ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2653/2022

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă la data de 12.12.2017, reclamantul Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa" a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, anularea Deciziei nr. 7351/29.09.2017 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase, efectuarea unui raport de expertiză pentru identificarea suprafeței de 20 ha de teren și obligarea intimatei la emiterea unei decizii de restituire în natură, dacă terenul este liber sau o parte din acesta, și/sau decizie de compensare prin puncte, în care valoarea terenului să fie stabilită într-un număr de puncte corespunzător valorii ce va fi calculată prin expertiză pe metru pătrat, dacă terenul nu este liber, sau pentru o parte din acesta, în măsura în care este ocupat, cu cheltuieli de judecată. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat exceptia necompetentei materiale a tribunalului,iar pe fond a solicitat respingerea acțiuni ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 1668/18.09.2018, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei secții la data de 02.11.2018.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1346 pronunțată în data de 9 aprilie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa", în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civilă nr. 1346 pronunțată în data de 9 aprilie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa", care a solicitat admiterea apelului, casarea sentinței și pe fond admiterea contestației astfel cum a fost formulată și precizată împotriva deciziei nr. 7351/29.09.2017. Consideră că în mod greșit instanța de fond a respins contestația ca neîntemeiată, deoarece este continuatoarea Așezăminte Brâncovenești — A., care în timpul regimului comunist a funcționat sub regim de Biserică Fundațională Parohială, în baza art. 175 din Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R., aprobat prin decretul nr. 233/1949, iar în prezent Fundația este persoană juridică de utilitate publică, figurând în Schema de funcții și personal a Arhiepiscopiei Bucureștilor, la pg. 10 poz. 23-31, înregistrat la Secretariatul de Stat pentru Culte - conform art. 8 alin. (1) din legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, cu precizarea că Arhiepiscopia Bucureștilor este parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române. În ce privește critica instanței de fond, că nu există la dosar dovezi din care să rezulte că reclamanta era membră a unui cult religios, consideră că este neavenită, cât timp, Biserica a fost una dintre primele edificii, în fapt un pilon important ce a stat la baza religiei Creștin Ortodoxe din România, din 1745, iar A. înființată din necesitatea la acele vremuri de a fi independentă, dar în același timp să poată desfășura activitățile specifice Religiei Creștin Ortodoxe, pe care o promova, respectiv: întrajutorarea oamenilor nevoiași, învățătura, școala, azilul de bătrâni, etc. Instanța, așa cum rezultă din motivele sentinței civile nr. 1346/2019, nu ia în calcul și nici nu analizează precizarea formulată și probele depuse o dată cu aceasta, din care rezultă în mod clar dreptul de proprietate al Bisericii Domnița Bălașa din anul 1745. Așa cum menționează și în actul de danie din 1745 - depus la dosar - B., este dată, lăsată în proprietatea Bisericii Domnița Bălașa, iar toate celelalte forme de administrare a moșiei sunt doar în scopul unei mai bune funcționări, dar și utilizări a acesteia, pentru ca proprietarul de drept, respectiv Biserica Domnița Bălașa, să beneficieze pe deplin de acestea, în sensul de a beneficia de cele necesare pentru a menține existența, dar și pentru a promova riturile și ideologiile creștin ortodoxe, așa cum am arătat anterior. - arătă că terenul de 20 ha cerut, reprezintă o parte din fosta moșie B., așa cum a fost formulată contestația, respectiv capetele de cerere, împotriva deciziei nr. 7351/29.09.2017, emisa de C.N.C.I., coroborat cu probele depuse, începând cu dovada dreptului de proprietate, înscrisurile eliberate de către arhivele naționale cartea de hotărnicie și pe suport electronic, fac pe deplin dovada că B., a fost proprietatea subsemnatei, și nu în ultimul rând raportul de expertiză și suplimentul la acesta. - a cerut și a depus probe, tocmai pentru o mai bună individualizare și caracterizare a dreptului de proprietate, având în vedere că înscrisul prin care li s-a