ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4679/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4679/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Constată că prin acțiunea civilă înregistrată

la data de 15 decembrie 2005 sub nr. 11125/2005 (al Judecătoriei Sibiu),

devenit apoi 1974/85/2006, reclamanta Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu în

contradictoriu cu pârâții SC N.P. SRL Sibiu, SC F. SA Brașov și Comisia

Specială de Retrocedare a Bunurilor Aparținând Cultelor Religioase București a

solicitat:

- obligarea Comisiei Speciale

de Retrocedare să transmită cererea de retrocedare în natură, formulată de

reclamantă pentru imobilul situat în Sibiu, înscris în C.F. 15164 Sibiu, nr. Top

138/II pârâtei SC F. SA, potrivit art. 11 pct. 2 din O.U.G. 94/2000 modificată.

- obligarea pârâtei

SC F. SA să emită decizie de restituire în natură a imobilului identificat mai

sus, potrivit art. 11 pct. 2 din O.U.G. 94/2000 modificată, având în vedere că

valoarea acțiunilor statului deținute de A.V.A.S. la SC F. SA este mai mare

decât valoarea imobilului a cărui restituire se solicită.

- obligarea

pârâților, în caz de opunere, la admiterea acțiunii, și la plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a înaintat și după modificarea O.U.G. nr. 94/2000

cerere de retrocedare, înregistrată la Comisia specială de retrocedare sub nr. 6798061

din 17 august 2005.

Art. 11 pct. 1 din

ordonanța modificată arată că imobilele, terenuri și construcții, indiferent de

destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare, de o societate

comercială la care statul este acționar sau asociat majoritar, vor fi

restituite solicitantului în natură prin decizia organelor de conducere ale

uniților deținătoare.

În acest sens, cota

de participare a statului sau a autorității administrației publice centrale se

va diminua în mod corespunzător cu valoarea imobilului retrocedat procedându-se

la reducerea capitalului social.

Art. 11 pct. 5 O.U.G.

94/2000, modificată, arată că prevederile art. 1 ale acestui articol sunt

aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală este

acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea

acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea

corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

În acest caz,

potrivit prevederilor art. 11 pct. 2 O.U.G. nr. 94/2000 Comisia specială de

retrocedare este obligată să transmită cererea de retrocedare unității

deținătoare, care are obligația să o soluționeze în termen de 60 de zile.

Arhiepiscopia

Ortodoxă Română Sibiu și-a exercitat dreptul legal, solicitând restituirea în

natură a imobilului prin două notificări, una înregistrată în anul 2000 și alta

în anul 2005 și a cerut Comisiei speciale de retrocedare să trimită cererea potrivit

legii, pârâtei SC F. SA, pentru ca aceasta să emită decizie de restituire în

natură și să diminueze cota de participare a statului la capitalul social, prin

reducere de capital cu valoarea imobilului retrocedat.

Reclamanta mai arată

că, potrivit certificatului constatator de la O.R.C., Statul prin A.V.A.S. București

are un aport social la SC F. SA Brașov de 63.452,10 RON și deține 634.521

acțiuni, ceea ce reprezintă 6.5299 % din capitalul social.

Rezultă că

autoritatea de stat este acționar minoritar la SC F. SA Brașov și sunt

aplicabile prevederile art. 11 pct. 5 din ordonanță.

Valoarea totală a

imobilului a cărui restituire în natură se solicită a fost apreciată la suma de

20 miliarde lei, astfel încât se susține ca valoarea acțiunilor statului este

mai mare decât valoarea imobilului solicitat și se poate dispune prin decizie

restituirea în natură a acestuia.

Arhiepiscopia

Ortodoxă Română nu a avut cunoștință de existența litigiului dintre SC N.P. SRL

și SC F. SA, iar când a aflat de existența lui a trimis adresă la Curtea de

Apel Brașov înainte de pronunțare și a făcut cunoscut faptul că pentru imobilul

în litigiu s-a formulat notificare de retrocedare în anul 1998, a doua notificare

în luna septembrie 2000 și a treia notificare în luna august 2005.

Cu toate acestea și

împotriva dispozițiilor imperative introduse de Legea nr. 247 din 22 iulie 2005,

Curtea de Apel Brașov a validat o înstrăinare pe care legea o considera nulă,

întrucât Curtea de Apel Brașov s-a pronunțat după data de 22 iulie 2005 când,

potrivit legii arătate, toate actele de înstrăinare a imobilelor pentru ca s-a

formulat notificare de către fostul proprietar sunt nule de drept.

SC F. SA a atacat

sentința Curții de Apel Brașov cu recurs, dosarul aflându-se la I.C.C.J.

București. Hotărârea curții de apel cât și hotărârea arbitrală nu sunt

opozabile și efectele lor nu se pot răsfrânge asupra reclamantei.

Art. 41 pct. 2 O.U.G.

94/2000 arată că toate actele de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul

ordonanței de urgență sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate

cu încălcarea dispozițiilor imperative la data înstrăinării.

În ceea ce privește

imobilul din litigiu reclamanta a arătat că a cerut prima dată retrocedarea lui

în 1998, când nu era în vigoare o legislație de retrocedare.

Cu toate acestea, SC

F. SA încheie contract de leasing imobiliar cu SC N.P. SRL în data de 16

aprilie 1999, introduce acțiune judecătorească pentru cumpărare în 2002 sub

imperiul O.U.G. nr. 94/2000, care prevede restituirea imobilului fostului

proprietar, și obține sentința sub imperiul Legii nr. 274/2005, care declară

nule orice acte de înstrăinare, dacă imobilul a fost proprietatea unui cult

religios și acesta l-a revendicat.

În drept, au fost

invocate disp. art. 1, art. 11 pct. 1 pct. 2 pct. 5 art. 2 pct. 6, art. 4 pct. 1,

art. 41, art. 42 O.U.G. nr. 94/2000 art. 34 pct. 1 Legea nr. 115/1938, art. 274

C. proc. civ.

Acțiunea a cuprins

inițial trei petite, dintre care primul, prin care se solicită să se constate

nulitatea încheierii de întabulare nr. 4127/2003 din C.F. 15164 Sibiu, cu nr. top

138/II, dată fiind nevalabilitatea înscrierii și inexistența titlului și

restabilirea situației anterioare de C.F., a fost respins prin sentința civilă nr.

