ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1104/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 1352 din 18 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanța s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea pronunțată de reclamanta A.T. înaintată împotriva pârâtului Municipiul Constanța prin Primar având ca obiect obligarea părților de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul din Constanța, reținându-se următoarele considerente: Imobilul solicitat de reclamantă a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1990 instanțele sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietarii, sau ale succesiunii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul face obiectul acestei legi, reclamanta trebuie să urmeze procedura precizată de această lege, în cadrul căreia au posibilitatea să-și valorifice pretențiile în cadrul căreia au posibilitatea să-și valorifice pretențiile solicitate prin acțiunea introductivă. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta iar prin Decizia civilă nr. 146 din 1 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța s-a respins apelul reclamantei pentru următoarele considerente: Problema supusă analizei instanței de apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001 ca lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, și respectiv Codul Civil, (ca lege generală) invocat de reclamantă ca temei al cererii de restituire a imobilului naționalizat.

Apelanta a susținut că în condițiile în care prin Legea nr. 10/2001 nu au fost abrogate prevederile art. 480 C. civ. și pentru că prin această lege nu a fost interzisă acțiunea în revendicare, cumulul celor două acțiuni este posibil, cel interesat putând să aleagă între cele două acțiuni, ceea ce face admisibilă acțiunea în revendicare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, reține instanța de apel, această construcție nu poate fi primită în primul rând pentru că un drept subiectiv, cum este dreptul de proprietate, nu poate fi scutit în același timp direct prin două acțiuni distincte ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nici o acțiune în revendicare contra unității deținătoare, odată cu intrarea ei în vigoare, pentru că instituind obligația efectuării procedurii administrative directe contra unității deținătoare, exclude ideea unui cumul de acțiuni.

Apoi, nu se poate reține că, în condițiile în care imobilul a fost abuziv preluat prin naționalizare, autoarea reclamantei și-a păstrat dreptul de proprietate, așa cum dispune art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru că prin chiar textul citat de reclamantă se prevede in terminis că persoanele în cauză își exercită calitatea de proprietar numai „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. (5) din lege, nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificării „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

În fine, din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condițiile dreptului comun, respectiv acțiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparație care să stabilească modalitatea, termenele și condițiile de restituire a acestora. Odată adoptată o lege de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condițiile legii respective. Abrogarea art. 480 C. civ. prin Legea nr. 1072001 sau o dispoziție expresă a legiuitorului în sensul înlăturării, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a aplicabilității dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat și care intră în domeniul de reglementare al acestei legi nu numai că nu era posibilă (art. 480 C. civ.

referindu-se la conținutul și limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de apărare, printre care se regăsește și acțiunea în revendicare), dar nici nu era necesară câtă vreme există un principiu de interpretare care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, cunoscut prin adagiul specialia generalibus derogant și care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Instanța nu poate reține nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiție prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe calea dreptului comun.

Așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din CEDO nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere. „În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una din aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act normativ – Legea nr. 10/2001 – prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină”. Câtă vreme „persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă”.

Ori, în privința accesului efectiv, reclamanta nu a pretins că, deși a folosit procedura administrativă notificând unitatea deținătoare, a fost lăsată nesoluționată cererea sa, arătând pur și simplu că a ales calea dreptului comun prin voință proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale. De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun.

În lipsa recunoașterii dreptului de proprietate – fie pentru că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuși dreptul de a i se recunoaște un asemenea drept, fie pentru că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaștere a acestui drept – nu se poate reține că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, instanța a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin naționalizare. În fine, instanța nu găsește întemeiat nici motivul de apel referitor la lipsa caracterului veritabil de excepție al inadmisibilității.

Această excepție, întâlnită în procedura civilă, se regăsește „fie sub forma unei excepții procesuale, fie sub forma soluției procesuale ce poate fi pronunțată în concret de către instanță, în cazurile în care legea închide părții interesate accesul la un anumit mijloc procesual ori condiționează exercițiul său de întrunirea cumulativă a anumitor cerințe sau condiții de fond ori de formă, după caz” (Revista română de drept privat nr. 2/2008, pag.