constituit acest drept, datează din anul 1745, iar la acel moment actul de Danie era o dovadă temeinică și clară a constituirii dreptului de proprietate în favoarea sa. - actul de danie și testamentul din 1745, au fost găsite în inventarul Muzeul Municipiului București, dar și la Muzeul George Severeanu, cu precizarea că nici nu se cunoștea de personalul Muzeului de existența acestora. Statutul pentru Organizarea și Funcționarea B.O.R. a fost aprobat în 23.02.1949, iar Biserica Domnița Bălașa și Așezămintele acesteia au fost înființate cu 200 de ani înainte, iar în speța dată este absurd, să punem în discuție apartenența Biserici Domnița Bălașa și a așezămintelor la o organizație religioasă, cât timp aceasta a funcționat și promovat Religia Creștin Ortodoxă, dinainte să se scrie în limba română cu caractere latine, iar prin aceasta se promova cultura și învățătura în Țăra Românească. Cu privire la critica adusă că nu ar exista dovezi în sensul în care Epitropia Așezămintelor Brâncovenești este una și aceeași entitate juridică cu A., arătăm că Epitropia este o formă de administrare, o funcție creată pentru a avea grijă de un bun, în speță bunurile unei biserici, în esență epitropia este incompatibilă cu dreptul de proprietate în integralitatea sa, această funcție ocupându-se doar de administrare a bunurilor - dezmembrămintele dreptului de proprietate. Totodată arătăm că este de notorietate legătura indisolubilă dintre aceste nume și formele de organizare enumerate: Așezămintele Brâncovenești, Domnița Bălașa, Biserica, Fundația, - reprezentând însuși începuturile religiei creștine în România, dar și rolul important pe care l-a avut în promovarea acesteia. Printre celelalte probe - înscrisuri, instanța de fond nu a avut în vedere Decizia nr. 439, emisă de Ministerul Agriculturii și Domeniilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 67/20.03.1948, care face dovada pe deplin că Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa" au continuat să existe, iar bunurile (terenurile) agricole ale acesteia, au fost excluse de la de la trecerea în patrimoniul Statului, "acestea urmând a fi conduse conform actelor sale de fundațiune". Așa cum am arătat, din anul 1957, prin Decizia nr. 33, se decide de Arhiepiscopia Bucureștilor, că se aplică Bisericii Funcționale Biserica "Domnița Bălașa" dispozițiile Art. 175 din statutul de Organizare și funcționare a B.O.R., iar pe data de 1.01.1958 se instituie Epitropia Așezământului "Domnița Bălașa". Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa", ca entitate de sine stătătoare au fost înființate prin Testamentul lăsat de Domnița Bălașa și soțul acesteia C. din data de 0l aprilie 1745. În anul 1838 au început să ființeze efectiv sub titulatura de Așezămintele Brâncovenești, ca instituție ce însumează toate fundațiile Brâncovenești (Biserica și Spitalul, Azilul și Școala) cu precizarea că fiecare fundație ce coexista în această institutie, avea buget și administrare proprie, fiind administrate de epitropi. la baza înfiintării acestei institutii fiind Testamentul lăsat de Băneasa Safta Brâncoveanca, cu autorizarea expresă a Domnului Tării Românești Alexandru Dimitrie Ghica. după ce acesta a fost cercetat de Tribunalul de Comerț al Ilfovului. Ulterior acestea și-au continuat activitatea până în anul 1951, când prin Decizia nr. 57147/05.07.1951 a fost constatată dizolvarea de plin drept a Așezămintelor Brâncovenești, ca persoană juridică dispunându-se totodată radierea acesteia din registrul de persoane juridice al Tribunalului Ilfov, excepție făcând reclamanta, care în anul 1957, prin Decizia nr. 33, se decide de Arhiepiscopia Bucureștilor, că se aplică Bisericii Funcționale Biserica "Domnița Bălașa" dispozițiile Art. 175 din statutul de Organizare și funcționare a B.O.R., iar pe data de 1.01.1958 se instituie Epitropia Așezământului "Domnița Bălașa". Trebuie avute în vedere și contractele de închiriere întocmite de reclamantă, prin care aceasta a fost obligată să dea în folosință în perioada comunistă terenurile către anumite întreprinderi de stat, cu precizarea că acestea nu au mai fost date înapoi, ci au fost preluate în mod abuziv de statul român, fără nici o dovadă. Nu în ultimul rând prin sentința civilă nr. 161/20.02.2019, pronunțată de Tribunalul Călărași în dosarul nr. x/2017, se reține în mod clar cu autoritate de lucru judecat că reclamanta este continuatoarea Așezăminte Brâncovenești — A..

