ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3832/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, la data de 21 ianuarie 2015, reclamanta Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa" a chemat în judecată pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, solicitând instanței să dispună anularea Deciziei nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 emise de pârâtă, prin care au fost respinse cererile de despăgubire înregistrate sub nr. x din 24 ianuarie 2006, nr. 688665/C din 24 ianuarie 2006, nr. 688666/C din 24 ianuarie 2006, nr. 688667/C din 24 ianuarie 2006, nr. 688668/C din 24 ianuarie 2006 și nr. 688731/C din 24 ianuarie 2006, admiterea cererilor de despăgubire și obligarea Comisiei la formularea propunerii de acordare măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele la care se referă respectivele notificări.

Prin Sentința civilă nr. 2877 din data de 5 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea reclamantei Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa", formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare și a anulat, în parte, Decizia nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, exclusiv în ceea ce privește soluția de respingere a cererilor de despăgubire înregistrate sub nr. x din 24 ianuarie 2006, nr. 688665/C din 24 ianuarie 2006, nr. 688666/C din 24 ianuarie 2006, nr. 688667/C din 24 ianuarie 2006 și nr. 688668/C din 24 ianuarie 2006.

Prin aceeași sentință, prima instanță a menținut soluția de respingere a cererii de despăgubire înregistrată sub nr. x din 24 ianuarie 2006 și a respins, în rest, cererea.

Împotriva Sentinței civile nr. 2877 din data de 5 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa", cât și pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

3.1. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa" a solicitat casarea, în parte, a hotărârii recurate și, pe fond, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la formularea propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul din litigiu.

În motivarea cererii de recurs a arătat că instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește Notificările nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C, depuse la data de 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 2080/22 martie 2012, pronunțată în Dosar nr. x/2011, a admis acțiunea formulată de reclamanta Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa" și a obligat pârâta să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri față de aceste notificări. Sentința a rămas irevocabilă prin Decizia Î.C.C.J. nr. 299 din 29 ianuarie 2015, prin respingerea recursului promovat de A.N.R.P. - Comisia Specială.

În cuprinsul acestei decizii se reține, cu putere de lucru judecat, că a făcut dovada dreptului de proprietate cu actul de Fundațiune al Așezămintelor Brâncovenești, cu procesul-verbal al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare din București.

Susține că instanța de fond în mod greșit a considerat că pentru Notificarea nr. x din 24 ianuarie 2006 nu există o dezlegare anterioară a unei instanțe, care să se impună cu forța puterii de lucru judecat.

Astfel, norma de drept material încălcată este art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Aceasta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți. Condiția identității de părți există, astfel încât ceea ce s-a stabilit jurisdicțional anterior se impune cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranșate deja.

A mai arătat că a supus atenției instanței de fond, dar aceasta nu le-a luat în considerație, împrejurările conform cărora și în procesul anterior, finalizat prin Decizia nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a folosit de aceleași documente pentru a demonstra legitimitatea de a acționa în numele Așezămintelor Brâncovenești și de același tip de documente pentru a dovedi dreptul de proprietate pe care îl pretinde, respectiv proces-verbal al Comisiei pentru înființarea cărților funciare.

În acest sens precizează că Fundația "Așezămintele Brâncovenești - Domnița Bălașa" a luat ființă în baza "Actului de Fundațiune al Așezămintelor Brâncovenești" reprezentat de Testamentul A. pentru crearea Așezămintelor Brâncovenești din luna octombrie 1835, atestat ca autentic de Episcopii Râmnicului, Argeșului, Buzăului și Stratonichiei, adeverit de Marea Logofeșie a Dreptății și întărit la 25 martie 1836 prin Hrisovul Domnitorului B., care la rândul său, se sprijină pe Testamentul din 1745 al Domniței Bălașa Brâncoveanca.

În anul 1912 este elaborat Regulamentul pentru Administrația Așezămintelor Brâncovenești sancționat prin Înaltul Decret Regal nr. 167 din 13 ianuarie 1912 și publicat în Monitorul Oficial nr. 240 din 2 februarie 1912.

Potrivit art. 1 din Regulament:

"Așezămintele Brâncovenești se compun din C. și D.". Administrația centrală a Așezămintelor este comună și se realizează de epitropia acestora, epitropii având îndatorirea de a organiza serviciile așezămintelor și de a pune în aplicare dispozițiile Regulamentului, de a îngriji de averea așezămintelor și de a păzi totdeauna nestrămutate dispozițiile testamentare (art. 13 și 14 din Regulament).

La data de 06 august 1924, Epitropia Așezămintelor Brâncovenești transmite sub nr. 1168 o solicitare Tribunalului Ilfov, înregistrată sub nr. 24651, respectiv 3489/1924, prin care se aduce la cunoștință o serie de informații privind Așezămintele Brâncovenești, constând în componență, scop, modul de înființare, sediul, împrejurarea că nu au alte sedii secundare sau filiale, modul de administrare. Înscrierea Fundației s-a realizat la nr. 94. Este vorba de Așezămintele Brâncovenești în ansamblul lor.

În anul 1948, la 11 februarie, Patriarhul Nicodim Munteanu, Efor de drept al Așezămintelor Brâncovenești, în scrisoarea adresată lui E., președinte al Comisiunii ministeriale pentru redresare economică și stabilizare monetară, arată că la întocmirea legilor privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române și la raportul dintre Stat și Biserică, Așezămintele Brâncovenești au fost exceptate, ținându-se seama de statutul lor autonom, unic în țară.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 202/1948 publicată în Monitorul Oficial nr. 27 din 3 februarie 1948, Spitalul Brâncovenesc se etatizează, trecând sub conducerea Ministerului Sănătății.

