ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1104/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1104/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1352 din 18

noiembrie 2008 a Tribunalului Constanța s-a admis excepția inadmisibilității

acțiunii și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea pronunțată de reclamanta A.T.

înaintată împotriva pârâtului Municipiul Constanța prin Primar având ca obiect

obligarea părților de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul din

Constanța, reținându-se următoarele considerente:

Imobilul solicitat de reclamantă a

fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea

nr. 213/1990 instanțele sunt competente să stabilească valabilitatea titlului,

iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că bunurile preluate de stat fără

titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietarii, sau ale succesiunii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

Întrucât legiuitorul a adoptat o

lege specială de reparație care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul face

obiectul acestei legi, reclamanta trebuie să urmeze procedura precizată de

această lege, în cadrul căreia au posibilitatea să-și valorifice pretențiile în

cadrul căreia au posibilitatea să-și valorifice pretențiile solicitate prin

acțiunea introductivă.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta iar prin Decizia civilă nr. 146 din 1 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța s-a respins apelul reclamantei pentru următoarele considerente:

Problema supusă analizei instanței

de apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001 ca lege specială de

reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, și respectiv Codul

Civil, (ca lege generală) invocat de reclamantă ca temei al cererii de

restituire a imobilului naționalizat.

Apelanta a susținut că în condițiile

în care prin Legea nr. 10/2001 nu au fost abrogate prevederile art. 480 C. civ.

și pentru că prin această lege nu a fost interzisă acțiunea în revendicare,

cumulul celor două acțiuni este posibil, cel interesat putând să aleagă între

cele două acțiuni, ceea ce face admisibilă acțiunea în revendicare și după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, reține instanța de apel, această

construcție nu poate fi primită în primul rând pentru că un drept subiectiv,

cum este dreptul de proprietate, nu poate fi scutit în același timp direct prin

două acțiuni distincte ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să

subziste nici o acțiune în revendicare contra unității deținătoare, odată cu

intrarea ei în vigoare, pentru că instituind obligația efectuării procedurii

administrative directe contra unității deținătoare, exclude ideea unui cumul de

acțiuni.

Apoi, nu se poate reține că, în

condițiile în care imobilul a fost abuziv preluat prin naționalizare, autoarea

reclamantei și-a păstrat dreptul de proprietate, așa cum dispune art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, pentru că prin chiar textul citat de reclamantă se

prevede in terminis că persoanele în cauză își exercită calitatea de proprietar

numai „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. (5) din lege,

nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificării „atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent”.

În fine, din interpretarea

sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 și art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără

titlu este permisă în condițiile dreptului comun, respectiv acțiunea în

revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparație care să

stabilească modalitatea, termenele și condițiile de restituire a acestora.

Odată adoptată o lege de reparație,

acțiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul

de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în

condițiile legii respective.

Abrogarea art. 480 C. civ. prin

Legea nr. 1072001 sau o dispoziție expresă a legiuitorului în sensul

înlăturării, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a

aplicabilității dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat

și care intră în domeniul de reglementare al acestei legi nu numai că nu era

posibilă (art. 480 C. civ. referindu-se la conținutul și limitele dreptului de

proprietate, iar nu la mijloacele sale de apărare, printre care se regăsește și

acțiunea în revendicare), dar nici nu era necesară câtă vreme există un

principiu de interpretare care guvernează concursul dintre legea specială și

legea generală, cunoscut prin adagiul

specialia generalibus derogant

și

care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Instanța nu poate reține nici

critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiție

prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe calea

dreptului comun.

Așa cum a statuat Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul

legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din CEDO nu este un drept

absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este

compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o

anumită marjă de apreciere.

„În România, legiuitorul a adoptat

un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră

îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una din aceste măsuri fiind

restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act normativ – Legea

nr. 10/2001 – prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal,

pentru ca, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă

legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o

jurisdicție deplină”.

