ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4853/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4853/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin contestația
înregistrată la 6 aprilie 2009, reclamanta SC E. SRL Reghin a solicitat să se
dispună anularea executării silite în dosarul nr. 110248/2009, cu motivarea că
nu datorează redevența pe anul 2002, care formează obiectul executării silite,
întrucât contractul de concesiune a fost reziliat din data de 17 iulie 2001,
iar terenul prevăzut în contract a fost predat Primăriei municipiului Reghin,
conform procesului-verbal nr. 25.543 din 17 iulie 2001.
Pârâta Agenția
Domeniilor Statului a invocat excepția necompetenței materiale a curții de apel
în raport de dispozițiile Capitolului IX din O.U.G. nr. 51/1998, precum și
excepția prematurității acțiunii față de prevederile art. 46 Capitolul IX din
același act normativ.
Curtea de Apel
Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat
sentința nr. 96 din 18 iunie 2009,prin care a respins excepțiile privind necompetența
materială și prematuritatea acțiunii, iar pe fond, a admis contestația și a
anulat executarea silită începută de Agenția Domeniilor Statului împotriva reclamantei
în dosarul de executare nr. 110248/2009.
Hotărând astfel,
instanța de fond a constatat că a fost legal investită și că este nefondată
excepția necompetenței materiale, față de dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G.
nr. 64/2005 și Capitolul IX din O.U.G. nr. 51/1998, potrivit cărora competența
de soluționare a cererilor de orice natură privind drepturile și obligațiile
bancare preluate de A.V.A.S. aparține curții de apel de la sediul sau
domiciliul pârâtului.
Excepția
prematurității acțiunii a fost respinsă, cu motivarea că obiectul cererii
formulate de reclamantă este contestație la executare silită și nu sunt
aplicabile prevederile art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, care cuprind
norme derogatorii de la dreptul comun pentru celelalte litigii.
Pe fondul
cauzei, instanța de fond a constatat că reclamanta nu datorează redevența
aferentă anului 2002 în sumă de 4.330,77 lei și nici penalitățile de întârziere
în sumă de 7.752,29 lei, deoarece din anul 2002 nu a mai exploatat terenurile
agricole în suprafață de 43,46 hectare care au format obiectul contractului de
concesiune nr. 49 din 24 noiembrie 2000.
Împotriva
acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Domeniilor Statului solicitând
în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre competentă soluționare
la Curtea de Apel București, iar în subsidiar, modificarea sentinței, în sensul
respingerii acțiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
În primele
motive de recurs au fost reiterate excepțiile de procedură invocate la instanța
de fond și s-a susținut că acestea au fost greșit respinse prin hotărârea
pronunțată în cauză.
Referitor la
excepția necompetenței materiale, s-a arătat că aceasta trebuia admisă în
raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005 și Capitolul IX
din O.U.G. nr. 51/1998, care deși au fost reținute de instanța de fond, au fost
greșit aplicate, pe baza unui raționament insuficient argumentat. Recurenta a
precizat că dispozițiile art. 44 și urm. din O.U.G. nr. 51/1998 sunt aplicabile
și în materia executării silite, astfel că se impunea declinarea competenței de
soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția comercială.
Cu referire la
dispozițiile art. 46 Capitolul IX din același act normativ, recurenta a
susținut că trebuia admisă și excepția prematurității acțiunii, pentru că nu a
fost îndeplinită procedura reglementată cu caracter obligatoriu în legea
specială, indiferent de obiectul litigiului.
Recurenta a
criticat și soluția dată fondului cauzei, arătând că instanța de fond nu a
expus argumentele pentru care a admis acțiunea și nu a avut în vedere că,
redevența se datorează până la data predării terenurilor către Comisia locală de
fond funciar, care a intervenit la data de 30 octombrie 2002, conform
protocolului nr. 81.087 încheiat la acea dată.
Analizând actele
și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304/1 C.
proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru
următoarele considerente:
Critica din
primul motiv de recurs are ca obiect excepția de necompetență teritorială și nu
excepția de necompetență materială, cum în mod eronat a susținut recurenta.