A mai invocat dispozițiile art. 2 din Regulamentul sus menționat și împrejurările istorice prin care a trecut România în anii 1945 - 1989, susținând că numai Biserica Domnița Bălașa este cea care a continuat în toată această perioadă dorința A. cuprinsă în testamentul acesteia, pentru întregirea Așezămintelor, așa cum au fost înființate.

Dreptul de proprietate este dovedit și în acest litigiu, ca și în litigiul anterior, cu procesul-verbal emis de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare, care relevă înscrierea în favoarea Așezămintelor Brâncovenești a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafață de 29.170 mp, Așezăminte reprezentate exclusiv de recurenta reclamantă, așa cum a fost recunoscută ca și continuator în Dosarul nr. x/2011.

Actele pe care le-a depus la dosar, prin simplul fapt că a fost în posesia lor și că a încheiat acte juridice în sensul de negotium, nemaidiscutând despre instrumentum, demonstrează că a avut capacitatea de a se angaja juridic în mod valabil. Înscrisurile existente la filele x reflectă pe deplin faptul că este continuatorul unic al Așezămintelor Brâncovenești.

Apreciază recurenta reclamantă că trimiterile pe care instanța de fond le face la necesitatea dizolvării C. sunt lipsite de orice suport pentru că, poate în condiții socio-istorice normale ar fi fost posibil, dar în condițiile particulare ale anului 1948 aceasta era greu de imaginat că ar fi fost posibil.

O altă greșeală săvârșită de instanța de fond reflectă necunoașterea statutului Bisericii Domnița Bălașa, respectiv acela de biserică fundațională, în sensul art. 180 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, care a exercitat drepturile decurgând din actul constitutiv în numele și pentru Așezămintele Brâncovenești.

3.2. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendarea judecării prezentului recurs până la soluționarea contestației în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2015.

În acest sens a arătat că împotriva Deciziei nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare, care face obiectul Dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu prim termen de judecată în data de 15 aprilie 2016.

În motivarea cererii de recurs a arătat că sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., întrucât în considerentele Sentinței civile nr. 2080 din 22 martie 2012 (pag. 7 alin. (9), instanța a reținut că urmează a admite acțiunea și a obliga pârâta să emită decizia în conformitate cu art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000, cu privire la notificările formulate de reclamantă și înregistrate sub nr. x, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C din 24 ianuarie 2006.

Însă, prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000 reglementează ansamblul procedurii administrative de soluționare a cererilor de retrocedare formulate în temeiul acestui act normativ. Comisia specială de retrocedare este cea care soluționează cererile de retrocedare formulate de cultele religioase. Aceasta, în conformitate cu alin. (3) al art. 3, analizând documentația prezentată, dispune prin decizie motivată retrocedarea imobilelor solicitate, respingerea cererii de retrocedare dacă aceasta nu este întemeiată sau propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.

În considerentele Sentinței civile nr. 2080 din 22 martie 2012 instanța recunoaște atribuțiile Comisiei speciale de retrocedare, de a stabili modul în care se soluționează o cerere de retrocedare, dar în contradicție cu finalul considerentelor, prin dispozitivul sentinței instanța limitează aceste atribuții și o obligă să emită decizia cu propunere acordare de despăgubiri față de notificările sus menționate.

Față de contradicția existentă între considerentele și dispozitivul Sentinței civile nr. 2080 din 22 martie 2012, soluția din dispozitiv nefiind susținută de considerente, instanța de fond, în mod eronat, a reținut autoritatea de lucru judecat a respectivei sentințe.

Apreciază, de asemenea, că instanța de fond, în mod eronat, a reținut faptul că, în Dosarul nr. x/2011*, Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi analizat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei. Subliniază că, în speța menționată, care a avut ca obiect "obligația de a face", în considerentele Sentinței civile nr. 2080 din 22 martie 2012, Curtea de Apel București a analizat doar aspecte referitoare la dovada preluării imobilelor în cauză de la Parohia Bisericii Ortodoxe Române "Domnița Bălașa" și la necesitatea soluționării cererilor de retrocedare într-un termen rezonabil de către Comisia specială de retrocedare.

Prin urmare, consideră că instanța nu a procedat la analiza necesară a tuturor aspectelor care ar fi putut conduce la concluzia că reclamanta reprezintă o persoană îndreptățită la restituire/acordare de măsuri reparatorii în echivalent în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Precizează că Decizia nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată ca urmare a recursului formulat de Comisie, care a vizat doar cele două aspecte reținute de Curtea de Apel București (preluarea abuzivă a imobilelor în cauză și soluționarea cererilor într-un termen rezonabil).

Este evident că în Dosarul nr. x/2011* instanțele au făcut doar o analiză superficială a dreptului reclamantei, o analiză care s-a subscris obiectului respectivului dosar (o obligație de a face).

Instanțele nu au fost învestite și nu s-au pronunțat, printre altele, cu privire la: legătura dintre titularul dreptului de proprietate, potrivit actelor de la dosar, (Așezămintele Brâncovenești) și autorul cererilor de retrocedare (Așezământul Brâncovenesc Biserica Domnița Bălașa); modul de organizare a vechilor Așezăminte Brâncovenești; apartenența sau nu a Așezămintelor Brâncovenești la Biserica Ortodoxă Română și, implicit, în ce măsură preluarea imobilelor s-a făcut de la un cult religios sau de la o entitate care nu se confundă cu un cult religios. Prin urmare, instanța căreia reclamanta i-a adresat o cerere având ca obiect "obligația de a face" nu a fost învestită și nici nu a procedat la analizarea tuturor condițiilor care fac posibilă acordarea de despăgubiri cultelor religioase în temeiul O.U.G. nr. 94/2000. Cu o astfel de cerere a fost învestită Curtea de Apel București abia în prezenta cauză, care are ca obiect constatarea nelegalității Deciziei nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 emise de Comisia specială de retrocedare.

