ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2742/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2742/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra contestației în anulare de
față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
Prin acțiunea înregistrată la
data de 25 mai 2008, pe rolul Curții de Apel Suceava, secția
comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.B. a
solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. Suceava,
obligarea acestora la achitarea sumei de 52.000 RON actualizată,
reprezentând contravaloarea stimulentelor pentru perioada ianuarie - august
2006.
În motivarea acțiunii reclamantul a
arătat că funcționează ca director executiv adjunct în
cadrul celei de-a doua autorități pârâte, coordonând activitatea de
inspecție fiscală și că nu a beneficiat de aceste
stimulente, de care a beneficiat celălalt director, care a
desfășurat aceeași activitate.
Prin sentința nr. 94 din 30 aprilie
2009, Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondată acțiunea
formulată de reclamantul C.B.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a
reținut, în esență, că salarizarea funcționarilor
publici se face conform dispozițiilor art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 2/2006
care prevăd că „autoritățile publice pot acorda
stimulentele funcționarilor publici, în limitele prevăzute de
dispozițiile legale în vigoare".
Prin urmare, acordarea stimulentelor este
facultativă și nu o obligație a autorității publice
față de angajat.
Împotriva sentinței
pronunțată de instanța de fond a declarat recurs reclamantul C.B.,
criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât a fost
pronunțată cu greșita aplicare a legii și fără
să fie avute în vedere probele administrate.
Decizia ce formează obiectul contestației
în anulare
Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin
decizia nr. 4886 din 5 noiembrie 2009 a respins recursul declarat de C.B.
împotriva sentinței nr. 94 din 30 aprilie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța de recurs a reținut în esență că salarizarea
funcționarilor publici se face conform dispozițiilor O.G. nr. 2/2006
care prevăd că instituțiile publice care au dreptul la a
constitui un fond de stimulente conform legii pot acorda stimulente
funcționarilor publici în limitele prevederilor legale în vigoare iar
interpretarea acestor norme este în sensul că acordarea stimulentelor este
o facultate a autorităților publice și nu o obligație
față de funcționarul public, acestea fiind stabilite nominal
și repartizate în funcție de îndeplinirea unor criterii.
Motivele și temeiul juridic al contestației
în anulare promovată
Împotriva acestei decizii a formulat
contestație în anulare C.B.
Invocând în drept prevederile art. 318
alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., vizând omisiunea instanței de recurs de
a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare prezentate,
contestatorul a susținut că, în cauza sa, nu au fost cercetate
motivele de casare a sentinței nr. 94 din 30 aprilie 2009.
În esență, contestatorul reluând
argumentele pentru care a solicitat, prin cererea de recurs casarea sentinței
atacate, a arătat următoarele:
- Legea nr. 188/1999 – art. 31 alin. (2)
prevede că funcționarii publici beneficiază de prime și
alte drepturi salariale, criteriile de repartizare a stimulentelor fiind cele
definite în H.G. nr. 154/1997;
- fișa a de evaluare
profesională indică obținerea notei finale de 4,64,
față de cea maximă de 5;
- suma ce i se cuvenea cu titlu de stimulente,
urmare a îndeplinirii criteriilor a fost repartizată injust altor persoane,
caracterul facultativ derivând doar din aspectul privind repartizarea
stimulentelor, funcție de îndeplinirea strictă a criteriilor;
- instanța de recurs nu a examinat
propriu-zis actele și probele dosarului, decizia dată fiind pronunțată
cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5, potrivit cu care se
impune prezentarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea
instanței, ceea ce în speță nu s-a realizat.
Considerentele și soluția asupra
contestației în anulare
Contestația în anulare de
față, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, în raport
de temeiul de drept invocat și raportat la motivele înfățișate
de contestator.
Potrivit art. 318 alin. (1) teza a II-a C.
proc. civ., contestația în anulare specială poate fi exercitată numai
dacă instanța de recurs a omis să analizeze un motiv de casare
sau de modificare cu care a fost învestită.
Înalta Curte apreciază că, raportat
la exigența textului de lege arătat, contestația în anulare de
față nu poate fi primită, în primul rând datorită
modalității în care ea a fost elaborată și motivată.
Contestația în anulare este o cale
de atac extraordinară ce poate fi exercitată pentru motive limitativ
și strict prevăzute și care nu presupune o rejudecare a recursului.
Contestatorul nu a indicat care anume
motiv de casare sau de modificare din cuprinsul cererii sale de recurs nu a
fost, din omisiune, examinat de instanța de recurs, reluând practic
situația de fapt prezentată și în etapele anterioare ale judecății,
însoțită de aprecierile personale asupra modalității de soluționare
a cauzei.
În sensul textului de lege arătat,
însă, o astfel de prezentare generică a tuturor criticilor ce au fost
înfățișate și cu ocazia judecării recursului și fără
nicio încadrare în vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.
civ., nu se poate invoca ca fiind o omisiune de cercetare din partea instanței
de control judiciar, pe calea contestației în anulare.
Soluția de respingere a
contestației de față ca neîntemeiată se impune de altfel,
și față de împrejurarea că din cuprinsul considerentelor deciziei
atacate rezultă că instanța de recurs a sistematizat criticile
recurentului-contestator și analizându-le, a motivat calificator concluzia
la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului și
față de motivele de recurs înfățișate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare
formulată de C.B. împotriva deciziei nr. 4886 din 5 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 25 mai 2010.