2922/2006 a Judecătoriei Sibiu, cu motivarea că înscrierea atacată este doar o

înscriere provizorie, iar titlul în baza căruia a fost făcută este încă

valabil.

Prin sentința civilă nr.

1757/2006, Judecătoria Sibiu a disjuns petitele 2 și 3 expuse mai sus și care

fac obiectul prezentei cauze.

Prin întâmpinarea,

formulată inițial în fața Judecătoriei Sibiu, pârâta Comisia specială de

retrocedare a bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din

România a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, pârâta a

arătat că în conformitate cu actele normative speciale, O.U.G. nr. 94/2000

aprobată prin Legea nr. 501/2002, republicată, ea a făcut toate demersurile

pentru a identifica unitatea deținătoare și a verifica cine are competența de a

soluționa cererea reclamantei, funcție de structura acționariatului, valoarea

activelor și a cotei de capital deținute de stat. Ca urmare, se arată că nu se

poate reține pasivitatea comisiei pentru a o putea obliga să emită dispoziție

de restituire. În plus, a arătat că situația imobilului este neclară datorită

litigiului dintre celelalte două părți, SC N.P. SRL și SC F. SA, care impunea

suspendarea cauzei până la soluționarea litigiului (cererea de suspendare nu a

mai fost susținută în fața tribunalului).

Pârâta SC F. SA a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea petitelor 2 și 3 (cele ce fac

obiectul prezentei acțiuni), întrucât restituirea în natură nu mai e posibilă,

imobilul nemaifiind proprietatea sa, iar competența de soluționare a cererii

aparține Comisiei Speciale.

Pârâta SC N.P. SRL

Sibiu a solicitat respingerea acțiunii întrucât bunul îi aparține, titlul său

de proprietate fiind validat de instanțele judecătorești. Se mai arată că art. 1

pct. 5 din O.U.G. nr. 94/2000 (actual art. 2 alin. (5)) a fost introdus prin

Legea nr. 247 din 25 iulie 2005, iar dreptul lor de proprietate a fost dobândit

anterior, la 19 iulie 2005, când au obținut hotărârea arbitrală nr. 6 din 19

iulie 2005 prin care SC F. SA a fost obligată să încheie contract de vânzare

cumpărare pentru spațiul în litigiu.

Prin sentința civilă nr.

169/2010, Tribunalul Sibiu a admis acțiunea reclamantei împotriva pârâților

Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor aparținând Cultelor Religioase, SC

F. SA și SC N.P. SRL, și în consecință:

- a obligat pârâta

Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor aparținând Cultelor Religioase să

trimită dosarul cu cererea de restituire a imobilului situat în Sibiu, înscris

în C.F. 15164 Sibiu, nr. top 138/II, către pârâta SC F. SA Brașov.

- a obligat pârâta SC

F. SA Brașov să emită decizie de restituire în natură în favoarea reclamantei

Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu referitor la imobilul situat în Sibiu,

înscris în C.F. 15164 Sibiu, nr. top 138/II.

- a obligat pârâtele

Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor aparținând Cultelor Religioase și

SC F. SA Brașov să plătească reclamantei Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu,

fiecare câte 7.010 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Imobilul în litigiu

este situat în Sibiu și înscris în C.F. 15164 Sibiu nr. top 138/II. Acest

imobil a aparținut inițial reclamantei Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu cu

destinația de local de farmacie, fiind preluat de Statul Român prin încheierea

de C.F. nr. 96 din 15 ianuarie 1966 în temeiul Decretului nr. 134/1949.

Statul Român a

transmis dreptul de administrare operativă asupra imobilului în favoarea

Oficiului Farmaceutic Regional Brașov iar ulterior, în baza Legii nr. 15/1990,

s-a întabulat dreptul de proprietate asupra construcțiilor în favoarea SC F. SA

Brașov (vezi C.F. extenso și încheierea de întabulare nr. 96/1966 la f. 12-20 din

Dosarul 11125/2005 al Judecătoriei Sibiu). Terenul a rămas în proprietatea

statului.

Pârâta SC F. SA a

încheiat cu pârâta SC N.P. SRL Sibiu un contract de leasing imobiliar având ca

obiect imobilul în litigiu.

Pe baza acestui

contract de leasing imobiliar, pârâta SC N.P. SRL Sibiu a chemat în judecată

pârâta SC F. SA, solicitând obligarea acesteia la încheierea contractului de

vânzare cumpărare pentru spațiul în litigiu, iar acțiunea a fost admisă prin

hotărârea arbitrală nr. 6 din 19 iulie 2005 de Tribunalul Arbitral Brașov. Prin

hotărâre s-a fixat și prețul de 347.528.742 lei, respectiv 34.752,87 RON.

Acțiunea prin care

pârâta SC F. SA a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 6/2005 a fost

respinsă prin sentința civilă nr. 10/ F din 6 octombrie 2005, pronunțată de

Curtea de Apel Brașov.

Împotriva acestei

sentințe, pârâta SC F. SA a declarat recurs. Acesta se află pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție care a dispus suspendarea judecății până la

soluționarea irevocabilă a cauzei de față.

Mai trebuie menționat

că în prezent în cartea funciară, pârâta SC F. SA figurează ca proprietară

asupra imobilului în litigiu. A existat o înscriere provizorie a pârâtei SC N.P.

SRL dar aceasta a fost radiată în cursul procesului de față.

Temeiul juridic al

acțiunii îl constituie Ordonanța de Urgență nr. 94 din 21 iunie 2000 privind

retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România (republicată), care în art. 2 alin. (1) și (5) prevede că imobilele

preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data

intrării în vigoare a acestei legi (22 iulie 2005) de o societate comercială,

la care statul sau o autoritate publică centrală sau locală este acționar sau

asociat minoritar, vor fi restituite solicitantului în natură prin decizia

organelor de conducere ale unităților deținătoare, dacă valoarea acțiunilor

deținute de stat este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a

imobilului a cărei restituire în natură este cerută.

Din modul de

formulare a textului legal, rezultă că este necesară stabilirea următoarelor

puncte:

deținătorul imobilului la data intrării în vigoare a legii (respectiv la 22

iulie 2005 data modificării O.U.G. nr. 94/2000 prin Legea nr. 247/2005,

publicată în M.Of. nr. 653 din 22 iulie 2005).