Menționează că la momentul emiterii Deciziei nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 a avut la dispoziție informații suplimentare referitoare la imobilele solicitate, altele decât cele comunicate instanței în Dosarul nr. x/2011*.

4.1. Recurenta-reclamantă Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa" a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a judecării recursului, precum și a recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.

A arătat că recurenta pârâtă se află în eroare atunci când susține că nu există autoritate de lucru judecat întrucât nu a existat identitate de obiect.

Astfel, art. 431 alin. (1) C. proc. civ. dă expresie funcției negative a lucrului judecat potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiași judecăți, în condițiile identității de părți, obiect și cauză. Mijlocul procesual de asigurare a respectării funcției negative a lucrului judecat este invocarea excepției autorității de lucru judecat.

Totuși, instanța de fond, când a elaborat considerentele, nu a avut în vedere funcția negativă, ci dimpotrivă, efectul pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care nu presupune existența identității de părți, obiect și cauză, ci relevă că o chestiune litigioasă soluționată anterior nu mai poate fi contrazisă, astfel încât ce s-a judecat nu mai poate fi repus în discuție ulterior.

Efectul pozitiv nu obstaculează cea de-a doua judecată, ci doar facilitează sarcina probațiunii, întrucât aspectele soluționate anterior nu pot fi ignorate, acestea fiind deja analizate și tranșate cu putere de lucru judecat. Singura condiție cerută vizează existența identității de părți, condiție îndeplinită, astfel încât efectul pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., este deplin aplicabil.

4.2. Recurenta pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului reclamantei și menținerea ca temeinică și legală, parțial, a sentinței recurate.

În întâmpinare a reluat situația de fapt și considerentele acestei sentințe precizând că, în ceea ce privește cererea de retrocedare nr. 68873l/C din 24 ianuarie 2006, instanțele judecătorești au obligat Comisia doar la emiterea unei decizii de soluționare a respectivei cereri. În cuprinsul deciziei pronunțate în recurs s-a reținut că adevărata cauză a cererii de chemare în judecată este dată de nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a notificării.

Sentința civilă nr. 2080/2012 pronunțată de Curtea de Apei București nu se bucură de autoritate de lucru judecat nici în privința cererilor de retrocedare nr. x, nr. 688665/C, nr. x/C, nr. 688667/C și nr. 688668/C din data de 24 ianuarie 2006 și, cu atât mai mult, nici în privința cererii de retrocedare nr. 688731/C din 24 ianuarie 2006, pentru argumentele invocate în cererea de recurs.

II. Procedura de soluționare a recursurilor

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 24 aprilie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 iunie 2018, completul de filtru a constatat, având în vedere conținutul raportului întocmit în cauză, că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursurile ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond.

La termenul de judecată din 12 octombrie 2018, instanța de recurs a constatat că această cerere a rămas fără obiect având în vedere soluționarea contestației în anulare, ce a format obiectul Dosarului nr. x/2015, prin Decizia nr. 1202 din 14 aprilie 2016.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, față de următoarele considerente:

Pentru a pronunța sentința recurată, instanța de fond a reținut că la data de 24 ianuarie 2006 s-a depus de către reclamanta Așezământul Brâncovenesc "Domnița Bălașa", prin Arhiepiscopia Bucureștilor, notificarea nr. 688664/C privind solicitarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 386 mp, situat în București, str. x, aferent clădirilor "Sanatoriu și Maternitate" ale fostului Spital Brâncovenesc.

La aceeași dată, de 24 ianuarie 2006, a fost depusă tot de reclamantă prin același reprezentant, și notificarea nr. 688665/C, conținând cerere de acordare despăgubiri pentru terenul în suprafață de 312 mp, situat în București, Splaiul Unirii nr. 8, teren aferent clădirii "Laborator" a fostului Spital Brâncovenesc.

Tot la data de 24 ianuarie 2006 reclamanta a depus și notificarea nr. 688666/C privind solicitarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 276 mp, situat în București, F., aferent clădirilor "Morgă și locuințe" ale fostului Spital Brâncovenesc.

La 24 ianuarie 2006 reclamanta a mai depus și o a 4-a notificare nr. 688667/C, conținând cerere de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 302 mp, situat în București, F., aferent clădirilor "Garaje și ateliere" ale fostului Spital Brâncovenesc.

O a cincea notificare, depusă tot la 24 ianuarie 2006, înregistrată sub nr. 688668/C, a privit acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 975 mp, situat în București, Splaiul Unirii nr. 8, aferent clădirii "Consultații" a fostului Spital Brâncovenesc.

În final, o a șasea notificare, purtând nr. 688731/C, depusă de reclamantă tot la data de 24 ianuarie 2006, a vizat acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 2 ha, situat în București, b-dul x nr. 14. Potrivit precizărilor reclamantei, această suprafață de teren era aferentă fostului Spital Brâncovenesc, în prezent demolat, suprafață în care nu erau incluse terenurile ce fac obiectul celorlalte notificări, menționate anterior.

