ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1202/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 2 decembrie 2011, sub nr. 10272/2/2011, reclamanta Așezămintele Brâncovenești Biserica "Domnița Bălașa" a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, solicitând obligarea pârâtei să emită decizie cu propunere acordare despăgubiri, față de notificările formulate de reclamantă și înregistrate sub nr. aa/C, bb/C, cc/C, dd/C, ee/C din 24 ianuarie 2006.

În motivarea acțiunii s-a arătat că a formulat și depus în termenul legal impus de Legea nr. 247/2005, care a modificat și completat O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la data de 24 ianuarie 2006, notificările înregistrate sub numerele sus-menționate, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul - teren în suprafață de 29170 mp, situat la nivelul anului 1911 în Municipiul București, delimitat fiind de următoarele artere: B-dul Regina Maria, Splaiul Unirii.

Prin Sentința nr. 2080 din 22 martie 2012 Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să emită decizia cu propunere acordare despăgubiri, față de notificările formulate de reclamantă și înregistrate sub nr. aa/C, nr. bb/C, nr. cc/C, nr. dd/C și nr. ee/C din 24 ianuarie 2006.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că reclamanta s-a adresat pârâtei încă din anul 2006, notificările nu au fost soluționate, astfel încât termenul scurs a depășit conceptul pe care Curtea Europeană îl are în vedere atunci când verifică garanția prevăzută la art. 6 Convenție sub acest aspect.

Împotriva sentinței menționate a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 299 din 29 ianuarie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut, din coroborarea tuturor probatoriilor administrate, că sunt neîntemeiate criticile formulate, întrucât reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate, cu Actul de Fundațiune al Așezămintelor Brâncovenești, cu Procesul-Verbal al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare în București, nr. 799 din 18 martie 1940, partea I-a și partea a II-a, unde reclamanta are o întindere de 2 Ha și 9.170 m.p. alăturat cu planul proprietății precum și planul digitizat privind evoluția proprietății 1911 - 1994, cu Sentința civilă nr. 687 din 15 aprilie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă și Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 904 din 27 martie 2003, adresele nr. xx din 17 august 2009 și yy din 19 noiembrie 2010 ale Primăriei Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală și Direcția Evidență Domeniul Public și Privat.

Au fost apreciate ca neîntemeiate și celelalte critici formulate, având în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat exact ceea ce indică și recurenta-pârâtă, respectiv obligarea acesteia la emiterea actului administrativ, dar și reținerea corectă a instanței de fond, în sensul că soluționarea cauzei într-un termen rezonabil reprezintă o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil așa cum acesta este consfințit prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și trebuie să constituie o garanție a părții implicate într-un litigiu, indiferent de faza desfășurării acestuia.

Termenul rezonabil impus de art. 6 cuprinde și durata procedurii administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicții este condiționată de normele de drept intern, de parcurgerea, în mod obligatoriu, a unei asemenea proceduri, așa cum este cazul în speță, iar raportat la criteriile recunoscute în jurisprudența C.E.D.O. s-a constatat că sunt nefondate criticile recurentei deoarece nu s-au invocat motive care să justifice durata excesivă a procedurii administrative.

Împotriva Deciziei nr. 299 din 29 ianuarie 2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei și rejudecarea recursului.

În motivarea căii de atac exercitate, contestatoarea a arătat că instanța de control judiciar a menținut o hotărâre prin care instituția a fost obligată să emită un act administrativ, fără să aibă în vedere faptul că acest act (Decizia nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 - de soluționare a cererilor de retrocedare) era emis la data pronunțării deciziei din recurs .

Totodată, dezlegarea dată celui de al doilea motiv de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, întrucât recurenta nu a contestat obligarea sa la emiterea unui act administrativ, ci faptul că instanța de fond a stabilit și conținutul acestui act - decizie "cu propunere de acordare de despăgubiri", fiind încălcate dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Intimata Așezămintele Brâncovenești - Biserica "Domnița Bălașa" a depus întâmpinare și a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, aceasta neîndeplinind condițiile impuse de dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 318 C. proc. civ., conform căruia:

"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."

Motivele contestației în anulare sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Prima ipoteză a textului, invocată de contestatoare, vizează numai greșelile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs, ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv. Greșeala instanței de recurs trebuie să fie una de fapt și nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

În cauză, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestatoare nu demonstrează existența unei greșeli materiale care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, în sensul dispozițiilor citate ale art. 318 teza întâi C. proc. civ., care au în vedere o greșeală materială evidentă în legătură cu aspecte formale ale judecății, un "defect fundamental", de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs.

Instanța de control judiciar a analizat recursul promovat pe baza probelor administrate, a făcut aprecieri asupra acestora și a interpretat dispozițiile legale incidente, iar pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 18 din Legea contenciosului administrativ nu reprezintă o greșeală materială care să impună anularea deciziei.

Argumentele contestatoarei nu prezintă relevanță nici prin prisma celei de a doua ipoteze reglementate de art. 318 C. proc. civ.. Examinând hotărârea instanței de recurs, se constată că motivul de recurs referitor la conduita contestatoarei a fost analizat în mod expres și detaliat, pe baza tuturor înscrisurilor existente la dosar, iar omisiunea de a răspunde punctual tuturor aspectelor invocate nu poate fi asimilată omisiunii de a verifica un caz de casare.

Prin criticile formulate, contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere a fondului cauzei, ceea ce contravine normelor procedurale interne, dar și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel/recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui "defect fundamental" (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, etc).

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România împotriva Deciziei nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2016.

Procesat de GGC - MM