ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2248/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 6339 din 7 noiembrie

2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta Așezămintele B. Biserica

„D.B.”, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., Comisia Specială de Retrocedare a

unor bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut în esență următoarele:

Reclamanta

Așezămintele B. Biserica „D.B.” în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de

retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România, a solicitat obligarea pârâtei să emită decizie cu propunere de

acordare de despăgubiri față de notificarea înregistrată din 24 ianuarie 2006.

S-a reținut că prin

sentința civilă nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 10272/2/2011,

a fost obligată pârâta la emiterea deciziei cu propunere acordare despăgubiri numai

față de notificările înregistrate în data de 24 ianuarie 2006, fără a forma obiectul

cererii de chemare în judecată și notificarea înregistrată în data de 24

ianuarie 2006.

Reclamanta a arătat că

în privința suprafeței totale de 29.170 mp pentru care a făcut demersuri de-a lungul

timpului, prin dispoziția Primarului General al Municipiului București din 27

martie 2003 s-a dispus restituirea unei suprafețe de 3666 mp. Pentru suprafața de

3322 mp a fost recunoscut dreptul de proprietate prin uzucapiune, conform sentinței

civile nr. 687 din 15 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, definitivă și irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.

Totodată, prin sentința

civilă nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a fost obligată A.N.R.P., Comisia Specială de Retrocedare

să emită decizie cu propunere acordare despăgubiri pentru suprafața de 2.251 mp,

astfel încât, a rămas o suprafață de 2 ha care reprezintă obiectul prezentei acțiuni.

Prin cererea de retrocedare

înregistrată pe rolul Comisiei speciale de retrocedare în data de 24 ianuarie 2006,

reclamanta a solicitat retrocedarea imobilului-teren în suprafață de 2 ha, situat

în municipiul București, B-dul G.C. (fostul Spital B.).

Prin adresa din 13

aprilie 2009, Comisia specială de retrocedare a solicitat reclamantei completarea

dosarului aferent cererii de retrocedare cu următoarele documente: acte juridice

care să ateste deținerea proprietății la momentul preluării abuzive, în copie legalizată;

acte care să facă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat în perioada de

referință a legii, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989; repere de identificare

actuală a imobilului (schiță cadastrală, note de reconstituire a vechiului amplasament).

Aceeași solicitare a făcut

obiectul adreselor din 10 august 2009 și din 28 august 2012 emise de pârâtă, iar

reclamanta nu a dat curs acestei solicitări și nu a procedat la completarea dosarului

aferent cererii de retrocedare din 24 ianuarie 2006 cu documentele solicitate.

Din analiza înscrisurilor

depuse la dosarul cauzei, inclusiv documentația ce compune dosarul administrativ

aferent cererii de retrocedare, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada preluării

abuzive a imobilului situat în municipiul București, B-dul G.C., nici nu au fost

depuse înscrisuri care să permită identificarea actuală a imobilului solicitat,

astfel încât nu rezultă legătura dintre imobilul situat în B-dul G.C. și cel situat

în B-dul R.M.

De asemenea, din adresa

din 3 iunie 2009 emisă de Consiliul Local sector 4 București, privind istoricul

de rol al imobilului situat în B-dul R.M., rezultă că în evidențele fiscale, adresa

B-dul R.M. este cea din B-dul G.C., imobilul compus din construcție și teren în

suprafață de 476 mp aparținând numitei S.V., conform declarației individuale de

impunere din anul 1952.

Prin urmare, s-a apreciat

că reclamanta nu a atașat cererii de retrocedare dovezi în vederea stabilirii dreptului

de proprietate asupra imobilului solicitat, conform dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000,

fiind astfel justificat refuzul emiterii de către pârâtă a deciziei cu propunere

de acordare de despăgubiri.

Împotriva sentinței pronunțată

de Curtea de Apel București, a declarat recurs Așezămintele B. Biserica

„D.B.”, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocându-se în drept

dispozițiile art. 304 pct. 6 și pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., recurenta

a arătat că demersul său judiciar a vizat emiterea unei decizii de soluționare a

notificării înregistrate la Comisia specială de retrocedare a unor imobile care

au aparținut cultelor religioase din România din 20 ianuarie 2006 și nicidecum așa

cum rezultă din considerentele sentinței recurate emiterea unei decizii cu propunerea

de acordare de despăgubiri față de notificarea menționată.

Instanța de fond a schimbat

radical natura cererii de chemare în judecată ceea ce contravine pe de o parte dispozițiilor

art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și face să devină incident motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Reiterează recurenta că

a fost nevoită să acționeze în judecată pârâta dat fiind termenul de 6 ani scurs

de la data formulării notificării și totodată că a solicitat doar ca autoritatea

competentă să emită o decizie, urmând ca în funcție de modul în care va decide Comisia

partea să își rezerve dreptul de a uza de mijloacele pe care le are la dispoziție.