Având în vedere Dispoziția de restituire nr. 904 din 27 martie 2003 a Primarului Municipiului București, având ca obiect restituirea în natură a suprafeței de teren de 3666 mp, precum și Sentința civilă nr. 687 din 15 aprilie 2011 a Tribunalului București, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 3322 mp, situat în București, str. x, reclamanta a depus la data de 27 iunie 2011 cerere precizatoare, prin care a arătat că suprafața totală de teren cu privire la care solicită măsuri reparatorii este de 22.182 mp.

Notificările nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C, depuse la data de 24 ianuarie 2006, nu au fost soluționate de pârâta A.N.R.P. într-un termen rezonabil, motiv pentru care reclamanta a promovat acțiune în justiție la data de 2 decembrie 2011, solicitând obligarea Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri ce au aparținut cultelor religioase din România să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri față de aceste notificări.

Cererea a făcut obiectul Dosarului nr. x/2011, soluționat prin Sentința civilă nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, în sensul admiterii acțiunii și al obligării pârâtei să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri față de notificările nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C.

Prin considerente, instanța a reținut că "deși pârâta susține că reclamanta nu a făcut dovada faptului că imobilele au fost preluate abuziv, la dosarul cauzei au fost depuse decretele prezidențiale (...) unde la pozițiile 256 și 55 figurează ca proprietar expropriat Parohia Bisericii Ortodoxe Române "Domnița Bălașa".

Această sentință a Curții de Apel București a rămas irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 299/29 ianuarie 2015, prin respingerea recursului promovat de pârâta A.N.R.P. - Comisia Specială.

Potrivit Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 299 din 29 ianuarie 2015, instanța de recurs a înlăturat motivul de casare privind inadmisibilitatea obligării la emiterea deciziei cu propunere de acordare despăgubiri, în condițiile în care litigiul privește obligația de a face (de a soluționa notificarea în termen rezonabil), apreciindu-se că obiectul cererii formulate a vizat exact ceea ce s-a acordat, respectiv obligarea la emiterea deciziei cu propunere de acordare de despăgubiri.

Referitor la motivul de recurs privind greșita apreciere a faptului că reclamanta a făcut dovada preluării abuzive a bunurilor din proprietatea sa, instanța de recurs a arătat că și acesta este nefondat, "întrucât reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate cu actul de Fundațiune al Așezămintelor Brâncovenești, cu Procesul-verbal al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare din București, etc (..)."

În ceea ce privește Notificarea nr. x din 24 ianuarie 2006 se reține că, dată fiind nesoluționarea într-un termen rezonabil a acesteia, reclamanta a promovat o acțiune distinctă de cea menționată anterior, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012 al Curții de Apel București, în care a solicitat emiterea deciziei cu propunere de acordare a despăgubirilor.

Prin Sentința nr. 6339 din 7 noiembrie 2012 a Curții de Apel București a fost respinsă, ca nefondată cererea, reținându-se că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului din București, str. x, nu au fost depuse înscrisuri care să permită identificarea imobilului solicitat, fiind întemeiat refuzul de emitere a deciziei.

Această sentință a fost însă modificată în tot prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2248 din 15 mai 2014, prin care a fost admisă în parte acțiunea și s-a dispus obligarea pârâtei să emită decizia de soluționare a Notificării nr. x din 24 ianuarie 2006, în termen de 6 luni de la pronunțare

Instanța de recurs a reținut cu acea ocazie că din modul de redactare a acțiunii, deși imprecis, se desprinde concluzia că în realitate reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de soluționare a notificării, iar nu a unei decizii cu propunere de acordare de despăgubiri, o asemenea soluție nefiind prevăzută nici de O.U.G. nr. 94/2000, care permite doar contestarea în instanță a deciziei finale, prin care s-a soluționat notificarea. S-a mai reținut că adevărata cauză a cererii de chemare în judecată este dată de nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a notificării și, constatând că un asemenea termen nu a fost respectat, a dispus obligarea pârâtei la soluționare.

Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței recurate că, prin această ultimă decizie a Î.C.C.J., privind notificarea nr. x/24 ianuarie 2006, spre deosebire de decizia pronunțată în dosarul menționat anterior, deși cererile formulate au fost identice (constând în cenzurarea nesoluționării în termen rezonabil a notificărilor) Î.C.C.J. nu a mai dispus obligarea pârâtei la emiterea deciziei cu propunere de acordare de despăgubiri, ci obligarea autorității la soluționarea dosarului prin emiterea unei decizii finale.

Prin Decizia civilă nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Î.C.C.J., prin care s-a menținut soluția de obligare a pârâtei A.N.R.P. - Comisia Specială la emiterea deciziei cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilele identificate prin notificările nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C, s-a constatat însă inclusiv calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la despăgubiri, în baza înscrisurilor atașate în acest sens de reclamantă la dosarul cauzei.

Prin raportare la dispozițiile art. 430, art. 431 C. proc. civ., Curtea a constatat că sentința civilă nr. 2080/22 martie 2012 a Curții de Apel București și Decizia civilă nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Î.C.C.J. se opun în prezentul dosar cu putere de lucru judecat, fiind dezlegată problema calității de persoană îndreptățită în sensul O.U.G. nr. 94/2000, a reclamantei Așezămintele Brâncovenești - Biserica Domnița Bălașa la obținerea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilele teren ce face obiectul notificărilor nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C.

Curtea a observat că, în privința acestor notificări există deja o analiză judecătorească ce se impune cu puterea lucrului judecat asupra calității reclamantei de persoană îndreptățită, potrivit art. 431 C. proc. civ., astfel că actul administrativ contrar, respectiv Decizia nr. 3082 din 25 noiembrie 2014 a pârâtei (contestată în prezenta cauză) se impune a fi desființată în parte, în privința soluției contrare date de pârâtă asupra cererilor de despăgubire menționate anterior.