Soluția de
respingere a acestei excepții este conformă reglementării cuprinse în art. 45
din O.U.G. nr. 51/1998, republicată, act normativ aplicabil și Agenției
Domeniilor Statului, ca instituție implicată în procesul de privatizare,
potrivit O.U.G. nr. 64/2005.
Conform acestor
dispoziții legale, cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în
legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.B., inclusiv cele formulate pentru
angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice și juridice, altele decât debitorii
definiți la art. 38 din același act normativ, sunt de competența curții de apel
în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului.
În textul de
lege susmenționat, debitorii au fost enumerați și definiți ca fiind cei față de
care A.V.A.S. are creanțe performante și care trebuie recuperate.
Cum recurenta
este instituție publică centrală, iar intimata are calitatea de debitor, în
sensul prevăzut de legea specială aplicabilă litigiului, instanța de fond a constatat
întemeiat că a fost legal sesizată să se pronunțe asupra fondului litigiului,
întrucât pârâtul debitor are sediul în raza sa teritorială.
Aceeași
concluzie se impune și față de clauza stipulată la art. 10.1 din contractul de
concesiune nr. 49 din 24 noiembrie 2000, prin care părțile au convenit ca
litigiile de orice fel care decurg din executarea contractului să fie
soluționate pe cale amiabilă sau de instanța judecătorească în circumscripția
căreia este situat terenul care face obiectul contractului.
Susținerea din
recurs că litigiul trebuia judecat în primă instanță de Secția comercială a
Curții de Apel București va fi respinsă ca nefondată, întrucât nu a fost
contestată competența funcțională a instanței de contencios administrativ,
sesizată să se pronunțe asupra executării unui contract administrativ, în
conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Excepția prematurității
acțiunii a fost de asemenea corect respinsă de instanța de fond, pentru că
dispozițiile art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 nu sunt aplicabile
contestației la executarea silită, fiind prevăzute pentru celelalte litigii
referitoare la drepturile și obligațiile bancare preluate de A.V.A.S.
Pe fondul
cauzei, instanța de fond a stabilit judicios că intimata-reclamantă nu
datorează sumele pentru care a început executarea silită, în condițiile în care
a dovedit că redevența a fost achitată integral pe anul 2001, iar cu începere din
anul 2002 nu a mai exploatat terenurile agricole care au constituit obiectul
contractului de concesiune nr. 49 din 24 noiembrie 2000.
Din
procesul-verbal nr. 25.543 din 17 iulie 2001 încheiat de Agenția Domeniilor
Statului și Primăria municipiului Reghin rezultă că terenurile respective au
fost predate din domeniul privat al statului către Comisia locală de aplicare a
Legii nr. 18/1991 din municipiul Reghin și în consecință, de la data respectivă
intimata-reclamantă nu mai datorează redevența și penalitățile de întârziere
stabilite în mod nelegal de recurentă.
Recurenta nu a
dovedit susținerile sale că terenurile agricole care au format obiectul
contractului de concesiune nr. 49 din 24 noiembrie 2000 au fost predate
Primăriei municipiului Reghin prin protocolul nr. 81.087 din 30 octombrie 2002
și nici că au fost exploatate până la acea dată de societatea intimată, astfel
că nu există temei pentru obligarea acesteia la plata redevenței și a
penalităților de întârziere aferente, calculate în dosarul de executare nr.
110248/2009.
Față de
considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de
modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge
prezentul recurs ca nefondat.
În baza
dispozițiilor art. 274, raportat la art. 316 C. proc. civ., recurenta va fi
obligată să plătească intimatei cheltuieli de judecată în sumă de 2.975 lei,
reprezentând onorariu de avocat în recurs, conform chitanței nr. 28 din 30
octombrie 2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de Agenția Domeniilor Statului, împotriva sentinței civile nr.
96 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta
să plătească intimatei 2.975 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2009.