea nu face trimiteri nici la valoarea de circulație a bunului, nici la alte criterii de determinare pentru a se putea considera că astfel s-ar realiza, legal, comparația pretinsă de textul de lege menționat între cele două valori.

Chiar prin absurd dacă s-ar accepta o asemenea posibilitate, iar aceasta numai în ipoteza în care legea însăși nu ar fi prevăzut un criteriu/element de referință, instanțele sunt datoare să opereze cu elemente de comparație identice, privind criteriile luate în considerare, respectiv valoarea de piață la același moment, din punct de vedere temporal, iar nu la momente diferite, iar dacă sesizează o anumită neconcordanță este obligată să o corijeze și nu să o rețină drept argument în susținerea hotărârii sale. Nu are nicio importanță că în evidențele societății deținătoare valoarea activului pretins în cauză este „infimă” întrucât nu instanței îi revine posibilitatea legală de a reține o asemenea statuare și astfel să opereze cu criterii pe care legea nu le prevede, într-o asemenea situație, apelarea la alte criterii echivalând cu adăugarea la lege, ceea ce, evident, nu este permis judecătorului.

Atâta vreme cât legiuitorul a înțeles să instituie un element de referință, în aplicarea legii, instanțele trebuie să se raporteze la acesta, între valorile comparabile - valoarea acțiunilor deținute de stat și valoarea imobilului - fiind necesară existența unei corespondențe, cât privește criteriile de comparație, impusă de termenii textului art. 2 alin. (5) din lege, care trimite la această interpretare prin sintagma „valoarea corespunzătoare”.

Deși a sesizat existența unor elemente insuficiente în determinarea celor două valori, aspect ce rezultă din motivarea deciziei atacate care reține că „nu există documente suficiente din care să rezulte valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare SC F. SA, a imobilului în litigiu” instanța de apel a ales să se raporteze la alte criterii și date de referință diferite, în loc de a suplimenta corespunzător probațiunea cauzei și a lamuri, în conformitate cu cerințele legii, toate împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecații.

Totodată, se are a reține ca element suplimentar în determinarea conținutului noțiunii “valoarea contabilă a imobilului” și dispozițiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii, care fiind chemată să statueze cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor cuvenite societăților comerciale prejudiciate ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari, a conchis în sensul că aceasta se limitează la valoarea de inventar (valoarea contabilă) actualizată în raport cu indicele de inflație.

S-a apreciat, pe o linie de consecvență în evaluarea patrimoniului societăților comerciale privatizate, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare. Această valoare acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). În baza principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidențiată în bilanț trebuie adăugată rata inflației, calculată prin raportare la momentul plății despăgubirii (aceasta acoperind și beneficiul nerealizat - lucruum cesans).

Nu au fost reținute valorile stabilite prin soluțiile care au statuat în sensul plății unor despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului retrocedat, pentru următoarele considerente: capitalul social este fix, el corespunzând valorii aporturilor în numerar și în natură aduse de asociați, cu mențiunea că aporturile în natură, în lipsa unei stipulații contrare, intră în patrimoniul societății (în situația societăților comerciale privatizate, foste unități de stat, nici nu există aporturi în natură ale asociaților la constituirea lor, patrimoniul acestora fiind format din bunurile date în administrare sau în folosință în perioada anterioară anului 1990). În măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piață a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, re