Câtă vreme „persoana îndreptățită

are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se

iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice

de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin

asigurat accesul la justiție.

Adoptarea unei reglementări

speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

dedus pretins este efectivă”.

Ori, în privința accesului efectiv,

reclamanta nu a pretins că, deși a folosit procedura administrativă notificând

unitatea deținătoare, a fost lăsată nesoluționată cererea sa, arătând pur și

simplu că a ales calea dreptului comun prin voință proprie, fără să utilizeze

procedura legii speciale.

De asemenea, dreptul de proprietate

al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre

judecătorească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranță legitimă,

drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun.

În lipsa recunoașterii dreptului de proprietate – fie pentru că reclamanta nu a

formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuși dreptul de a i

se recunoaște un asemenea drept, fie pentru că nu există o hotărâre

judecătorească irevocabilă de recunoaștere a acestui drept – nu se poate reține

că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, instanța a

lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis

prin naționalizare.

În fine, instanța nu găsește

întemeiat nici motivul de apel referitor la lipsa caracterului veritabil de

excepție al inadmisibilității.

Această excepție, întâlnită în

procedura civilă, se regăsește „fie sub forma unei excepții procesuale, fie sub

forma soluției procesuale ce poate fi pronunțată în concret de către instanță,

în cazurile în care legea închide părții interesate accesul la un anumit mijloc

procesual ori condiționează exercițiul său de întrunirea cumulativă a anumitor

cerințe sau condiții de fond ori de formă, după caz” (Revista română de drept

privat nr. 2/2008, pag. 128).

Dacă în materie procesuală,

inadmisibilitatea este sancțiunea procesuală care intervine în cazul efectuării

unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede ori îl interzice,

sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost

epuizat pe o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de respingere a

cererii prin care acestea se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea

fondului, în dreptul material inadmisibilitatea este sancțiunea de ordin

material care intervine în cazul introducerii unei acțiuni greșit îndreptate

ori greșit alese sau în cazul exercitării unui drept la acțiune inexistent,

stins ori deja epuizat într-o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză

de respingere a cererii de chemare în judecată prin care acestea se valorifică.

Când vorbim de noțiunea de

inadmisibilitate în domeniul imobilelor preluate abuziv, se regăsește atât

accepțiunea procesuală, cât și cea substanțială a termenului, deoarece prin

Legea nr. 10/2001 se stabilește un cadrul special în care pot fi valorificate

drepturile recunoscute persoanelor fizice sau juridice în legătură cu imobilele

preluate abuziv de stat. Ori, dacă prin lege se stabilește un astfel de cadru și

că revendicarea imobilelor preluate fără titlu valabil nu poate fi făcută decât

în absența unei legi speciale de reparație, înseamnă că cei interesați nu își

mai pot apăra acest drept pe această cale, acțiunea în revendicare de drept

comun fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta A.T. solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel recurenta susține că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, făcând și o eronată

interpretare a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție formulată în

dosarul nr. 60/2007.

Or, susține recurenta în cuprinsul

deciziei dată în recurs în interesul legii, se statuează că „legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 se aplică cu „prioritate”, fapt reținut de instanța

de apel, dar aceeași instanță omite următorul alineat care se referă la

situația expresă în care se poate formula o acțiune în revendicare pe calea

dreptului comun, chiar și după apariția Legii nr. 10/2001.

Recurenta arată că față de situația

juridică ce rezultă din actele de la dosar o parte din imobil se află în

domeniul privat al Municipiului Constanța, astfel că există posibilitatea ca

aceasta să fie restituită în natură, fără a fi afectat dreptul de proprietate

al unei terțe persoane, și respectiv securitatea raporturilor juridice civile.

Recurenta mai învederează că

instanța de apel a ignorat și dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 10/2001, în condițiile în care imobilul din litigiu nu a ieșit niciodată

din proprietatea ei, dreptul de proprietate perpetuându-se de la momentul

dobândirii acestuia și până în prezent.