Conform actelor

depuse la dosar, respectiv extrasele de carte funciară (f. 12-20 Dosar nr. 11125/2005

Judecătoria Sibiu) și f. 77 Dosar nr. 1974/85/2006 vol. I – încheierea nr. 4205

din 12 martie 2007), proprietarul actual al imobilului construcție în litigiu

este SC F. SA. Această societate deținea proprietatea atât la 22 iulie 2005,

cât și la momentul pronunțării prezentei hotărâri, respectiv 16 februarie 2010.

Faptul că în această perioadă a existat o înscriere provizorie a SC N.P. SRL,

înscriere care a fost radiată, nu afectează această concluzie. De altfel și

suspendarea litigiului, ce are ca obiect dobândirea proprietății de către

pârâta SC N.P. SRL în fața instanței supreme, arată că litigiul de față este

determinant pentru acela, respectiv Înalta Curte a recunoscut implicit

prioritatea dreptului fostului proprietar față de cel a pârâtei SC N.P. SRL

Sibiu.

acțiunilor deținute de stat la societatea pârâtă SC F. SA, comparativ cu

valoarea imobilului în litigiu și momentul la care acestea trebuie comparate.

Sub acest aspect,

trebuie observat că pe parcursul procesului componența acționariatului și, în

principal, numărul de acțiuni deținute de stat prin A.V.A.S. la societatea

pârâtă SC F. SA a cunoscut importante modificări.

Astfel, la 3 august 2005

(f. 525-527), Statul Român prin A.V.A.S. deținea la SC F. SA un număr de

634.521 de acțiuni.

În anul 2008 numărul

de acțiuni al statului s-a redus la 333.982 de acțiuni (f. 467, precum și

expertiza și suplimentele efectuate de expert C.V.).

Este adevărat că

reducerea numărului de acțiuni, prin înstrăinarea acestora, s-a efectuat prin

acte juridice la care reclamanta nu a fost parte, însă după efectuarea formelor

de publicitate în registrul comerțului aceste acte au intrat în circuitul

civil, au produs efectele urmărite de părți și sunt opozabile erga omnes, deci

efectele lor nu mai pot fi ignorate.

Pentru aceste motive,

tribunalul a apreciat că pentru soluționarea corectă și legală a cauzei trebuie

să se raporteze la momentul actual și la situația actuală. Ca urmare, s-a avut în

vedere numărul de acțiuni redus, de 333.982 acțiuni, existent în proprietatea

statului la momentul actual pentru că nu mai este posibilă anularea sau

recunoașterea inopozabilității unor acte juridice anterioare.

S-au avut deci în

vedere, pentru comparație, valorile stabilite pentru data de 31 decembrie 2008

de expert C.V. pentru acțiuni (f. 304) și de expert V.H. pentru imobil (f.

455).

Valoarea imobilului

stabilită astfel este de 920.000 lei, deci mai mică decât valoarea celor

333.982 acțiuni deținute de stat prin A.V.A.S., care au o valoare totală de

1.198.995,38 lei (3,59 lei/acțiune).

Pentru reținerea

acestor valori și înlăturarea celorlalte expertize în cauză pledează

următoarele argumente:

- expertiza întocmită

de C.V. pentru stabilirea valorii acțiunilor SC F. SA este singura întocmită de

un expert evaluator de întreprinderi membru A.N.E.V.A.R. și care a prezentat o

valoare estimată pe baza a două metode, anume abordarea pe bază de active și

abordarea pe bază de venituri. Pentru a stabili această valoare, expertul a

evaluat toate activele societății, a analizat veniturile acesteia și s-a

raportat la aceste date certe. Expertiza efectuată de I.D. nu a fost reținută

la soluționarea cauzei întrucât s-a bazat numai pe actele contabile ale

societății, fără a avea în vedere reflectarea valorii de patrimoniu a acesteia.

Chiar expertul indică în finalul expertizei sale (f. 93 vol. I) că pentru a fi

reflectată corect valoarea de patrimoniu a societății și implicit valoarea

acțiunilor deținute de Statul Român, ar fi oportună și necesară o evaluare a

patrimoniului la prețul pieții, făcută de un evaluator independent. Aceasta a

fost realizată de expertul C.V.

Apoi, nu s-a reținut

nici apărarea pârâtelor SC F. SA și SC N.P. SRL că ar trebui avută în vedere

valoarea acțiunilor stabilită prin hotărârea A.G.A. pentru că în mod cert această

hotărâre nu este opozabilă reclamantei. În plus, societatea fiind în prezent

una închisă, această valoare nici nu reflectă realitatea pentru că nu se

raportează nici la valoarea de piață a patrimoniului și nici la valoarea de

tranzacționare la bursă.

Apoi, atâta timp cât

un termen al comparației este valoarea de circulație (de piață) a imobilului și

celălalt trebuie evaluat identic, nefiind admisă evaluarea acțiunilor după

aprecierea părților, o astfel de ipoteză ar impune raportarea la prețul de vânzare-cumpărare

al imobilului din contractul încheiat între pârâtele SC N.P. SRL și SC F. SA sau

la valoarea de inventar a imobilului în litigiu.

Valoarea stabilită de

expertul C.V. este confirmată și de probele extrajudiciare (f. 767). Astfel,

evaluarea făcută la cererea reclamantei de expert P.M. indică 3,56 lei/acțiune

la 30 iunie 2008, deci tot în perioada când societatea nu mai era

tranzacționată pe piață.

Expertiza întocmită

de expertul H.V. a fost reținută pentru soluționarea cauzei în defavoarea celei

întocmite de R.P., întrucât cea de-a doua prezintă o valoare nerealistă pentru

actuala situație economică, ce se caracterizează în primul rând prin scăderea

pieții imobiliare. Este adevărat că imobilul în litigiu este un imobil central

și bine întreținut, însă aceste aspecte nu pot fi complet separate de lipsa

cererii de pe piața imobiliară. În acest context este necredibil că valoarea

imobilului s-a dublat față de valorile anterioare.

S-a reținut că față

de toate aceste argumente se impune admiterea acțiunii și restituirea în natură

a imobilului în temeiul principiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului

și ale actelor normative de restituire a proprietăților preluate abuziv în

perioada regimului comunist.

