ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 299/2015

Decizia nr. 299/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 02 decembrie 2011, sub nr. 10272/2/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România să emită Decizie cu propunere acordare despăgubiri, față de notificările formulate de subscrisa și înregistrate sub nr. xxx din 24 ianuarie 2006.

În motivarea acțiunii s-a arătat că a formulat și depus în termenul legal prescris de Legea nr. 247/2005, care a modificat și completat O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la data de 24 ianuarie 2006, notificările înregistrate sub nr. xxx din 24 ianuarie 2006, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul - teren în suprafață de 29170 mp, situat la nivelul anului 1911 în Municipiul București.

Ulterior, la data de 27 iunie 2011 a comunicat pârâtei că suprafața de teren pentru care se solicită despăgubiri este de 22.182 mp din suprafața de 29170 mp, având în vedere că prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 904 din 27 martie 2003 s-a dispus restituirea unei suprafețe de 3666 mp, iar pentru suprafața de 3322 mp a fost recunoscut dreptul de proprietate prin uzucapiune, conform Sentinței civile nr. 687 din 15 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.

A mai arătat reclamanta că din 13 noiembrie 2009 și până la 27 iunie 2011 s-au transmis 8 (opt) solicitări către Comisia specială de retrocedare a bunurilor care au aparținut cultelor religioase, atașând înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate, și la niciunul dintre acestea neprimind niciun răspuns sau vreo invitație în sensul depunerii ori completării documentației prezentate.

Prin Sentința nr. 2080 din 22 martie 2012, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să emită decizia cu propunere acordare despăgubiri, față de notificările formulate de reclamantă din 24 ianuarie 2006.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut în esență că reclamanta s-a adresat pârâtei încă din anul 2006 și nici până în prezent nu au fost soluționate notificările sale, astfel că termenul ce a curs a depășit conceptul pe care Curtea Europeană îl are în vedere atunci când verifică garanția prevăzută la art. 6 Convenție sub acest aspect.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că instanța a interpretat eronat prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare, reținând greșit faptul că reclamanta a făcut dovada preluării abuzive pentru întreaga suprafață.

Se mai susține de recurentă că cererea reclamantei referitoare la obligarea emiterii de către Comisie a unei decizii de restituire în natură sau în echivalent este inadmisibilă în cadrul unui litigiu având ca obiect obligația de a face.

Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin Sentința civilă nr. 2080 din 22 martie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România din prezenta cauză și a obligat-o să emită decizia cu propunere acordare despăgubiri față de notificările formulate de subscrisa din 24 ianuarie 2006.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanta a solicitat obligarea Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România să emită decizie cu propunere acordare despăgubiri, față de notificările formulate din 24 ianuarie 2006.

Instanța a apreciat în cauză incidența dispozițiilor art. 1 și 3 din O.U.G. nr. 94/2000, luând în considerare și faptul că la dosarul cauzei au fost depuse Decretele prezidențiale nr. 133 din 9 mai 1985 și nr. 206 din 20 august 1987, unde la pozițiile 256 și 55, figurează ca proprietar expropriat Parohia bisericii ortodoxe române A.

În ceea ce privește primul motiv de recurs acesta este nefondat, întrucât intimata-reclamantă a făcut dovada dreptului său de proprietate, cu Actul de Fundațiune al Așezămintelor Brîncovenești, cu Procesul-Verbal al Comisiunii Pentru înființarea Cărților Funciare în București, nr. 799 din 18 martie 1940, partea I și partea a II-a, unde reclamanta are o întindere de 2 Ha și 9.170 m.p. alăturat cu planul proprietății precum și planul digitizat privind evoluția proprietății 1911 - 1994, cu Sentința civilă nr. 687 din 15 aprilie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă și Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 904 din 27 martie 2003, adresele din 17 august 2009 ale Primăriei Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală și Direcția Evidență Domeniul Public și Privat.

Cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat, întrucât prin cererea noastră de chemare în judecată s-a solicitat instanței exact ceea ce indică și recurenta-pârâtă, respectiv obligarea acesteia la emiterea actului administrativ.

În ceea ce privește celelalte critici aduse sentinței recurate, se constată că sunt neîntemeiate, instanța de fond reținând corect că soluționarea cauzei într-un termen rezonabil reprezintă o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil așa cum acesta este consfințit prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și trebuie să constituie o garanție a părții implicate într-un litigiu, indiferent de faza desfășurării acestuia - faza procedurii prealabile sau faza contencioasă. Chiar dacă legiuitorul nu a stabilit termene de soluționare, în niciun caz nu trebuie să se ajungă la ignorarea dispozițiilor convenționale care fac parte din dreptul intern, conform art. 20 din Constituția României, astfel încât pentru orice persoană care înțelege să-și valorifice drepturile prin mijloacele legale interne puse la dispoziție, rezolvarea într-un termen rezonabil a cererii sale reprezintă respectarea garanțiilor instituite de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Durata termenului rezonabil are în vedere complexitatea cauzei, care poate fi înțeleasă din perspectiva probațiunii, intimata-reclamantă din prezenta cauză depunând diligențe în acest sens.

Una dintre garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este principiul celerității procedurilor judiciare.

Termenul rezonabil impus de art. 6 cuprinde și durata procedurii administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicții este condiționată de normele de drept intern, de parcurgerea, în mod obligatoriu, a unei asemenea proceduri, așa cum este cazul în speță.

Pentru respectarea termenului rezonabil statul trebuie să-și organizeze sistemul puterilor sale, astfel încât să răspundă acestei cerințe, dincolo de dificultățile generate de diverși factori care pot întârzia procedurile, inclusiv pe cea administrativă.

Raportat la criteriile recunoscute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că sunt nefondate criticile recurentei deoarece nu s-au invocat motive care să justifice durata excesivă a procedurii administrative.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt nefondate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva Sentinței nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2015.

Procesat de GGC - NN