128). Dacă în materie procesuală, inadmisibilitatea este sancțiunea procesuală care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede ori îl interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de respingere a cererii prin care acestea se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului, în dreptul material inadmisibilitatea este sancțiunea de ordin material care intervine în cazul introducerii unei acțiuni greșit îndreptate ori greșit alese sau în cazul exercitării unui drept la acțiune inexistent, stins ori deja epuizat într-o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de respingere a cererii de chemare în judecată prin care acestea se valorifică.

Când vorbim de noțiunea de inadmisibilitate în domeniul imobilelor preluate abuziv, se regăsește atât accepțiunea procesuală, cât și cea substanțială a termenului, deoarece prin Legea nr. 10/2001 se stabilește un cadrul special în care pot fi valorificate drepturile recunoscute persoanelor fizice sau juridice în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Ori, dacă prin lege se stabilește un astfel de cadru și că revendicarea imobilelor preluate fără titlu valabil nu poate fi făcută decât în absența unei legi speciale de reparație, înseamnă că cei interesați nu își mai pot apăra acest drept pe această cale, acțiunea în revendicare de drept comun fiind inadmisibilă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.T.

solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, făcând și o eronată interpretare a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție formulată în dosarul nr. 60/2007. Or, susține recurenta în cuprinsul deciziei dată în recurs în interesul legii, se statuează că „legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 se aplică cu „prioritate”, fapt reținut de instanța de apel, dar aceeași instanță omite următorul alineat care se referă la situația expresă în care se poate formula o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, chiar și după apariția Legii nr. 10/2001.

Recurenta arată că față de situația juridică ce rezultă din actele de la dosar o parte din imobil se află în domeniul privat al Municipiului Constanța, astfel că există posibilitatea ca aceasta să fie restituită în natură, fără a fi afectat dreptul de proprietate al unei terțe persoane, și respectiv securitatea raporturilor juridice civile. Recurenta mai învederează că instanța de apel a ignorat și dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care imobilul din litigiu nu a ieșit niciodată din proprietatea ei, dreptul de proprietate perpetuându-se de la momentul dobândirii acestuia și până în prezent. Ca atare, susține recurenta, o soluție definitivă și irevocabilă nu ar face altceva decât să repare un abuz făcut de statul comunist pe perioada anilor 1950 și să restabilească o situație firească cu privire la acest imobil, în sensul de a reintra în posesia adevăratului său proprietar.

În susținerea aceleiași idei recurenta mai arată că de fapt apariția Legii nr. 10/2001 nu înseamnă excluderea de plano a aplicabilității art. 480 C. civ., în condițiile în care dreptul ei de proprietate, în calitate de persoane deposedate în mod abuziv în perioada comunistă, nu a încetat nici un moment, astfel că în perioada respectivă a continuat să fie proprietar de drept al acestui imobil, Statul ocupând doar în mod abuziv imobilul fiind faptic un posesor neproprietar. Criticile recurentei se mai referă și la faptul că instanța reține în mod greșit că în cauză ar fi existat două acțiuni una pe dispozițiile art. 480 C. civ. și alta pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. Or, recurenta arată că nu a formulat în același timp atât o acțiune în revendicare, cât și o contestație în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci a optat doar pentru cea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Se mai susține de recurentă că instanța adaugă la lege în momentul în care apreciază că Legea nr. 10/2001 ar limita accesul la instanță pe calea dreptului comun într-o acțiune în revendicare, încălcând astfel atribuțiunile puterii judecătorești într-un stat de drept. O altă critică adusă de recurentă hotărârii instanței de apel, vizează nerespectarea principiului reparației integrale a prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilelor în perioada comunistă. Or, scopul identic al art. 480 C. civ. și respectiv al Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că nu se pot aplica în mod paralel ținând seama că n cadrul fiecărei acțiuni civile este dreptul reclamantului de a-și întemeia în drept cererea sa.

În ce privește soluția inadmisibilității acțiunii în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., susține recurenta, îngrădește accesul la justiție raportat la art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul ei de proprietate, susține recurenta, nu a încetat, iar inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. față de Legea nr. 10/2001 nu constituie o veritabilă excepție de inadmisibilitate. Astfel se învederează că instanța de apel pornește de la o teoretizare corectă a noțiunii de inadmisibilitate, dar face o aplicare greșită a definiției în speță, ignorând faptul că atât calea acțiunii în revendicare imobiliară întemeiată pe art. 480 C. civ., cât și calea consacrată de Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute de legislația română în vigoare și aplicabile în practica judiciară.