În ceea ce privește

restituirea în natură, aceasta este consacrată legislativ prin O.U.G. nr. 94/2000,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 atunci când statul deține

acțiuni (minoritar sau majoritar) la societățile comerciale ce dețin bunurile

revendicate. De altfel, pârâta SC F. SA a dobândit aceste bunuri tot prin lege

(Legea nr. 15/1990) fără plată, deci și-a asumat și obligația de a accepta

soluțiile consacrate legislativ de către stat referitor la aceste bunuri.

Nici drepturile

pârâtei SC N.P. SRL nu sunt prejudiciate prin soluția restituirii în natură,

întrucât aceasta nu deține un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor

Omului. Pârâta nu a deținut niciodată un titlu valabil, apt de întabulare, deci

nici o hotărârea irevocabilă care să-i consacre dreptul de proprietate asupra

imobilului, dovadă și înscrierea provizorie de care a beneficiat doar o

perioadă.

În plus, faptul că

pârâta deține și în prezent un contract de încheiere încheiat cu reclamanta

pentru acest spațiu, arată că nu are nici o speranță legitimă referitoare la

bun și că recunoaște pretențiile la proprietate ale reclamantei.

Curtea de Apel Alba

Iulia, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma

criticilor formulate în apelurile părților, a constatat următoarele:

Imobilul în litigiu a

fost înscris inițial în C.F. 15163, iar în baza încheierii nr. 96/1966 a fost

transcris în C.F. 15.164 Sibiu, nr. top 138/II, în favoarea Statului Român, cu

drept de administrare operativă în favoarea Oficiului Farmaceutic Regional

Brașov. În baza Legii nr. 15/1990 s-a înscris dreptul de proprietate asupra

construcțiilor în favoarea SC F. SA, cu încheierea nr. 2638/1998 (f. 12, dosar

fond).

Imobilul a fost

proprietatea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu, fiind preluat în mod abuziv

de Statul Român, astfel că este supus procedurilor de restituire prevăzute de O.U.G.

nr. 94/2000, art. 1 din acest act normativ prevăzând că imobilele care au

aparținut cultelor religioase și care au fost preluate în mod abuziv de Statul

Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașurile de

cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept

public, se retrocedează foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe

de urgență.

Întrucât, în prezent,

proprietarul imobilului în litigiu este pârâta SC F. SA, societate comercială

la care statul român este acționar, în speță, se pune problema aplicării art. 2

alin. (1) și (5) din OUG nr. 94/2000, care prevede obligația restituirii în

natură a imobilului, dacă acesta este deținut de o societate comercială la care

statul este acționar ori asociat majoritar, dacă valoarea acțiunilor sau

părților sociale deținute de stat este mai mare sau egală cu valoarea

corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

Raportat la aceste din

urmă criterii, potrivit O.U.G. nr. 94/2000, competența de soluționare a cererii

de retrocedare poate reveni, fie Comisiei Speciale de Retrocedare, dacă societatea

a fost privatizată integral sau cota de participare a statului nu acoperă

valoarea corespunzătoare a imobilului, fie societății comerciale la care statul

este acționar, căruia Comisia Specială îi trimite cererea de retrocedare,

împreună cu întreaga documentație, dacă Comisia constată incidența art. 2,

aceste distincții fiind prevăzute în Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr.

94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, așa cum au fost modificate prin H.G.

nr. 1094/2005, în cadrul explicațiilor date referitoare la art. 2 din

ordonanță.

În ceea ce privește

valorile care trebuie luate în considerare, Normele Metodologice prevăd la art.

2 pct. 4 că obligația de restituire în natură intervine și în cazul în care cota

minoritară de capital deținută de stat acoperă valoarea imobilului a cărui

restituire este cerută. În acest caz, elementul de referință este valoarea de

înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare. Chiar dacă O.U.G. nr.

94/2000 nu o spune în mod expres, așa cum o face Legea nr. 10/2001, este fără

nici un dubiu că instanța nu se poate raporta la alt moment al stabilirii celor

două valori, decât acela al intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, care a

modificat O.U.G. nr. 94/2000, cererea de retrocedare fiind făcută în temeiul

acestei legi. Acest moment este 25 iulie 2005, respectiv 3 zile de la data

publicării în M. Of. a Legii nr. 247/2005. Raportarea instanței de fond la o

dată absolut aleatorie, luată în cursul judecății, respectiv 31 decembrie 2008,

este nelegală, la fel ca și motivarea instanței pentru alegerea acestei date.

Raportându-se la

momentul iulie 2005, instanța de apel a constatat că nu există documente

suficiente din care să rezulte valoarea de înregistrare în activul patrimonial

al unității deținătoare, SC F. SA, a imobilului în litigiu, singura probă

referitoare la acest aspect fiind actul intitulat „fișa mijlocului fix”, din

care rezultă o valoare de 395.258 lei, la momentul 1991 (f. 41, dosar fond),

nefiind sigur că această fișă se referă la imobilul în litigiu.

Instanța de apel a

solicitat pârâtei SC F. SA relații în legătură cu structura acționariatului și

numărul de acțiuni deținut de A.V.A.S. la această societate, la data de 22

iulie 2005, precum și în legătură cu valoarea de înregistrare în activul

patrimonial al societății a imobilului în litigiu.

SC F. SA a comunicat

instanței de apel informațiile solicitate (f. 75-76), iar din aceste înscrisuri

rezultă că la data de 22 iulie 2005, cota de participare a statului prin A.V.A.S.

era de 6,529%, numărul de acțiuni deținut de stat era de 634.521, iar valoarea

nominală a unei acțiuni era de 0,10 lei, iar valoarea de inventar a bunului era

de 395.258 lei, prin denominare valoarea fiind de 39 lei, evaluarea fiind

făcută în anul 1991. Structura acționariatului și valoarea acțiunilor deținute

de stat rezultă și din certificatul O.R.C. de la fila 65 și urm. dosar fond.

Având în vedere

aceste valori, instanța ar trebui să compare valoarea imobilului – 39 lei - cu

valoarea acțiunilor deținute de stat – 63.452 lei, însă instanța de apel a

apreciat că o astfel de comparație ar fi lipsită de caracter real, întrucât valoarea

acestui imobil construcție este infimă și nu reflectă în nici un caz valoarea

unei construcții în centrul orașului Sibiu, nici măcar ca valoare de inventar.

