ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4853/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la 6 aprilie 2009, reclamanta SC E. SRL Reghin a solicitat să se dispună anularea executării silite în dosarul nr. 110248/2009, cu motivarea că nu datorează redevența pe anul 2002, care formează obiectul executării silite, întrucât contractul de concesiune a fost reziliat din data de 17 iulie 2001, iar terenul prevăzut în contract a fost predat Primăriei municipiului Reghin, conform procesului-verbal nr. 25.543 din 17 iulie 2001. Pârâta Agenția Domeniilor Statului a invocat excepția necompetenței materiale a curții de apel în raport de dispozițiile Capitolului IX din O.U.G. nr. 51/1998, precum și excepția prematurității acțiunii față de prevederile art. 46 Capitolul IX din același act normativ.

Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința nr. 96 din 18 iunie 2009,prin care a respins excepțiile privind necompetența materială și prematuritatea acțiunii, iar pe fond, a admis contestația și a anulat executarea silită începută de Agenția Domeniilor Statului împotriva reclamantei în dosarul de executare nr. 110248/2009. Hotărând astfel, instanța de fond a constatat că a fost legal investită și că este nefondată excepția necompetenței materiale, față de dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005 și Capitolul IX din O.U.G. nr. 51/1998, potrivit cărora competența de soluționare a cererilor de orice natură privind drepturile și obligațiile bancare preluate de A.V.A.S.

aparține curții de apel de la sediul sau domiciliul pârâtului. Excepția prematurității acțiunii a fost respinsă, cu motivarea că obiectul cererii formulate de reclamantă este contestație la executare silită și nu sunt aplicabile prevederile art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, care cuprind norme derogatorii de la dreptul comun pentru celelalte litigii.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a constatat că reclamanta nu datorează redevența aferentă anului 2002 în sumă de 4.330,77 lei și nici penalitățile de întârziere în sumă de 7.752,29 lei, deoarece din anul 2002 nu a mai exploatat terenurile agricole în suprafață de 43,46 hectare care au format obiectul contractului de concesiune nr. 49 din 24 noiembrie 2000. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Domeniilor Statului solicitând în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, iar în subsidiar, modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată. În primele motive de recurs au fost reiterate excepțiile de procedură invocate la instanța de fond și s-a susținut că acestea au fost greșit respinse prin hotărârea pronunțată în cauză.

Referitor la excepția necompetenței materiale, s-a arătat că aceasta trebuia admisă în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005 și Capitolul IX din O.U.G. nr. 51/1998, care deși au fost reținute de instanța de fond, au fost greșit aplicate, pe baza unui raționament insuficient argumentat. Recurenta a precizat că dispozițiile art. 44 și urm. din O.U.G. nr. 51/1998 sunt aplicabile și în materia executării silite, astfel că se impunea declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția comercială. Cu referire la dispozițiile art. 46 Capitolul IX din același act normativ, recurenta a susținut că trebuia admisă și excepția prematurității acțiunii, pentru că nu a fost îndeplinită procedura reglementată cu caracter obligatoriu în legea specială, indiferent de obiectul litigiului.

Recurenta a criticat și soluția dată fondului cauzei, arătând că instanța de fond nu a expus argumentele pentru care a admis acțiunea și nu a avut în vedere că, redevența se datorează până la data predării terenurilor către Comisia locală de fond funciar, care a intervenit la data de 30 octombrie 2002, conform protocolului nr. 81.087 încheiat la acea dată. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304/1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente: Critica din primul motiv de recurs are ca obiect excepția de necompetență teritorială și nu excepția de necompetență materială, cum în mod eronat a susținut recurenta.

Soluția de respingere a acestei excepții este conformă reglementării cuprinse în art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, republicată, act normativ aplicabil și Agenției Domeniilor Statului, ca instituție implicată în procesul de privatizare, potrivit O.U.G. nr. 64/2005. Conform acestor dispoziții legale, cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.B., inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice și juridice, altele decât debitorii definiți la art. 38 din același act normativ, sunt de competența curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului. În textul de lege susmenționat, debitorii au fost enumerați și definiți ca fiind cei față de care A.V.A.S.

are creanțe performante și care trebuie recuperate. Cum recurenta este instituție publică centrală, iar intimata are calitatea de debitor, în sensul prevăzut de legea specială aplicabilă litigiului, instanța de fond a constatat întemeiat că a fost legal sesizată să se pronunțe asupra fondului litigiului, întrucât pârâtul debitor are sediul în raza sa teritorială. Aceeași concluzie se impune și față de clauza stipulată la art. 10.1 din contractul de concesiune nr. 49 din 24 noiembrie 2000, prin care părțile au convenit ca litigiile de orice fel care decurg din executarea contractului să fie soluționate pe cale amiabilă sau de instanța judecătorească în circumscripția căreia este situat terenul care face obiectul contractului.

Susținerea din recurs că litigiul trebuia judecat în primă instanță de Secția comercială a Curții de Apel București va fi respinsă ca nefondată, întrucât nu a fost contestată competența funcțională a instanței de contencios administrativ, sesizată să se pronunțe asupra executării unui contract administrativ, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Excepția prematurității acțiunii a fost de asemenea corect respinsă de instanța de fond, pentru că dispozițiile art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 nu sunt aplicabile contestației la executarea silită, fiind prevăzute pentru celelalte litigii referitoare la drepturile și obligațiile bancare preluate de A.V.A.S.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a stabilit judicios că intimata-reclamantă nu datorează sumele pentru care a început executarea silită, în condițiile în care a dovedit că redevența a fost achitată integral pe anul 2001, iar cu începere din anul 2002 nu a mai exploatat terenurile agricole care au constituit obiectul contractului de concesiune nr. 49 din 24 noiembrie 2000. Din procesul-verbal nr. 25.543 din 17 iulie 2001 încheiat de Agenția Domeniilor Statului și Primăria municipiului Reghin rezultă că terenurile respective au fost predate din domeniul privat al statului către Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 din municipiul Reghin și în consecință, de la data respectivă intimata-reclamantă nu mai datorează redevența și penalitățile de întârziere stabilite în mod nelegal de recurentă.

Recurenta nu a dovedit susținerile sale că terenurile agricole care au format obiectul contractului de concesiune nr. 49 din 24 noiembrie 2000 au fost predate Primăriei municipiului Reghin prin protocolul nr. 81.087 din 30 octombrie 2002 și nici că au fost exploatate până la acea dată de societatea intimată, astfel că nu există temei pentru obligarea acesteia la plata redevenței și a penalităților de întârziere aferente, calculate în dosarul de executare nr. 110248/2009. Față de considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat. În baza dispozițiilor art. 274, raportat la art. 316 C. proc.

civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatei cheltuieli de judecată în sumă de 2.975 lei, reprezentând onorariu de avocat în recurs, conform chitanței nr. 28 din 30 octombrie 2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția Domeniilor Statului, împotriva sentinței civile nr. 96 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei 2.975 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2009.