Apărări formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare și, în principal a invocat excepția nulității "apelului" întrucât calea de atac este recursul și totodată, dezvoltarea motivelor fiind sumară nu se îndadrează în iptoteza legală prevăzută de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond, întrucât imobilul (terenul) solicitat spre a fi restituit nu a fost proprietatea reclamantei, ci a unei entități distincte, autonome, care nu reprezenta o parte a Bisericii Ortodoxe și nici nu s-a făcut dovada preluării acestuia de către Statul Român de la reclamantă.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 iulie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 14 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului În ceea ce privește calea de atac ce poate fi declarată împotriva unei hotărâri pronunțate în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte constată ca fiind incidente dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform cărora " Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", această cale de atac fiind, de altfel, corect menționată în dispozitivul hotărârii recurate. Un alt argument ce poate fi adus în sprijinul exercitării căii de atac a recursului într-o situație, cum este cea în speță, este cel legat de competența instanțelor în materia contenciosului administrativ. Astfel, potrivit art. 96 pct. 1 C. proc. civ., curțile de apel judecă, în primă instanță, cererile în materia contenciosului administrativ și fiscal, potrivit legii, iar conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. De asemenea, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că "Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ- fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege organică nu se prevede altfel". Dacă s-ar accepta punctul de vedere al reclamantului s-ar nesocoti dispozițiile C. proc. civ. care prevăd expres că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de recurs și ar însemna ca instanța supremă să soluționeze apelul, cale ordinară de atac, ce nu este dat de lege în competența sa. Față de aceste considerente, având în vedere, deopotrivă, și soluția adoptată în ședința judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal din 28 octombrie 2013, când s-a stabilit că judecarea apelului este incompatibilă cu specificul materiei contenciosului administrativ, reține că, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) C. proc. civ. raportat la prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de Curțile de Apel, ca instanțe de contencios administrativ, se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului. Analizând astfel criticile aduse de reclaamntă sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (4) și art. 152 C. proc. civ., constată că acestea pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce reglementează situația "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", partea invocând în esență greșita aplicare a Legii nr. 21/1924 și nu a legii cultelor. Pe cale de consecință, cererea de apel formulată de către reclamantă conține suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac formulată drept recurs și să analizeze criticile care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte, urmează ca, în raport de dispozițiile art. 22 alin. (4) și art. 152 C. proc. civ., dar și de considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 19/2016 (Complet RIL) publicată în Monitorul Oficial nr. 103 din 6 februarie 2016, să califice drept recurs calea de atac formulată în cauză. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că excepția nulității recursul și recursul sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește excepția nulității recursului Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, recurenta-reclamantă, prin cererea de recurs, a formulat critici care pot fi circumscrise formal motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Reclamanta Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa" a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 7351/29.09.2017 emise de către pârâta Comisia Specială de Retrocedare; efectuarea unui raport de expertiză tehnică prin care să se identifice suprafața de 20 ha teren situat în București, Splaiul Unirii f.n., amplasat între: Centrala electrică de termoficare București sud, Bd. x, fostul Splai Dudescu și str. x și să se determine valoarea unui metru pătrat de teren conform grilei notarilor din anul 2013; obligarea