Este de precizat că același imobil este evaluat în 2005 ca având o valoare de

circulație de 1.080.000 lei, așa încât valoarea de 39 lei este mai mult decât

derizorie, astfel că nu poate fi luată în considerare de instanță ca și termen

de comparație, cu atât mai mult cu cât este vorba de o valoare stabilită la o

distanță mare de timp față de data care ne interesează în speță (1991, față de

momentul 2005), instanța trebuind să găsească valori la date cât mai apropiate

de data intrării în vigoare a legii.

În aceste condiții se

impune ca la aceeași dată, iulie 2005, să fie avute în vedere alte valori decât

cele arătate mai sus.

În fața instanței de

fond, valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită la diferite date

care nu au nicio importanță în cauză, astfel:

- 1.000.000 lei la

data efectuării unei expertize, 9 iulie 2007 – f. 130.

- 920.000 lei la data

de 31 decembrie  2008 – f. 455.

- 807.000 lei la data

efectuării unei alte expertize, 10 februarie 2009 – f. 223.

Întrucât aceste

valori nu prezintă relevanță în cauză sub aspectul momentului care interesează,

în fața instanței de apel a fost efectuat un supliment la raportul la expertiză

de către ing. H.V., care a arătat că valoarea de circulație a imobilului la

data de 22 iulie 2005 este de 1.080.000 lei (f. 92, dosar apel). Aceasta a fost

valoarea care a fost luată în considerare de instanța de apel pentru a verifica

proporționalitatea la care se referă art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce privește

celălalt termen de comparație, valoarea acțiunilor deținute de stat, în mod

evident nu poate fi luată în considerare valoarea nominală a acțiunilor care

rezultă din certificatul O.R.C. și care indică o valoare totală de 63.452 RON

(0,10 lei/acțiune), deoarece trebuie avută în vedere „valoarea

corespunzătoare”, așa cum prevede art. 2 alin. (5) teza finală din O.U.G.

94/2000, cu alte cuvinte criteriile de evaluare trebuie să fie identice.

Cu privire la

valoarea de circulație a acțiunilor deținute de Stat la SC F. nu s-au efectuat

probe suplimentare în fața instanței de apel, curtea considerând că probele

administrate în fața instanței de fond sunt concludente în acest sens:

- valoarea

actualizată a acțiunilor deținută de Statul Român la SC F. SA, la data de 31

decembrie 2006 este de 476.831 lei, la o valoare de 1,4277 lei/acțiune și la un

număr de 333.982, câte avea A.V.A.S. la acea dată – f. 93, 94, vol. I dosar

fond, expertiza fiind efectuată de expertul contabil I.D.

- același expert

stabilește valoarea acțiunilor la data de 15 decembrie 2005 la 1,2047

lei/acțiune, valoarea totală fiind de 402.348 lei – f. 156.

- la data de 22 iulie

2005 sunt stabilite două valori de către expertul C.V., și anume valoarea de

tranzacționare și valoarea de patrimoniu a acțiunilor deținute de A.V.A.S.,

aceste valori fiind solicitate în mod expres de apărătorul reclamantei, așa cum

s-a consemnat în încheierile de ședință din 29 septembrie 2009 (f. 481) și 10

noiembrie 2009 (f. 501).

În completarea la

raportul de expertiză, expertul stabilește că valoarea de patrimoniu a

acțiunilor deținute de A.V.A.S. la SC F. la data de 22 iulie 2005 este de 1,1

lei/acțiune, iar valoarea de tranzacționare este de 1,135 lei/acțiune (f.

508-510, vol. II, dosar fond). Calculul total al valorii acțiunilor pe care îl

face expertul este greșit, întrucât el se raportează la un număr de 333.982 de

acțiuni, or la acel moment Statul avea un număr de 634.521 de acțiuni. Raportat

la acest număr de acțiuni, valoarea totală a acțiunilor deținute de A.V.A.S.

este de 697.973 lei, după valoarea de tranzacționare, și respectiv de 720.181

lei, după valoarea de patrimoniu.

Instanța de apel a

apreciat că aceste valori sunt cele care pot fi luate în considerare pentru a

fi comparate cu valoarea de circulație a imobilului întrucât aceste valori au

fost luate în considerare conform informațiilor de tranzacționare, astfel cum

rezultă din istoricul B.V.B. al tranzacțiilor de acțiuni ale pârâtei SC F. SA,

înscrisuri aflate la filele 473-475, dosar fond, vol. II, societatea având

acțiuni tranzacționate pe piața de capital, aceasta fiind cotată la bursa R.A.S.D.A.Q.

Instanța de apel a

considerat că nu poate fi luată în considerare valoarea de 3,59 lei/acțiune

stabilită de expertul C.V., la data de 31 decembrie 2008, valoare pe care a

avut-o în vedere instanța de fond, deoarece această valoare este stabilită prin

raportare la valoarea activului net contabil, prin metoda abordării pe bază de

venit, raportându-se nu la valoarea venitului din bilanț pe luna decembrie

2008, ci la valoarea estimată, eventuală, de la finalul anului 2014 (f.

259-435, dosar fond, vol. II).

Raportând valoarea

imobilului la data de 22 iulie 2005 – 1.080.000 lei – la valoarea acțiunilor

deținute de stat la SC F. SA, la aceeași dată, respectiv 697.973 lei, după

valoarea de tranzacționare, și respectiv de 720.181 lei, după valoarea de

patrimoniu, s-a constatat că valoarea acțiunilor deținute de stat este mai mică

decât valoarea imobilului, împrejurare față de care în speță nu este incident art.

2 alin. (5) din O.U.G. nr. 190/2000, și, prin urmare, imobilul nu poate fi restituit

în natură, competența de soluționare a cererii de retrocedare formulată de

reclamantă aparținând Comisiei Speciale de Retrocedare care nu poate fi

obligată să transmită dosarul unității deținătoare, ci urmează să soluționeze

notificarea prin propunere de acordare de despăgubiri.

În ceea ce privește

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului la această soluție s-a ajuns

și dintr-un alt punct de vedere, respectiv în urma analizei art. 6 din O.U.G. nr.

