ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2248/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 6339 din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta Așezămintele B. Biserica „D.B.”, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în esență următoarele: Reclamanta Așezămintele B. Biserica „D.B.” în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat obligarea pârâtei să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri față de notificarea înregistrată din 24 ianuarie 2006. S-a reținut că prin sentința civilă nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 10272/2/2011, a fost obligată pârâta la emiterea deciziei cu propunere acordare despăgubiri numai față de notificările înregistrate în data de 24 ianuarie 2006, fără a forma obiectul cererii de chemare în judecată și notificarea înregistrată în data de 24 ianuarie 2006. Reclamanta a arătat că în privința suprafeței totale de 29.170 mp pentru care a făcut demersuri de-a lungul timpului, prin dispoziția Primarului General al Municipiului București din 27 martie 2003 s-a dispus restituirea unei suprafețe de 3666 mp.

Pentru suprafața de 3322 mp a fost recunoscut dreptul de proprietate prin uzucapiune, conform sentinței civile nr. 687 din 15 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac. Totodată, prin sentința civilă nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost obligată A.N.R.P., Comisia Specială de Retrocedare să emită decizie cu propunere acordare despăgubiri pentru suprafața de 2.251 mp, astfel încât, a rămas o suprafață de 2 ha care reprezintă obiectul prezentei acțiuni. Prin cererea de retrocedare înregistrată pe rolul Comisiei speciale de retrocedare în data de 24 ianuarie 2006, reclamanta a solicitat retrocedarea imobilului-teren în suprafață de 2 ha, situat în municipiul București, B-dul G.C.

(fostul Spital B.). Prin adresa din 13 aprilie 2009, Comisia specială de retrocedare a solicitat reclamantei completarea dosarului aferent cererii de retrocedare cu următoarele documente: acte juridice care să ateste deținerea proprietății la momentul preluării abuzive, în copie legalizată; acte care să facă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat în perioada de referință a legii, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989; repere de identificare actuală a imobilului (schiță cadastrală, note de reconstituire a vechiului amplasament). Aceeași solicitare a făcut obiectul adreselor din 10 august 2009 și din 28 august 2012 emise de pârâtă, iar reclamanta nu a dat curs acestei solicitări și nu a procedat la completarea dosarului aferent cererii de retrocedare din 24 ianuarie 2006 cu documentele solicitate.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, inclusiv documentația ce compune dosarul administrativ aferent cererii de retrocedare, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului situat în municipiul București, B-dul G.C., nici nu au fost depuse înscrisuri care să permită identificarea actuală a imobilului solicitat, astfel încât nu rezultă legătura dintre imobilul situat în B-dul G.C. și cel situat în B-dul R.M. De asemenea, din adresa din 3 iunie 2009 emisă de Consiliul Local sector 4 București, privind istoricul de rol al imobilului situat în B-dul R.M., rezultă că în evidențele fiscale, adresa B-dul R.M.

este cea din B-dul G.C., imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 476 mp aparținând numitei S.V., conform declarației individuale de impunere din anul 1952. Prin urmare, s-a apreciat că reclamanta nu a atașat cererii de retrocedare dovezi în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, conform dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, fiind astfel justificat refuzul emiterii de către pârâtă a deciziei cu propunere de acordare de despăgubiri. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, a declarat recurs Așezămintele B. Biserica „D.B.”, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Invocându-se în drept dispozițiile art. 304 pct. 6 și pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., recurenta a arătat că demersul său judiciar a vizat emiterea unei decizii de soluționare a notificării înregistrate la Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România din 20 ianuarie 2006 și nicidecum așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate emiterea unei decizii cu propunerea de acordare de despăgubiri față de notificarea menționată. Instanța de fond a schimbat radical natura cererii de chemare în judecată ceea ce contravine pe de o parte dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și face să devină incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Reiterează recurenta că a fost nevoită să acționeze în judecată pârâta dat fiind termenul de 6 ani scurs de la data formulării notificării și totodată că a solicitat doar ca autoritatea competentă să emită o decizie, urmând ca în funcție de modul în care va decide Comisia partea să își rezerve dreptul de a uza de mijloacele pe care le are la dispoziție. S-a apreciat că termenul rezonabil consacrat atât de jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului cât și de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 247/2005 trebuie avut în vedere pentru identitate de rațiune și în cazul litigiilor inițiate în condițiile legii speciale, O.U.G.