Comisiei Speciale de Retrocedare să emită decizia de restituire în natură și/sau decizia de compensare prin puncte. Prin Decizia nr. 7351/29.09.2017, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006, formulată de către reclamantă, reținând că solicitanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză și nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului de către Statul Român de la aceasta în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000. Prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, apreciind în esență că reclamanta nu a făcut dovada că este continuator în drepturi al Așezămintelor Brâncovenești. Înalta Curte apreciază că sentința recurată este legală, instanța de fond reținând în mod corect că cererea de chemare în judecată nu este întemeiată și, că nici prin cererea de recurs nu au fost aduse elemente de natură să răstoarne considerentele instanței de fond. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență". Din analiza textului de lege de mai sus reiese că, printre condițiile care trebuie îndeplinite pentru retrocedarea unor imobile în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, se regăsesc și acelea ca imobilele să fi aparținut cultelor religioase din România și să fi fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, retrocedarea urmând a se face foștilor proprietari. Înalta Curte constată că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că reclamanta este continuator în drepturi al fostului proprietar, respectiv al fostelor Așezăminte Brâncovenești, înființate prin testamentul ctitoricesc întocmit de Băneasa Safta Brâncoveanu pentru întemeierea Spitalului Brâncovenesc și a Așezămintelor Brâncovenești. Voința reală a testatoarei a fost aceea de a înființa două entități juridice distincte - Spitalul Brâncovenesc și Așezămintele Brâncovenești, chiar titlul testamentului fiind în acest sens, și nu o singură entitate juridică, distinctă. Testamentul exprimă voința testatoarei ca Biserica și Spitalul Brâncovenesc să fie administrate de doi epitropi, însă darea în administrare a spitalului acelorași doi epitropi (administratori) care administrau și Biserica "Domnița Bălașa" nu prezintă nicio relevanță sub aspectul proprietății, dreptul de administrare fiind diferit de dreptul de proprietate. De altfel, conform Regulamentului pentru Administrația Așezămintelor Brâncovenești, publicat în Monitorul Oficial din 02.02.1912: "Așezămintele Brâncovenești se compun din D. și A.". Se mai reține în cuprinsul actului că, deși epitropia (administrația) este comună, totuși "scriptele, conturile vor fi cu totul deosebite, neputându-se administra". La art. 26 din Regulament se precizează că "bugetul D. se va alcătui întotdeauna în mod separat de cel al fundațiunii Biserica Domnița Bălașa". Din prevederile acestui Regulament, referitor la modalitatea de administrare a celor două entități juridice, Fundațiunea "Spitalul Brâncovenesc" și Fundațiunea "Biserica Domnița Bălașa", reiese faptul că acestea au fost privite distinct, ca două persoane juridice diferite, ale căror patrimonii și bugete nu s-au putut confunda niciodată, în acest sens existând dispoziții exprese ale testatoarei încă de la întocmirea testamentului privind înființarea Spitalului. Nu s-a dovedit, cu înscrisurile existente la dosar, că Epitropia (Administrația) Așezămintelor Brâncovenești este una și aceeași entitate juridică cu A. sau că era membra unui cult religios, în speță, Biserica Ortodoxă Română. Toate actele efectuate de Epitropia Așezămintelor Brâncovenești în perioada 1939 - 1948 au constituit acte de administrare, în numele proprietarului Așezămintele Brâncovenești, iar nu în numele proprietarului A.. În acest sens, se impune a se reține că prin Deciziunea nr. 57147/05.07.1951 a Ministerului Justiției s-a constatat dizolvarea de plin drept a Epitropiei Așezămintelor Brâncovenești și radierea acestui așezământ din registrul special de persoane juridice al Tribunalului Ilfov, ca urmare a emiterii adresei nr. x/26.06.1951 a Epitropiei Așezămintelor Brâncovenești, prin care se solicita încetarea și ștergerii personalității juridice a Așezămintelor Brâncovenești. Este adevărat că prin Decizia nr. 35/1957, înregistrată sub nr. x/1957, emisă de către Arhiepiscopia Bucureștilor, s-a decis că: începând cu data de 1 ianuarie 1958 se aplică Bisericii Fundaționale Domnița Bălașa dispozițiunile art. 175 din Statutul de organizare și funcționale al Bisericii