94/2000, acest articol prevăzând că, în cazul imobilelor care fac obiectul

prezentei ordonanțe de urgență, înstrăinate legal după data de 22 decembrie

1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5), aspectele fiind semnalate

de pârâta SC N.P. SRL prin întâmpinarea depusă la fila 115, în fața instanței

de fond.

Astfel, imobilul

Farmacia nr. X Sibiu, situat în Sibiu, în suprafață de 137,06 mp, a făcut

obiectul contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare din

16 aprilie 1999, având ca utilizator SC N.P. SRL, iar ca înstrăinător SC F. SA.

Acest contract de leasing a format obiect de analiză pentru instanțe, care, în

final, au respins cererea de reziliere a acestuia prin Decizia irevocabilă nr. 806

din 22 mai 2002 a Curții de Apel Alba Iulia.

Față de refuzul SC F.

SA de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, așa cum era obligată în

temeiul clauzei inserate în contractul de leasing imobiliar și în temeiul Legii

99/1999, pârâta SC N.P. a promovat o acțiune în pronunțarea unei hotărâri care

să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, acțiune admisă prin

hotărârea arbitrală nr. 6 din 19 iulie 2005 pronunțată de Tribunalul Arbitral

din cadrul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și

Industrie Brașov, hotărâre definitivă și obligatorie, la data pronunțării 19

iulie 2005 (f. 42-57, dosar Jud. Sibiu). Acțiunea în anulare promovată de SC F.

SA împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin sentința nr. 10/ F din 6

octombrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în Dosar nr. 901/C/F/2005,

hotărârea fiind definitivă și executorie (f. 60-64, dosar Jud. Sibiu).

Împotriva acestei sentințe pârâta SC F. a declarat recurs, dosar aflat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, suspendat până la soluționarea acestui

dosar.

Analizând succesiunea

faptelor care au avut loc în speță în legătură cu imobilul în litigiu, este

relevant că la data de 19 iulie 2005, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, pârâta SC N.P. SRL se afla în posesia unei hotărâri judecătorești, cu

caracter definitiv și obligatoriu prin care pârâta SC F. SA era obligată să-i

vândă imobilul, în caz contrar sentința ținând loc de act autentic.

Este de observat că

atât la momentul încheierii contractului de leasing, 16 aprilie 1999, cât și la

momentul pronunțării hotărârii arbitrale nr. 6 din 19 iulie 2005, imobilul în

litigiu nu era indisponibilizat. Prevederile art. 7 din O.U.G. 94/2000 care

sancționează cu nulitatea absolută actele de înstrăinare a imobilelor care fac

obiectul prezentei ordonanțe, până la soluționarea procedurilor administrative,

au fost introduse în acest act normativ numai prin Legea nr. 247/2005, deci au

intrat în vigoare numai începând cu data de 22-25 iulie 2005. Prin urmare,

susținerile reclamantei în sensul că atât contractul de leasing, cât și

demersurile judiciare ulterior făcute de pârâta SC N.P. SRL pentru obținerea

dreptului de proprietate asupra imobilului, sunt lovite de nulitate absolută în

temeiul actualului art. 7 din O.U.G. 94/2000, sunt nefondate, întrucât acest

articol nu poate avea o aplicare retroactivă și nu poate sancționa decât actele

de înstrăinare încheiate ulterior intrării sale în vigoare. Nefondată este și

susținerea reclamantei în sensul că, Curtea de Apel Brașov validează o

înstrăinare pe care legea o consideră nulă, întrucât, pe de o parte vorbim de o

hotărâre judecătorească definitivă și executorie, care nu poate fi modificată

decât prin căile de atac prevăzute de lege, și care, deocamdată, se bucură de

putere de lucru judecat. În aceeași ordine de idei, actualul art. 6 alin. (2)

din O.U.G. 94/2000, introdus prin Legea nr. 247/2005, sancționează cu nulitatea

absolută actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul

prezentei ordonanțe, dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale legilor la data înstrăinării. Or, imobilul a făcut obiectul unui

contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, încheiat în anul 1999,

când în mod evident nu se punea problema indisponibilizării acestor imobile,

iar, pe de altă parte, contractul și clauza de vânzare au fost validate

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie la o dată anterioară

intrării în vigoare a textului de lege care sancționează cu nulitatea absolută

contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect astfel de imobile.

Pe de altă parte, art.

7 alin. (2) din O.U.G. 94/2000 prevede în mod expres că solicitanților le

revine obligația de a înștiința în scris deținătorul actual despre existența

cererilor de retrocedare depuse în condițiile acestei ordonanțe. Și, este

firesc să fie așa, întrucât cererile de retrocedare a imobilelor care fac

obiectul acestei legi se depun la Comisia Specială de Retrocedare, și nu la

unitatea deținătoare, cum se procedează în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin

urmare, indisponibilizarea imobilului care face obiectul acestei legi intervine

numai de la data la care solicitantul a efectuat înștiințarea la care se referă

art. 7 alin. (2) din O.U.G. 94/2000.

Din înscrisurile

depuse de reclamantă la dosar, rezultă că aceasta a înștiințat pârâtele SC N.P.

SRL și SC F. SA despre depunerea cererii de retrocedare în natură a imobilului

abia la data de 8 decembrie 2005 (f. 32-33, dosar Jud. Sibiu), dată la care era

deja soluționată inclusiv acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale nr.

6/2005, fiind pronunțată sentința nr. 10/ F din 6 octombrie 2005. Prin urmare,

numai de la acea dată, 8 decembrie 2005, imobilul în litigiu a fost

indisponibilizat, pârâtele fiind înștiințate despre cererea de retrocedare

formulată de reclamantă.

Deci, la momentul

indisponibilizării imobilului, exista deja o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie, care trebuia să țină loc de act apt de întabulare pentru

imobilul în litigiu. Se pune problema dacă nu cumva această hotărâre nu este de

fapt un act de înstrăinare legal încheiat după data de 22 decembrie 1989, și

înainte de data indisponibilizării imobilului, în sensul art. 6 alin. (1) din O.U.G.