Ca atare, susține recurenta, o

soluție definitivă și irevocabilă nu ar face altceva decât să repare un abuz

făcut de statul comunist pe perioada anilor 1950 și să restabilească o situație

firească cu privire la acest imobil, în sensul de a reintra în posesia adevăratului

său proprietar.

În susținerea aceleiași idei

recurenta mai arată că de fapt apariția Legii nr. 10/2001 nu înseamnă

excluderea de plano a aplicabilității art. 480 C. civ., în condițiile în care

dreptul ei de proprietate, în calitate de persoane deposedate în mod abuziv în

perioada comunistă, nu a încetat nici un moment, astfel că în perioada

respectivă a continuat să fie proprietar de drept al acestui imobil, Statul

ocupând doar în mod abuziv imobilul fiind faptic un posesor neproprietar.

Criticile recurentei se mai referă

și la faptul că instanța reține în mod greșit că în cauză ar fi existat două

acțiuni una pe dispozițiile art. 480 C. civ. și alta pe dispozițiile art. 26

din Legea nr. 10/2001.

Or, recurenta arată că nu a formulat

în același timp atât o acțiune în revendicare, cât și o contestație în temeiul

art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci a optat doar pentru cea întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

Se mai susține de recurentă că

instanța adaugă la lege în momentul în care apreciază că Legea nr. 10/2001 ar

limita accesul la instanță pe calea dreptului comun într-o acțiune în

revendicare, încălcând astfel atribuțiunile puterii judecătorești într-un stat

de drept.

O altă critică adusă de recurentă

hotărârii instanței de apel, vizează nerespectarea principiului reparației

integrale a prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilelor în

perioada comunistă.

Or, scopul identic al art. 480 C.

civ. și respectiv al Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că nu se pot aplica în mod

paralel ținând seama că n cadrul fiecărei acțiuni civile este dreptul

reclamantului de a-și întemeia în drept cererea sa.

În ce privește soluția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ.,

susține recurenta, îngrădește accesul la justiție raportat la art. 6 Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul ei de proprietate, susține

recurenta, nu a încetat, iar inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

întemeiată pe art. 480 C. civ. față de Legea nr. 10/2001 nu constituie o

veritabilă excepție de inadmisibilitate.

Astfel se învederează că instanța de

apel pornește de la o teoretizare corectă a noțiunii de inadmisibilitate, dar

face o aplicare greșită a definiției în speță, ignorând faptul că atât calea

acțiunii în revendicare imobiliară întemeiată pe art. 480 C. civ., cât și calea

consacrată de Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute de legislația română în vigoare

și aplicabile în practica judiciară.

Prin urmare, conchide recurenta, nu

ne aflăm în prezența unei acțiuni greșit îndreptate sau alese și nici în

situația unui drept la acțiune inexistent, stins sau deja epuizat într-o altă

cale procesuală.

Astfel reclamanta în concluzie

solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Imobilul din litigiu solicitat de

reclamantă a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 intră sub incidența acestei legi imobilele preluate în mod abuziv

de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice persoană juridică în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

După intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, lege specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun nu

este fondată.

Potrivit principiului

neretroactivității legii civile consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2)

constituie și art. 1 C. civ. legea nouă este de imediată aplicare „acțiunea ei

întinzându-se exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte și efectelor

viitoare ale raporturilor juridice anterioare.

Este real că imobilele preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 constituie obiectul unor

raporturi născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele

lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de p reluare.

Anterior adoptării Legii nr. 10/2001

principiul restituirii în natură, ca efect al ineficacității actelor de

preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicarii,  fondat pe dispozițiile

art. 480-481 C. civ.

Legea nr. 10/2001 a instituit însă

norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie

și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Prin aceste norme derogatorii de la

dreptul comun, acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 -

481 C. civ., este suprimată, în cazul ineficacității actelor la care se referă,

însă accesul la justiție nu este eliminat, pentru că legea instituie un sistem

reparatoriu, iar normele procedurale speciale îl subordonează controlului

judiciar.