În ceea ce privește Notificarea nr. x din 24 ianuarie 2016, privind suprafața de teren de 2 ha situată în București, b-dul x nr. 14, Curtea a reținut că în legătură cu calitatea reclamantei de persoană îndreptățită nu există o dezlegare anterioară a unei instanțe, care să se impună cu forța puterii de lucru judecat.

Decizia anterioară a Î.C.C.J. nr. 2248 din 15 mai 2014 a fost pronunțată în sensul obligării autorității la soluționarea acestei notificări, fără a se face analiza existenței dreptului la măsuri reparatorii în patrimoniul reclamantei. Nu se poate susține așadar, că există o dezlegare anterioară a unei instanțe pe aspectul calității reclamantei de persoană îndreptățită, în sensul O.U.G. nr. 94/2000, cu privire la terenul aferent fostului Spital Brâncovenesc.

Curtea a procedat la analiza legalității Deciziei nr. 3082/2014, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă, raportat la motivele de respingere a notificării, indicate în cuprinsul actului administrativ.

În drept, Curtea a avut în vedere disp. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul roman, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgentă".

Din analiza textului de lege se desprinde concluzia potrivit căreia deținerea calității de "persoană îndreptățită" trebuie justificată prin prisma a două aspecte distincte: pe de o parte, sub aspectul dovedirii calității de fost proprietar al imobilelor cu privire la care se solicită acordarea de măsuri reparatorii, iar, pe de altă parte, sub aspectul apartenenței calității fostului proprietar de membru al unui cult religios din România, la momentul preluării abuzive

Pârâta a reținut neîndeplinirea de către reclamantă a ambelor calități pretinse de lege pentru acordarea despăgubirilor, atât faptul că terenul aferent fostului Spital Brâncovenesc nu a aparținut unui cult religios, cât și faptul că reclamanta nu a deținut calitatea de proprietar al acestui teren la momentul preluării de către stat. În acest sens, cu privire la apartenența la un cult religios, pârâta a arătat că fostele Așezăminte Brâncovenești nu au fost niciodată proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.

În privința calității reclamantei de continuator în drepturi al fostului proprietar, a arătat că Așezământul Brâncovenesc "Biserica Domnița Bălașa" nu este continuatorul în drepturi și obligații al fostelor Așezăminte Brâncovenești, înființate prin testamentul ctitoricesc întocmit de A. pentru întemeierea Spitalului Brâncovenesc și a Așezămintelor Brâncovenești.

Curtea a dat relevanță juridică actului de înființare a Așezămintelor Brâncovenești, reprezentat de Testamentul A. pentru întemeierea Spitalului Brâncovenesc și a Așezămintelor Brâncovenești potrivit căruia, încă din titlu rezultă voința reală a testatorului, în sensul că acesta a înțeles să înființeze două entități juridice distincte - Spitalul Brâncovenesc și Așezămintele Brâncovenești.

Nu a existat așadar, niciodată, intenția de a constitui o singură entitate juridică, distinctă, iar din cuprinsul testamentului nu rezultă intenția testatorului de a testa, în favoarea Bisericii Ortodoxe Române, ori a unui alt cult religios entitatea numită Spitalul Brâncovenesc.

Din fila x a testamentului rezultă, în mod evident, că biserica a fost ridicată anterior ridicării Spitalului Brâncovenesc, arătându-se că cele două entități sunt distincte. Tot din cuprinsul testamentului reiese neîndoielnic voința testatoarei ca atât Biserica, cât și Spitalul Brâncovenesc să fie administrate de doi epitropi, doar administratorii fiind așadar comuni, nu și proprietatea

Din interpretarea voinței testatoarei, potrivit celor expuse în Testamentul prezentat la dosar, Curtea a constatat că aceasta nu a intenționat niciun moment donarea terenului proprietatea sa, pe care a fost edificat Spitalul Brâncovenesc, către Biserica Ortodoxă Română (astfel cum este astăzi denumită) și, nicidecum, către Biserica "Domnița Bălașa", care la momentul edificării Spitalului era deja o entitate distinctă și, în tot cuprinsul actului, există referiri la această biserică în sensul tratării ca entitate juridică distinctă de Spitalul Brâncovenesc.

A constatat Curtea că darea în administrare a spitalului acelorași doi epitropi (administratori) care administrau și Biserica "Domnița Bălașa" nu prezintă nicio relevanță sub aspectul proprietății, dreptul de administrare fiind diferit de dreptul de proprietate.

În același sens, relevant este și Regulamentul pentru Administrația Așezămintelor Brâncovenești, publicat în Monitorul Oficial din 2 februarie 1912, potrivit căruia, astfel cum corect a constatat și pârâta, "Așezămintele Brâncovenești se compun din C. și D.". Se mai reține în cuprinsul actului că, deși epitropia (administrația) este comună, totuși "scriptele, conturile vor fi cu totul deosebite, neputându-se administra". La art. 26 din Regulament se precizează că "bugetul C. se va alcătui întotdeauna în mod separat de cel al fundațiunii Biserica Domnița Bălașa".

Fundațiunea "Spitalul Brâncovenesc" a avut așadar, cel puțin după intrarea în vigoare a Legii nr. 21/1924, regimul unei fundații testamentare, cu patrimoniu propriu, distinct de cel al D. dar cu o administrare comună acesteia din urmă, administrare denumită generic Epitropia (Administrația) Așezămintelor Brâncovenești, guvernată de regulile stabilite prin Regulamentul pentru Administrația Așezămintelor Brâncovenești,publicat în Monitorul Oficial din 2 februarie 1912.