Prin urmare, conchide recurenta, nu ne aflăm în prezența unei acțiuni greșit îndreptate sau alese și nici în situația unui drept la acțiune inexistent, stins sau deja epuizat într-o altă cale procesuală. Astfel reclamanta în concluzie solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Imobilul din litigiu solicitat de reclamantă a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 intră sub incidența acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice persoană juridică în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun nu este fondată.

Potrivit principiului neretroactivității legii civile consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) constituie și art. 1 C. civ. legea nouă este de imediată aplicare „acțiunea ei întinzându-se exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte și efectelor viitoare ale raporturilor juridice anterioare. Este real că imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 constituie obiectul unor raporturi născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de p reluare. Anterior adoptării Legii nr. 10/2001 principiul restituirii în natură, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicarii, fondat pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.

Legea nr. 10/2001 a instituit însă norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. Prin aceste norme derogatorii de la dreptul comun, acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., este suprimată, în cazul ineficacității actelor la care se referă, însă accesul la justiție nu este eliminat, pentru că legea instituie un sistem reparatoriu, iar normele procedurale speciale îl subordonează controlului judiciar. Reclamanta a înregistrat acțiunea la 27 mai 2008 fila 1 dosar nr. 3652/118/2008 a Tribunalului Constanța.

Astfel la data de 27 mai 2008, a învestirii instanțelor de fond cu soluționarea acțiunii în revendicare, era în vigoare Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Astfel mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 este alcătuit din două etape succesive din care prima este obligatorie, iar a doua este facultativă și eventuală, întrucât privește controlul judiciar al actelor, emise în temeiul acestei legi, în cadrul procedurii administrative prealabile de restituire în natură și prin echivalent al imobilelor preluate abuziv.

Prima etapă – procedura administrativă prealabilă are un caracter obligatoriu așa cum de altfel rezultă din dispozițiile art. 1 art. 21 alin. (1) și (5) și art. 47 alin. (2) și art. 48 din Legea nr. 1072001, ceea ce înseamnă că de la intrarea în vigoare a legii, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv cererile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate împotriva persoanelor juridice deținătoare [art. 20 alin. (1] direct de instanțele de judecată sunt inadmisibile. De altfel și dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. prevăd în mod expres că: în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de aceea lege.

Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare in judecata Cum, în cauză reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile, prevăzută de art. 20 și urm. din Legea nr. 10/2001, instanța de apel în mod judicios a statuat că acțiunea în revendicare formulată de reclamant pe dreptul comun (art. 480 - 481 C. civ.) este inadmisibilă. De altfel un demers judiciar, ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv, nu poate fi parcurs decât în condițiile și cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001. Foștii proprietari au avut asigurat accesul la justiție, câtă vreme li s-a pus la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra acestor imobile, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv.

Stabilirea acestor termene în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001 a fost de natură să asigure respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății. Legea nr. 10/2001 este o lege specială care privește regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun (art. 480 – 481 C. civ.) care este legea generală. Prin urmare, reclamanta nu are a alege între calea și procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și calea dreptului comun (art. 480 – 481 C. civ.) de vreme ce la data formulării acțiunii în revendicare – 27 mai 2008, era în vigoare (de 7 ani) Legea nr. 10/2001.

De altfel concursul dintre legea specială și legea generală a fost tranșat (cum bine a reținut instanța de apel, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție) în favoarea legii speciale, conform principiului „ specialia generalibus derogant ”, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Față de cele expuse, instanțele au stabilit corect faptul că reclamanta după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu mai putea formula acțiune în revendicare pe calea dreptului comun ci numai în temeiul acestei legi speciale. Aceasta însă nu constituie o îngrădire a liberului acces la justiție, deoarece după parcurgerea fazei prealabile personale nemulțumite de decizia sau dispoziția prin care a fost finalizată, o poate ataca în justiție.

Or, reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută de aceasta în cadrul căreia ar fi avut posibilitatea să-și valorifice pretențiile solicitate. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. motiv pentru care recursul reclamantei urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.T. împotriva deciziei civile nr. 146 din 1 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2010 .