94/2000. Este adevărat, pârâta SC N.P. nu își poate valorifica dreptul obținut

prin această hotărâre, deoarece pentru întabularea unui drept în cartea

funciară, în baza unei hotărâri judecătorești, este necesar ca hotărârea care

constituie titlu executoriu, să aibă caracter irevocabil. Or, după cum s-a

arătat sentința nr. 10/ F din 6 octombrie 2005 este atacată cu recurs, judecata

recursului fiind suspendată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Toate aceste

argumente au fost reținute a fi de natură să dovedească faptul că pârâta SC N.P.

SRL are calitate procesuală pasivă în cauză precum și interes actual și

legitim, urmând a fi respinsă cererea de aderare la apel formulată de

reclamantă, care a solicitat respingerea apelului declarat de această pârâtă ca

inadmisibil, ea neavând calitate procesuală pasivă decât pentru primul capăt de

cerere, care a și fost disjuns și care formează obiect de analiză pentru un alt

dosar. Este adevărat că anularea încheierii de întabulare nr. 4127/2003 din C.F.

15164 Sibiu prin care pârâta și-a întabulat sub B 4 dreptul de proprietate

provizoriu asupra imobilului, în baza Deciziei civile nr. 674/C/2003 a Tribunalului

Sibiu, era un capăt de cerere care o viza în mod exclusiv pe pârâta SC N.P.

SRL. Faptul că acest capăt de cerere a fost disjuns și a format obiect de

analiză într-un alt dosar nu înseamnă că pârâta a pierdut calitatea procesuală

pasivă, deoarece ea este direct interesată și de soluționarea celorlalte capete

de cerere din acțiune, întrucât este cea care folosește imobilul în temeiul

contractului de leasing încheiat în anul 1999 și care a și plătit pârâtei SC F.

SA prețul de 347.528.742 lei, reprezentând valoarea contractuală a activului și

valoarea reziduală actualizată, aspect reținut în sentința nr. 10/ F din 6

octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Brașov (f. 60, dosar judecătorie).

Pe de altă parte, art.

2 din O.U.G. 94/2000 se referă la restituirea în natură a imobilelor care sunt

deținute, la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă sau companie

națională, o societate comercială la care statul este acționar sau asociat

majoritar. Or, la data intrării în vigoare a legii, SC F. SA nu avea calitatea

de deținător în sensul legii, imobilul fiind deținut de pârâta SC N.P. SRL în

temeiul contractului de leasing încheiat în 1999 și, apoi, în temeiul Hotărârii

arbitrale nr. 6 din 19 iulie 2005, prin care pârâta SC F. SA a fost obligată să

încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, în

temeiul clauzei irevocabile de vânzare din 16 aprilie 1999. Prin urmare,

deținătorul imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a legii era SC N.P.

SRL, pârâta SC F. SA având calitatea de proprietară, conform extraselor de

carte funciară, numai că O.U.G. 94/2000 nu se referă la calitatea de proprietar,

ci la aceea de deținător.

Ca urmare, prin Decizia

civilă nr. 68/2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile declarat de pârâtele

S.C N.P. SRL Sibiu, SC F. SA Brașov și Comisia Specială de Retrocedare

București împotriva sentinței civile nr. 169 din 16 februarie 2010 pronunțată

de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. 1974/85/2006.

A fost schimbată în

tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea civilă formulată de

reclamanta Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu împotriva pârâtelor SC N.P. SRL

Sibiu, SC F. SA Brașov și Comisia Specială de Retrocedare București.

A fost respinsă

cererea de aderare la apel, formulată de reclamanta Arhiepiscopia Ortodoxă

Română Sibiu.

Împotriva sus-menționatei

hotărâri, a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Ortodoxa Romana Sibiu,

criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ. a solicitat, în principal,

casarea deciziei curții de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță, pentru considerentele:

- hotărârea instanței

de apel prin care a respins cererea sa de aderare la apelul pârâtelor, în

condițiile în care a recunoscut legitimare procesuală unei persoane, SC N.P.

SRL, ce are această calitate în litigiul dedus judecății, astfel cum acesta a

fost configurat procesual în urma disjungerii unor capete de cerere din

acțiunea introductivă de instanță, încalcă principiile legitimării procesuale

pasive și a disponibilității în materie civilă;

- între dispozitivul

hotărârii atacate și considerentele sale, relativ la apelul formulat de Comisia

de Retrocedare, există contradictorialitate, întrucât deși în considerente se

reține ca fiind nefondat apelul acestei pârâte, în dispozitiv calea de atac

exercitată de această parte a fost admisă;

- hotărârea atacată a

fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.1. și art. 2.5 din O.U.G. nr.

94/2000, precum și a pct. 4 alin. (4) din normele metodologice de aplicare a

acestui act normativ.

Prevederile legale

enunțate dispun că imobilele ce au aparținut cultelor religioase se

retrocedează foștilor proprietari, retrocedare care, potrivit art. 2.5 din

lege, este posibilă atunci când imobilul este deținut de o societate comercială

unde statul este asociat minoritar, dacă valoarea acțiunilor deținute de stat

este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui

restituire în natură este cerută.

Normele metodologice

de interpretare a art. 2 arată, la pct. 4 alin. (4), că elementul de referință

este valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare.

Din coroborarea

dispozițiilor legale enunțate, care arată că restituirea în natură este

posibilă când valoarea acțiunilor deținute este mai mare sau egală cu valoarea

corespunzătoare a imobilului, rezultă indubitabil că legiuitorul a tratat egal

cele două valori ce trebuie comparate.

Sintagma „valoare

corespunzătoare” stabilește elementele de comparație a celor două valori, în

sensul că atât valoarea imobilului cât și valoarea acțiunilor trebuie raportată

la valoarea de înregistrare în activul unității deținătoare. Raportându-se la

criterii ce nu sunt prevăzute de lege, instanța de apel compară valoarea

imobilului litigios prin raportare la valoarea sa de piață, iar a acțiunilor

deținute de stat la societatea deținătoare, prin raportare la valoarea de

tranzacționare pe piața închisă.

Nu poate fi primit

raționamentul instanței ce se întemeiază pe argumentul pueril că valorile de

înregistrare sunt derizorii și nu pot fi astfel reținute chiar dacă legea le

prevede.