De altfel, se constată că din întreg cuprinsul Regulamentului, referitor la modalitatea de administrare a celor două entități juridice, Fundațiunea "Spitalul Brâncovenesc" și Fundațiunea "Biserica Domnița Bălașa", rezultă în mod clar că acestea au fost privite distinct, ca două persoane juridice diferite, ale căror patrimonii și bugete nu s-au putut confunda niciodată, în acest sens existând dispoziții exprese ale testatoarei încă de la întocmirea testamentului privind înființarea Spitalului.

Procesul-verbal emanând de la Comisiunea pentru înființarea cărților funciare, invocat de reclamantă în susținerea calității sale de proprietar, face dovadă asupra înscrierii în favoarea Așezămintelor Brâncovenești, prin Eforia (Administrația Așezămintelor Brâncovenești) a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafață de 29.170 mp, iar nu în favoarea Fundației "Biserica Domnița Bălașa" (entitate juridică componentă a Așezămintelor Brâncovenești), astfel cum a indicat reclamanta.

Curtea a constatat că la dosar nu există dovezi cu privire la faptul că Epitropia (Administrația) Așezămintelor Brâncovenești este una și aceeași entitate juridică cu D. sau, pe de altă parte, că era membra unui cult religios, în speță Biserica Ortodoxă Română.

Din înscrisurile atașate la dosarul cauzei la filele x rezultă că, dimpotrivă, toate actele efectuate de Epitropia Așezămintelor Brâncovenești în perioada 1939 - 1948 au constituit acte de administrare, în numele proprietarului Așezămintele Brâncovenești, iar nu în numele proprietarului D..

Curtea a reținut că, prin raportare și la dispozițiile Legii nr. 21/1924, care reglementa situația fundațiilor testamentare la data preluării terenului în proprietatea statului, bunurile aparținând C. ar fi putut trece în proprietatea D. doar în ipoteza dizolvării Fundației testamentare Spitalul Brâncovenesc.

În aceste împrejurări, în lipsa unor dispoziții clare în Testamentul de înființare a fundației, cu privire la destinația patrimoniului în cazul dizolvării, aplicabile ar fi fost prevederile art. 27, potrivit cărora destinația acestor bunuri ar fi trebuit stabilită de adunarea generală.

Asemenea dovezi nu există însă la dosarul cauzei, cu privire la dizolvarea fundației testamentare anterior preluării bunurilor de către stat, motiv pentru care, prin raportare și la înscrisurile atașate la dosarul cauzei cu privire la momentul trecerii patrimoniului în proprietatea statului, Curtea a constatat că preluarea s-a făcut de la Așezămintele Brâncovenești - C., iar nu de la Fundația "Biserica Domnița Bălașa", devenită Așezământul Brâncovenesc Biserica Domnița Bălașa.

Or, din dovezile administrate nu rezultă că reclamanta Așezământul Brâncovenesc "Biserica Domnița Bălașa" este continuatorul în drepturi al fostelor Așezăminte Brâncovenești.

Curtea a observat că, în ceea ce privește imobilul ce face obiectul Notificării nr. x din 24 ianuarie 2006, în mod corect pârâta a constatat că înscrisurile atașate la dosarul de despăgubire nu sunt de natură a dovedi îndeplinirea cumulativă a celor 2 condiții prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv dovada calității reclamantei Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa" de continuator în drepturi al proprietarului terenului, fostele Așezăminte Brâncovenești - C., nici dovada că imobilul a aparținut unui cult religios din România, în condițiile în care deținerea unui drept de administrare de Biserica Ortodoxă Română nu echivalează cu deținerea proprietății.

Referitor la suprafețele de teren ce fac obiectul celorlalte 5 notificări, depuse în data de 24 ianuarie 2006 în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Curtea a apreciat că hotărârea pronunțată se opune cu putere de lucru judecat doar limitat la ceea ce s-a analizat prin considerente, iar acestea nu se extind și asupra situației juridice a terenului de 22.000 mp, ocupat de fostul Spital Brâncovenesc.

În ceea ce privește recursul formulat de reclamantă, Înalta Curte reține că sentința este criticată prin prisma greșitei aplicări a dispozițiilor legale care reglementează puterea de lucru judecat.

În esență, arată reclamanta că în cuprinsul Deciziei I.C.C.J. nr. 299/2015 se reține că a făcut dovada dreptului de proprietate cu actul de Fundațiune al Așezămintelor Brâncovenești, cu procesul-verbal al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare din București. Dreptul de proprietate este dovedit și în acest litigiu, ca și în litigiul anterior, cu acest proces-verbal care relevă înscrierea în favoarea Așezămintelor Brâncovenești a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafață de 29.170 mp, Așezăminte reprezentate exclusiv de recurenta reclamantă, așa cum a fost recunoscută ca și continuator în Dosarul nr. x/2011.

Înalta Curte reține că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. Astfel, fiecare parte a unui litigiu are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Nu este necesar să existe tripla identitate, de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecată ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, astfel încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă rezolvarea este dată prin dispozitiv sau numai prin considerente.

Se încalcă autoritatea de lucru judecat nu numai atunci când vin în contradicție dispozitivele, dar și atunci când contradicția operează între considerente, în sensul de a se nega sau afirma ceea ce s-a negat anterior asupra unei chestiuni litigioase care a făcut obiectul dezbaterilor și al verificării jurisdicționale, lucrul judecat având și o funcție pozitivă care impune judecății ulterioare respectarea unor chestiuni litigioase tranșate deja printr-o altă hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat. În consecință, a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci este premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nici nu o poate ignora.