S-a apreciat că termenul

rezonabil consacrat atât de jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului

cât și de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii

nr. 247/2005 trebuie avut în vedere pentru identitate de rațiune și în cazul litigiilor

inițiate în condițiile legii speciale, O.U.G. nr. 94/2000, perioada de timp derulată

în fața autorităților administrative fiind luată în calcul la durata rezonabilă

a procesului civil.

În privința documentației

necesare pentru emiterea unei decizii de soluționare a notificării s-a arătat că

aceasta se regăsește la dosarul pârâtei, iar relațiile solicitate prin adresele

din 13 aprilie 2009, 10 august 2009, 28 august 2009 demonstrează lipsa de preocupare

pentru studiul înscrisurilor depuse de către recurenta-reclamantă.

Conchide recurenta că

prin soluția de respingere a acțiunii s-a lăsat practic la latitudinea intimatei-pârâte

momentul la care va considera că ar putea da un răspuns la notificarea din 24 ianuarie

2006, ceea ce este de natură a aduce o evidentă vătămare drepturilor sale.

Prin întâmpinare, Comisia

Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din

România (în continuare Comisia Specială de Retrocedare) a apreciat că instanța de

fond a reținut în mod corect obiectul acțiunii, reclamanta solicitând în mod clar

emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri. În această situație, pe baza

probelor administrate instanța a stabilit că refuzul de emitere a deciziei este

justificat, cu înscrisurile depuse de reclamantă nedovedindu-se nici că imobilul

a fost preluat abuziv, dar nici dovada deținerii dreptului de proprietate a imobilului

solicitat la momentul preluării abuzive.

Examinând cauza din perspectiva

obiectului ei, a normelor legale incidente, a criticilor recurentei și apărărilor

intimatei, Înalta Curte reține că recursul este fondat și îl va admite ca atare,

cu consecința modificării sentinței și a admiterii în parte a acțiunii, pentru cele

ce vor fi punctate în continuare.

Observând cu atenție modul

în care a fost formulată cererea de chemare în judecată se constată că acesta este

deficitar și imprecis, căci se cere ca instanța să oblige Comisia Specială de Retrocedare

să emită decizie cu propunere de acordare despăgubiri, față de notificarea formulată

de reclamantă și înregistrată în data de 24 ianuarie 2006.

Imprecizia în discuție

este asumată chiar de către recurentă care arată în calea de atac că nu solicită

un anume conținut al deciziei, ci doar soluționarea notificării înregistrate la

intimată în data de 24 ianuarie 2006, însă această neclaritate asupra obiectului

acțiunii putea fi lămurită de către instanța de fond, în virtutea art. 129

alin. (5) C. proc. civ.

Oricum, O.U.G. nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România, republicată și modificată, prevede o procedură clară în această materie,

rolul instanței de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat

imobilul solicitat fiind prevăzut expres în art. 3 alin. (7) din actul normativ

menționat, după parcurgerea unei proceduri administrative.

Conform art. 3 alin. (7)

din O.U.G. nr. 94/2000 republicată și modificată: „deciziile Comisiei speciale de

retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ

în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile

de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ

este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004”,

astfel că până la emiterea deciziei de către Comisia Specială de Retrocedare intervenția

instanței este exclusă; de aceea analiza pe fond a pretențiilor reclamantei excede

cadrului procesual și legal, la acest moment.

Aserțiunile recurentei

privitoare la termenul rezonabil al unui proces, termen care include și procedura

administrativă, sunt confirmate de jurisprudența C.E.D.O. și a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și de aceea având

în vedere momentul formulării și înregistrării notificării formulate de recurenta-reclamantă,

respectiv 24 ianuarie 2006, Înalta Curte reține că prin atitudinea sa autoritatea

intimată demonstrează pasivitate și că aceasta trebuia sancționată prin obligarea

Comisiei Speciale de Retrocedare la emiterea deciziei de soluționarea notificării

din 2006.

Singura abordare de natură

a garanta recurentei-reclamante dreptul la un proces echitabil așa cum este el consacrat

de dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este

aceea ca intimata să fie obligată la emiterea actului procedural pentru care are

competență legală (decizie), urmând a se face aplicația art. 312alin. (3) teza a

II-a C. proc. civ. pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu

referire la art. 18 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

modificată și completată.

Perioada scursă de la

data înregistrării notificării, la momentul actual 8 ani, justifică și aplicarea

art. 18 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ, mai exact stabilirea unui

termen de executare de 6 luni de la pronunțarea prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Așezămintele B. Biserica „D.B.” împotriva sentinței civile nr. 6339 din 7 noiembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că admite în parte acțiunea reclamantei și obligă pârâta să emită decizia

de soluționare a notificării reclamantei înregistrată sub nr. 688731/C/2006 din

24 ianuarie 2006, în termen de 6 luni de la pronunțarea prezentei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 mai 2014.