nr. 94/2000, perioada de timp derulată în fața autorităților administrative fiind luată în calcul la durata rezonabilă a procesului civil. În privința documentației necesare pentru emiterea unei decizii de soluționare a notificării s-a arătat că aceasta se regăsește la dosarul pârâtei, iar relațiile solicitate prin adresele din 13 aprilie 2009, 10 august 2009, 28 august 2009 demonstrează lipsa de preocupare pentru studiul înscrisurilor depuse de către recurenta-reclamantă. Conchide recurenta că prin soluția de respingere a acțiunii s-a lăsat practic la latitudinea intimatei-pârâte momentul la care va considera că ar putea da un răspuns la notificarea din 24 ianuarie 2006, ceea ce este de natură a aduce o evidentă vătămare drepturilor sale.

Prin întâmpinare, Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România (în continuare Comisia Specială de Retrocedare) a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect obiectul acțiunii, reclamanta solicitând în mod clar emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri. În această situație, pe baza probelor administrate instanța a stabilit că refuzul de emitere a deciziei este justificat, cu înscrisurile depuse de reclamantă nedovedindu-se nici că imobilul a fost preluat abuziv, dar nici dovada deținerii dreptului de proprietate a imobilului solicitat la momentul preluării abuzive. Examinând cauza din perspectiva obiectului ei, a normelor legale incidente, a criticilor recurentei și apărărilor intimatei, Înalta Curte reține că recursul este fondat și îl va admite ca atare, cu consecința modificării sentinței și a admiterii în parte a acțiunii, pentru cele ce vor fi punctate în continuare.

Observând cu atenție modul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată se constată că acesta este deficitar și imprecis, căci se cere ca instanța să oblige Comisia Specială de Retrocedare să emită decizie cu propunere de acordare despăgubiri, față de notificarea formulată de reclamantă și înregistrată în data de 24 ianuarie 2006. Imprecizia în discuție este asumată chiar de către recurentă care arată în calea de atac că nu solicită un anume conținut al deciziei, ci doar soluționarea notificării înregistrate la intimată în data de 24 ianuarie 2006, însă această neclaritate asupra obiectului acțiunii putea fi lămurită de către instanța de fond, în virtutea art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. Oricum, O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată și modificată, prevede o procedură clară în această materie, rolul instanței de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat fiind prevăzut expres în art. 3 alin. (7) din actul normativ menționat, după parcurgerea unei proceduri administrative. Conform art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată și modificată: „deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora.

Hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004”, astfel că până la emiterea deciziei de către Comisia Specială de Retrocedare intervenția instanței este exclusă; de aceea analiza pe fond a pretențiilor reclamantei excede cadrului procesual și legal, la acest moment. Aserțiunile recurentei privitoare la termenul rezonabil al unui proces, termen care include și procedura administrativă, sunt confirmate de jurisprudența C.E.D.O.

și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și de aceea având în vedere momentul formulării și înregistrării notificării formulate de recurenta-reclamantă, respectiv 24 ianuarie 2006, Înalta Curte reține că prin atitudinea sa autoritatea intimată demonstrează pasivitate și că aceasta trebuia sancționată prin obligarea Comisiei Speciale de Retrocedare la emiterea deciziei de soluționarea notificării din 2006. Singura abordare de natură a garanta recurentei-reclamante dreptul la un proces echitabil așa cum este el consacrat de dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este aceea ca intimata să fie obligată la emiterea actului procedural pentru care are competență legală (decizie), urmând a se face aplicația art. 312alin.

(3) teza a II-a C. proc. civ. pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la art. 18 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată. Perioada scursă de la data înregistrării notificării, la momentul actual 8 ani, justifică și aplicarea art. 18 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ, mai exact stabilirea unui termen de executare de 6 luni de la pronunțarea prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Așezămintele B. Biserica „D.B.” împotriva sentinței civile nr. 6339 din 7 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite în parte acțiunea reclamantei și obligă pârâta să emită decizia de soluționare a notificării reclamantei înregistrată sub nr. 688731/C/2006 din 24 ianuarie 2006, în termen de 6 luni de la pronunțarea prezentei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2014.