Înalta Curte reține că în Dosarul nr. x/2011 chestiunea litigioasă tranșată este cea referitoare la dreptul recurentei reclamante de a obține despăgubiri, în condițiile O.U.G. nr. 94/2000, pentru imobilele care au făcut obiectul celor cinci notificări depuse în data de 24 ianuarie 2006 și anume: Clădirea Consultații; Garaje și Ateliere; Laborator; Morga și Locuințe; Sanatoriu și Maternitate ale Spitalului Brâncovenesc.

Situația juridică a terenului de 22.000 mp, ocupat de fostul Spital Brâncovenesc - obiectul celei de-a șasea notificări depuse de recurenta reclamantă nu a făcut obiectul analizei instanței în acest dosar, cum în mod corect a reținut instanța de fond.

În ceea ce privește susținerea că în dosarul sus menționat instanțele au reținut calitatea recurentei reclamante de continuator al fostelor Așezăminte Brâncovenești, Înalta Curte constată că nu își găsește suport în considerentele hotărârilor pronunțate în dosar.

Nici în sentință și nici în decizia prin care a fost respins recursul formulat împotriva sentinței nu se menționează că reclamanta este continuatorul fostelor Așezăminte Brâncovenești.

Din considerentele acestor hotărâri rezultă că instanțele au avut în vedere la pronunțarea soluțiilor decretele prezidențiale nr. 133 din 9 mai 1985 și nr. 206 din 20 august 1987, unde la pozițiile 256 și 55 figurează ca proprietar expropriat Parohia Bisericii Ortodoxe Române Domnița Bălașa. Așadar, pentru imobilele care au făcut obiectul celor cinci notificări cu privire la care instanța a dispus obligarea Comisiei Speciale de Retrocedare să emită decizia cu propunerea de acordare despăgubiri au fost depuse la dosar, pe lângă actul de Fundațiune al Așezămintelor Brâncovenești și procesul-verbal al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare din București, și decretele de expropriere a acestor imobile.

Prin urmare, admiterea cererii de chemare în judecată și recunoașterea dreptului reclamantei la despăgubiri pentru cele cinci imobile s-a făcut în considerarea faptului că Parohia Bisericii Ortodoxe Române Domnița Bălașa era, potrivit înscrisurilor de la dosar, proprietarul expropriat al acestor imobile.

Nu există în cuprinsul hotărârilor judecătorești amintite o dezlegare anterioară a instanței în privința calității recurentei reclamante de continuator al fostelor Așezăminte Brâncovenești, care să se impună cu putere de lucru judecat instanței ce are de soluționat prezentul litigiu.

Înalta Curte constată că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că reclamanta este continuator în drepturi al fostului proprietar, respectiv al fostelor Așezăminte Brâncovenești, înființate prin testamentul ctitoricesc întocmit de A. pentru întemeierea Spitalului Brâncovenesc și a Așezămintelor Brâncovenești.

Voința reală a testatoarei a fost aceea de a înființa două entități juridice distincte - Spitalul Brâncovenesc și Așezămintele Brâncovenești, chiar titlul testamentului fiind în acest sens, și nu o singură entitate juridică, distinctă, din cuprinsul testamentului nerezultând intenția testatoarei de a testa, în favoarea Bisericii Ortodoxe Române, ori a unui alt cult religios entitatea numită Spitalul Brâncovenesc, cum în mod corect s-a reținut în considerentele sentinței recurate. Nu s-a intenționat donarea terenului pe care a fost edificat Spitalul Brâncovenesc către Biserica Ortodoxă Română (astfel cum este astăzi denumită) și, nicidecum, către Biserica "Domnița Bălașa", care la momentul edificării Spitalului era deja o entitate distinctă și, în tot cuprinsul actului, există referiri la această biserică în sensul tratării ca entitate juridică distinctă de Spitalul Brâncovenesc.

Testamentul exprimă voința testatoarei ca Biserica și Spitalul Brâncovenesc să fie administrate de doi epitropi, însă darea în administrare a spitalului acelorași doi epitropi (administratori) care administrau și Biserica "Domnița Bălașa" nu prezintă nicio relevanță sub aspectul proprietății, dreptul de administrare fiind diferit de dreptul de proprietate.

Este invocat în cererea de recurs Regulamentul pentru Administrația Așezămintelor Brâncovenești, publicat în Monitorul Oficial din 2 februarie 1912, pe care l-a analizat și instanța de fond reținând în mod corect că potrivit acestuia, "Așezămintele Brâncovenești se compun din C. și D.". Se mai reține în cuprinsul actului că, deși epitropia (administrația) este comună, totuși "scriptele, conturile vor fi cu totul deosebite, neputându-se administra". La art. 26 din Regulament se precizează că "bugetul C. se va alcătui întotdeauna în mod separat de cel al fundațiunii Biserica Domnița Bălașa".

Din prevederile acestui Regulament, referitor la modalitatea de administrare a celor două entități juridice, Fundațiunea "Spitalul Brâncovenesc" și Fundațiunea "Biserica Domnița Bălașa", reiese faptul că acestea au fost privite distinct, ca două persoane juridice diferite, ale căror patrimonii și bugete nu s-au putut confunda niciodată, în acest sens existând dispoziții exprese ale testatoarei încă de la întocmirea testamentului privind înființarea Spitalului.