Reclamanta a înregistrat acțiunea la

27 mai 2008 fila 1 dosar nr. 3652/118/2008 a Tribunalului Constanța.

Astfel la data de 27 mai 2008, a învestirii instanțelor de fond cu soluționarea acțiunii în revendicare, era în vigoare Legea

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada

6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Astfel mecanismul de punere în

aplicare a Legii nr. 10/2001 este alcătuit din două etape succesive din care

prima este obligatorie, iar a doua este facultativă și eventuală, întrucât

privește controlul judiciar al actelor, emise în temeiul acestei legi, în

cadrul procedurii administrative prealabile de restituire în natură și prin

echivalent al imobilelor preluate abuziv.

Prima etapă – procedura

administrativă prealabilă are un caracter obligatoriu așa cum de altfel rezultă

din dispozițiile art. 1 art. 21 alin. (1) și (5) și art. 47 alin. (2) și art.

48 din Legea nr. 1072001, ceea ce înseamnă că de la intrarea în vigoare a

legii, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv cererile

în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate împotriva

persoanelor juridice deținătoare [art. 20 alin. (1] direct de instanțele de

judecată sunt inadmisibile.

De altfel și dispozițiile art. 109

alin. (2) C. proc. civ. prevăd în mod expres că: în cazurile anume prevăzute de

lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei

proceduri prealabile, în condițiile stabilite de aceea lege.     Dovada îndeplinirii

procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare in judecata

Cum, în cauză reclamantul nu a făcut

dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile, prevăzută de art. 20

și urm. din Legea nr. 10/2001, instanța de apel în mod judicios a statuat că

acțiunea în revendicare formulată de reclamant pe dreptul comun (art. 480 - 481

C. civ.) este inadmisibilă.

De altfel un demers judiciar, ce are

ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat

abuziv, nu poate fi parcurs decât în condițiile și cu respectarea procedurii

instituite de Legea nr. 10/2001.

Foștii proprietari au avut asigurat

accesul la justiție, câtă vreme li s-a pus la dispoziție o cale specială de urmat

în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra acestor imobile, în

condițiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr.

10/2001 a fost prelungit succesiv.

Stabilirea acestor termene în care

foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul

Legii nr. 10/2001 a fost de natură să asigure respectarea principiului

securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății.

Legea nr. 10/2001 este o lege

specială care privește regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și aplicarea ei este prioritară în

raport cu dreptul comun (art. 480 – 481 C. civ.) care este legea generală.

Prin urmare, reclamanta nu are a

alege între calea și procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și calea

dreptului comun (art. 480 – 481 C. civ.) de vreme ce la data formulării

acțiunii în revendicare – 27 mai 2008, era în vigoare (de 7 ani) Legea nr.

10/2001.

De altfel concursul dintre legea

specială și legea generală a fost tranșat (cum bine a reținut instanța de apel,

prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție) în favoarea legii

speciale, conform principiului „

specialia generalibus derogant

”, chiar

dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Față de cele expuse, instanțele au

stabilit corect faptul că reclamanta după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 nu mai putea formula acțiune în revendicare pe calea dreptului comun ci

numai în temeiul acestei legi speciale.

Aceasta însă nu constituie o

îngrădire a liberului acces la justiție, deoarece după parcurgerea fazei

prealabile personale nemulțumite de decizia sau dispoziția prin care a fost

finalizată, o poate ataca în justiție.

Or, reclamanta trebuia să urmeze

procedura prevăzută de aceasta în cadrul căreia ar fi avut posibilitatea să-și

valorifice pretențiile solicitate.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate nu se circumscriu

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. motiv pentru care recursul

reclamantei urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul

declarat de reclamanta A.T. împotriva deciziei civile nr. 146 din 1 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 februarie 2010

.