Ortodoxe Române (art. 1); pe data de 1 ianuarie 1958 se instituie Epitropia Așezământului Domnița Bălașa (art. 2); Epitropia va funcționa cu începere de la aceeași dată - 1 ianuarie 1958 (art. 3); Epitropia va administra bunurile Bisericii Domnița Bălașa în conformitate cu prevederile art. 66 din Statutul B.O.R., stând sub jurisdicțiunea și controlul Arhiepiscopiei Bucureștilor din punct de vedere administrativ, gestionar și religios, în conformitate cu art. 175 din Statutul B.O.R., însă din acest înscris nu reiese nicidecum faptul că recurenta-reclamantă Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa" este continuatoarea Așezămintelor Brâncovenești desființate și radiate prin Deciziunea nr. 57147/05.07.1951 a Ministerului Justiției. Din această perspectivă, nu sunt fondate susținerile recurentei-reclamante referitoare la calitatea sa de continuator al fostelor Așezăminte Brâncovenești. În același sens, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută nici decizia civilă nr. 161/2019 din 20.02.2019 a Tribunalului Călărași – secția civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017, prin care s-a constatat că reclamanta este îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce făceau obiectul respectivului dosar, fiind continuatoarea entității Așezămintele Brâncovenești din anul 1945, respectiv nu poate fi valorificată în sensul reținerii calității de continuatoare a fostelor Așezăminte Brâncovenești, în condițiile în care în dosarul nr. x/2017 recurenta-reclamantă s-a judecat în contradictoriu cu pârâtele Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor – Prefectura Călărași, Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor – comuna Borcea și Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor – comuna Ulmu, și nu cu Comisia Specială de Retrocedare. Prin urmare, nefiind îndeplinită condiția triplei identități, de părți, obiect și cauză, între cauza de față și cea care face obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Călărași – secția civilă, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, astfel cum a invocat recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, câtă vreme părțile și cauza celor două litigii sunt diferite, deoarece aplicarea autorității de lucru judecat oprește repetarea unei judecăți, iar condițiile pentru incidența autorității de lucru judecat vizează identitatea de părți, pentru asigurarea opozabilității, dar și pe aceea a identității de cauze, condiții ce nu sunt îndeplinite în speță. În consecință, nu se poate aprecia că în prezentul dosar instanța nu poate face evaluări proprii asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor impuse de O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedarea imobilelor ce au aparținut cultelor religioase din România. Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de către instanța de fond, că în ceea ce privește legătura juridică patrimonială dintre Așezământul Domnița Bălașa - persoana juridică menționată în actele depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare - și Așezământul Brâncovenesc "Biserica Domnița Bălașa" - titularul cererii de retrocedare, prin adresa transmisă pârâtei, reclamanta a susținut că Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa" a luat ființă în baza actului de fundație al Așezămintelor Brâncovenești, reprezentat de Testamentul Bănesei Safta Brâncoveanu pentru crearea Așezămintelor Brâncovenești din luna octombrie 1835, atestat ca autentic de Episcopii Râmnicului Argeșului, Buzăului și Stratonichiei adeverit de Marea Logofeție a Dreptății și întărit la 25 martie 1836 prin hrisovul Domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, care la rândul său se sprijină pe testamentul de la 1745 al Domniței Bălașa Brâncoveanu. De asemenea, reclamanta a arătat că, prin Deciziunea nr. 33/1957 a Preafericitului Părinte Patriarh Iustinian, a fost instituită la 01.01.1958 Epitropia Așezământului Bălașa în conformitate cu art. 175 din Statutul B.O.R. Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, din interpretarea art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, pe care se întemeiază cererea de retrocedare, reiese că se retrocedează foștilor proprietari imobilele care au aparținut cultelor religioase din România, împrejurare în raport cu care se impunea ca recurenta-reclamantă să facă dovada faptului că Așezămintele Brâncovenești din anul 1945 au reprezentat o parte componentă a unui cult religios, respectiv a Bisericii Ortodoxe Române. Or, din înscrisurile de la dosar nu reiese o asemenea concluzie, ci faptul că Așezămintele Brâncovenești au avut o existență de sine stătătoare din punct juridic și patrimonial, în condițiile în care acestea erau o entitate distinctă de Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa", prima dintre acestea fiind o fundație care a funcționat în temeiul Legii nr. 21/1924, iar nu în temeiul legii cultelor, nefiind desființată în timpul regimului comunist. Astfel, potrivit extrasului din Monitorul Oficial nr. 43/21.02.1948, la capitolul destinat predării-preluării de bunuri se menționează în calitate de proprietar Așezămintele Brâncovenești, iar nu Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa", așa încât preluarea s-a făcut de la Așezămintele Brâncovenești, iar nu de la Fundația "Biserica Domnița Bălașa", devenită Așezământul Brâncovenesc Biserica Domnița Bălașa. Înscrisurile aflate la dosar nu dovedesc că reclamanta Așezământul Brâncovenesc "Biserica Domnița Bălașa" este continuatorul în drepturi al fostelor Așezăminte Brâncovenești și nici că fostele Așezăminte Brâncovenești ar avea vreo altă legătură patrimonială cu Biserica Ortodoxă Română ori cu vreun alt cult religios de la epoca respectivă. Faptul că Biserica Ortodoxă Română a deținut un drept de administrare nu este de natură a naște în patrimoniul acesteia un drept la despăgubire, în sensul O.U.G. nr. 94/2000. O altă critică formulată prin cererea de recurs vizează considerentul instanței de fond în sensul că nu există la dosar dovezi din care să rezulte că reclamanta era membră a unui cult religios, recurenta-reclamantă considerând că acesta este neavenit, cât timp icoanele, rânduielile, slujbele sunt creștin ortodoxe, iar A. a fost înființată din necesitatea de a fi independentă. Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod corect acest aspect, în condițiile în care art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, text de lege pe care recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de retrocedare, prevede retrocedarea către foștii proprietari a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România. Cu alte cuvinte, O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România se referă doar la retrocedarea imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România, astfel cum reiese din chiar titlul actului normativ, apartenența la un cult religios fiind chiar una dintre condițiile pe care titularii cererilor de retrocedare trebuiau să le îndeplinească. Înalta Curte constată că nu există la dosar dovezi din care să rezulte că reclamanta era membră a unui cult religios. De altfel, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a recunoscut că, deși icoanele, rânduielile, slujbele sunt creștin ortodoxe, A. a fost înființată din necesitatea de a fi independentă. Or, în cauză, nu s-a pus problema caracterului ortodox al rânduielilor bisericești, ci apartenența la un cult religios din România, în condițiile în care cererea de retrocedare a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, ce se referă la retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. O altă critică adusă sentinței vizează necunoașterea de către prima instanță a statutului Bisericii Domnița Bălașa, respectiv acela de biserică fundațională, în sensul art. 175 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, astfel cum se menționează în Decizia nr. 35/1957, înregistrată sub nr. x/1957, emisă de către Arhiepiscopia Bucureștilor, prin care se arată că Epitropia va administra bunurile Bisericii Domnița Bălașa în conformitate cu prevederile art. 66 din Statutul B.O.R., stând sub jurisdicțiunea și controlul Arhiepiscopiei Bucureștilor din punct de vedere administrativ, gestionar și religios. Instanța de recurs reține că acest statut nu constituie un argument în sprijinul soluționării favorabile a recursului, din moment ce nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, care să dea dreptul recurentei reclamante să obțină despăgubiri pentru terenul în discuție. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va califica drept recurs calea de atac promovată în cauză, va respinge excepția nulității recursului invocată pe cale de întâmpinare și va respinge recursul declarat de Așezămintele Brâncovenești "Biserica Domnița Bălașa" împotriva sentinței civile nr. 1346 din 9 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.