Nu s-a dovedit, cu înscrisurile existente la dosar, că Epitropia (Administrația) Așezămintelor Brâncovenești este una și aceeași entitate juridică cu D. sau că era membra unui cult religios, în speță, Biserica Ortodoxă Română. Toate actele efectuate de Epitropia Așezămintelor Brâncovenești în perioada 1939 - 1948 au constituit acte de administrare, în numele proprietarului Așezămintele Brâncovenești, iar nu în numele proprietarului D..

De asemenea, nu s-a probat nici că recurenta reclamantă a avut calitatea de proprietar al terenului pentru care solicită acordarea de despăgubiri.

În acest sens se reține că procesul-verbal al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare din București face dovadă asupra înscrierii în favoarea Așezămintelor Brâncovenești, prin Eforia (Administrația Așezămintelor Brâncovenești) a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafață de 29.170 mp, și nu în favoarea Fundației "Biserica Domnița Bălașa" (entitate juridică componentă a Așezămintelor Brâncovenești).

În cauză nu au fost depuse alte înscrisuri care să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce constituie obiectul celei de-a șasea notificări depuse de reclamantă, respectiv terenul aferent fostului Spital Brâncovenesc.

În privința dreptului de a obține despăgubiri pentru acest imobil, în mod corect prima instanță a reținut că terenul aferent fostului Spital Brâncovenesc nu a aparținut unui cult religios și că reclamanta nu a deținut calitatea de proprietar al acestui teren la momentul preluării de către stat.

Potrivit extrasului din Monitorul Oficial nr. 43 din 23 februarie 1948, la capitolul destinat predării preluării de bunuri se menționează în calitate de proprietar al unor bunuri Așezămintele Brâncovenești, iar nu Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa". Astfel, preluarea s-a făcut de la Așezămintele Brâncovenești - C., iar nu de la Fundația "Biserica Domnița Bălașa", devenită Așezământul Brâncovenesc Biserica Domnița Bălașa.

Înscrisurile aflate la dosar nu dovedesc că reclamanta Așezământul Brâncovenesc "Biserica Domnița Bălașa" este continuatorul în drepturi al fostelor Așezăminte Brâncovenești și nici că fostele Așezăminte Brâncovenești ar avea vreo altă legătură patrimonială cu Biserica Ortodoxă Română ori cu vreun alt cult religios de la epoca respectivă. Faptul că Biserica Ortodoxă Română a deținut un drept de administrare nu este de natură a naște în patrimoniul acesteia un drept la despăgubire, în sensul O.U.G. nr. 94/2000.

Înalta Curte constată că hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/2011 nu aduc o dezlegare nici sub aspectul dreptului de proprietate al recurentei reclamante asupra terenului ce constituie obiectul celei de-a șasea notificări, în condițiile în care instanța a fost învestită în acel litigiu cu analizarea îndeplinirii condițiilor reglementate de O.U.G. nr. 94/2000 în privința altor imobile și nu în privința acestui teren. În conformitate cu principiul disponibilității care guvernează procesul civil, din moment ce litigiul viza alte imobile, instanța nu putea proceda la stabilirea existenței dreptului de proprietate asupra unui imobil care nu făcea obiectul notificărilor a căror nesoluționare a determinat sesizarea instanței de contencios administrativ.

În consecință, nu se poate aprecia că în prezentul dosar instanța nu poate face evaluări proprii asupra îndeplinirii de către recurenta reclamantă a condițiilor reglementate de O.U.G. nr. 94/2000 pentru obținerea de despăgubiri pentru terenul ocupat de fostul Spital Brâncovenesc.

În Dosarul nr. x/2011 nu a fost tranșată chestiunea litigioasă privind dreptul de proprietate al recurentei reclamante asupra terenului în litigiu și nici cea referitoare la calitatea sa de continuator al fostelor Așezăminte Brâncovenești, astfel că nu a fost încălcată prezumția de lucru judecat, cum în mod eronat se arată în cererea de recurs.

O altă critică adusă sentinței vizează necunoașterea de către prima instanță a statutului Bisericii Domnița Bălașa, respectiv acela de biserică fundațională, în sensul art. 180 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, conform căruia bisericile fundaționale, întemeiate pe baza actelor de fundații se conduc potrivit acelor acte de către chiriarh sau delegatul său. Ele stau sub jurisdicția și controlul autorității arhiepiscopiei și episcopiei din punct de vedere religios, administrativ-patrimonial și gestionar ca și bisericile parohiale, supunându-se acelorași drepturi și obligații fată de eparhie.

Instanța de recurs reține că acest statut nu constituie un argument în sprijinul soluționării favorabile a recursului, din moment ce nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, care să dea dreptul recurentei reclamante să obțină despăgubiri pentru terenul în discuție.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte reține că, în cadrul criticii care vizează aplicarea greșită a disp. art. 430 și art. 431 C. proc. civ., aceasta face referire la pretinsa contradicție existentă între dispozitivul și considerentele Sentinței civile nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curții de Apel București susținând că, față de această contradicție, în mod eronat instanța de fond a reținut autoritatea de lucru judecat a acestei sentințe.

Cu privire la această susținere, Înalta Curte reține, pe de o parte, că instanța de fond a constatat că Sentința civilă nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curții de Apel București și Decizia civilă nr. 299 din 29 ianuarie 2015 a Î.C.C.J. se opun în prezentul dosar cu putere de lucru judecat, nefiind vorba despre autoritate de lucru judecat, cum în mod eronat susține recurenta Comisia Specială de Retrocedare.

În considerentele sentinței recurate s-a menționat că, în privința notificărilor nr. 688664/C, nr. 688665/C, nr. 688666/C, nr. 688667/C, nr. 688668/C, există deja o analiză judecătorească ce se impune cu puterea lucrului judecat asupra calității reclamantei de persoană