În același timp,

instanța de apel a refuzat să procedeze la compararea celor două valori prin

raportare la datele rezultate pentru aceeași epoca a comparației, reținând

valoarea imobilului în raport de momentul anului 2005, iar valoarea acțiunilor

la nivelul anului 2008, refuzând să primească cererea sa de completare a

expertizei evaluatoare în acest sens.

Instanța este datoare

ca, în respectarea dispozițiilor legale incidente raportului juridic litigios,

să considere pentru ambele entități aceeași valoare, de înregistrare, fie

valoarea lor de circulație prin raportare, din punct de vedere temporal, la

același moment (perioada de timp).

Greșit s-a reținut că

imobilul solicitat nu poate fi restituit în natură pe considerentul că acesta a

fost înstrăinat legal după data de 22 decembrie 1989, întrucât litigiul privind

încheierea actului de transmisiune se află în prezent pe rolul I.C.C.J., care a

dispus suspendarea judecării recursului declarat în acea cauză până la

finalizarea prezentului litigiu.

În subsidiar, au

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei curții de apel, în sensul

respingerii apelurilor declarate de SC F. SA și de Comisia Specială de

Retrocedare a Bunurilor ca nefondate, iar al pârâtei SC N.P. SRL ca

inadmisibil, cu consecința menținerii dispozițiilor hotărârii primei instanțe,

care respectă dispozițiile actului normativ aplicabil în cauză.

Recursul este fondat,

pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au

aparținut cultelor religioase din România, republicată, „imobilele - terenuri

și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o

societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, vor fi restituite solicitantului, în natură, prin decizia

organelor de conducere ale unității deținătoare. Cota de participare a statului

sau a autorității administrației publice centrale sau locale se va diminua în

mod corespunzător cu valoarea imobilului retrocedat, procedându-se la reducerea

capitalului social și la recalcularea patrimoniului.”

Iar alin. (5) al

aceluiași articol dispune că „prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul

în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală este acționar sau

asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor

sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea

corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.”

Normele metodologice

de punere în aplicare a acestei norme legale, dispun la pct. 4 că „obligația de

restituire în natură intervine și în cazul în care cota minoritară de capital

deținută de stat sau de o autoritate a administrației publice centrale sau

locale acoperă valoarea imobilului a cărui restituire este cerută. În acest

caz, elementul de referință este valoarea de înregistrare în activul

patrimonial al unității deținătoare.”

Prin urmare, legea

instituie un criteriu, obiectiv, de referință în raport cu care urmează să se

stabilească dacă valoarea imobilului solicitat a fi restituit în natură este

mai mică sau egală cu valoarea acțiunilor deținute de stat la unitatea

deținătoare.

Legea nu face

trimiteri nici la valoarea de circulație a bunului, nici la alte criterii de

determinare pentru a se putea considera că astfel s-ar realiza, legal,

comparația pretinsă de textul de lege menționat între cele două valori. Chiar

prin absurd dacă s-ar accepta o asemenea posibilitate, iar aceasta numai în

ipoteza în care legea însăși nu ar fi prevăzut un criteriu/element de

referință, instanțele sunt datoare să opereze cu elemente de comparație

identice, privind criteriile luate în considerare, respectiv valoarea de piață

la același moment, din punct de vedere temporal, iar nu la momente diferite,

iar dacă sesizează o anumită neconcordanță este obligată să o corijeze și nu să

o rețină drept argument în susținerea hotărârii sale.

Nu are nicio

importanță că în evidențele societății deținătoare valoarea activului pretins

în cauză este „infimă” întrucât nu instanței îi revine posibilitatea legală de

a reține o asemenea statuare și astfel să opereze cu criterii pe care legea nu

le prevede, într-o asemenea situație, apelarea la alte criterii echivalând cu

adăugarea la lege, ceea ce, evident, nu este permis judecătorului.

Atâta vreme cât

legiuitorul a înțeles să instituie un element de referință, în aplicarea legii,

instanțele trebuie să se raporteze la acesta, între valorile comparabile -

valoarea acțiunilor deținute de stat și valoarea imobilului - fiind necesară

existența unei corespondențe, cât privește criteriile de comparație, impusă de

termenii textului art. 2 alin. (5) din lege, care trimite la această

interpretare prin sintagma „valoarea corespunzătoare”.

Deși a sesizat

existența unor elemente insuficiente în determinarea celor două valori, aspect

ce rezultă din motivarea deciziei atacate care reține că „nu există documente

suficiente din care să rezulte valoarea de înregistrare în activul patrimonial

al unității deținătoare SC F. SA, a imobilului în litigiu” instanța de apel a

ales să se raporteze la alte criterii și date de referință diferite, în loc de

a suplimenta corespunzător probațiunea cauzei și a lamuri, în conformitate cu

cerințele legii, toate împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecații.

Totodată, se are a

reține ca element suplimentar în determinarea conținutului noțiunii “valoarea

contabilă a imobilului” și dispozițiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii, care fiind

chemată să statueze cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor

cuvenite societăților comerciale prejudiciate ca urmare a retrocedării unor

imobile către foștii proprietari, a conchis în sensul că aceasta se limitează la

valoarea de inventar (valoarea contabilă) actualizată în raport cu indicele de

inflație.

S-a apreciat, pe o

linie de consecvență în evaluarea patrimoniului societăților comerciale

privatizate, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile

către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile

figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul

fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă

valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Această valoare

acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). În baza

principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului

evidențiată în bilanț trebuie adăugată rata inflației, calculată prin raportare

la momentul plății despăgubirii (aceasta acoperind și beneficiul nerealizat -

lucruum cesans).

Nu au fost reținute

valorile stabilite prin soluțiile care au statuat în sensul plății unor

despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului retrocedat, pentru

următoarele considerente: capitalul social este fix, el corespunzând valorii

aporturilor în numerar și în natură aduse de asociați, cu mențiunea că

aporturile în natură, în lipsa unei stipulații contrare, intră în patrimoniul

societății (în situația societăților comerciale privatizate, foste unități de

stat, nici nu există aporturi în natură ale asociaților la constituirea lor,

patrimoniul acestora fiind format din bunurile date în administrare sau în

folosință în perioada anterioară anului 1990). În măsura în care despăgubirile

ar fi achitate la nivelul valorii de piață a activului retrocedat, societatea

nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a

imobilului, re