ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 985/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

acestei instanțe la data de 9 martie 2009, reclamantul M.V. în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești – Comisia pentru

Cetățenie din cadrul Direcției pentru Cetățenie a

solicitat să se dispună obligarea acestuia să procedeze la

analizarea/ avizarea cererii de redobândire a cetățeniei române

într-un termen stabilit de instanță, precum și obligarea la

plata unor penalități de întârziere de 50 lei pentru fiecare zi,

până la îndeplinirea efectivă a obligației.

În motivare, reclamantul a arătat

că a formulat inițial, în anul 2007, cerere de redobândire a

cetățeniei române și a revenit cu aceeași solicitare

către pârât în mai multe rânduri, însă nici până în acest moment

nu a primit vreun răspuns.

Tăcerea pârâtului este de

natură a-l vătăma pe reclamant, fapt ce impune, în opinia

acestuia, obligarea Ministerului Justiției să procedeze la

analizarea/ avizarea cererii de redobândire a cetățeniei române, de

îndată.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, motivat de

împrejurarea că deși dosarul reclamantului nu a fost analizat, s-a

stabilit data de 11 iunie 2009, ca termen de dezbatere a cererii.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 2197 din 26 mai 2009 a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul M.V. și a obligat pârâtul Ministerul

Justiției să soluționeze cererea acestuia în termen de 30 de

zile de la rămânerea irevocabile a hotărârii. A respins capătul

de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata penalităților

de întârziere.

Pentru a pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență dispozițiile art. 10

din Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenției europene asupra

cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 conform cărora „fiecare stat-parte trebuie să facă astfel încât să

examineze într-un termen rezonabil privind dobândirea, păstrarea,

pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui

atestat de cetățenie.

Or, din această perspectivă,

termenul de 2 ani nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul

dispozițiilor legale sus menționate și a practicii CEDO.

Cât privește capătul de cerere

având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor penalități de

întârziere, instanța a apreciat că nu se impune obligarea pârâtului

în acest sens.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Recurentul a susținut în

esență, că în raport cu dispozițiile art. 8-10 din Legea

nr. 21/1991 așa cum a fost modificată și completată de

Legea nr. 171/2009, obligarea acestuia de către instanța de

judecată la soluționarea cererii reclamantului care nu are temei

juridic.

Soluționarea cererilor de acordare

sau redobândire a cetățeniei române se efectuează de Comisia

pentru Cetățenie din cadrul Direcției Cetățenie a

M.J.L.C. în condițiile expres prevăzute de Legea nr. 21/1991.

Astfel, soluționarea cererii de

acordare, respectiv redobândire a cetățeniei române este un atribut

asupra căruia statul român dispune exclusiv și în condițiile

expres menționate în legea specială a cetățeniei române,

și prin urmare, petentul sau instanța de judecată nu poate

condiționa termenul în care trebuie să fie soluționată.

Legea nr. 21/1991 modificată și

completată, menționează expres condițiile și

situația când persoana interesată se poate adresa instanței de

judecată. Este vorba de art. 18, alin. (2) și (4) din lege: „ În

cazul în care constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de

lege, ministrul justiției respinge prin ordin, cererea de acordare sau de

redobândire a cetățeniei...”.

Ordinul poate fi atacat, în termen de 15

zile de la data comunicării, la secția de contencios administrativ a

curții de apel de la domiciliul sau, după caz, reședința

solicitantului. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau

reședința în România, ordinul poate fi atacat în același termen,

la secția de contencios administrativ a Curții de Apel

București. Hotărârea Curții de apel este definitivă și

irevocabilă”.

Concluzionând în raport cu prevederile

legale reținute mai sus, admiterea acțiunii reclamantului de

către instanța de fond nu este întemeiată, instanța

depășindu-și limitele puterii judecătorești prin

stabilirea unui termen de soluționare a cererii neprevăzut în legea

specială a cetățeniei române nr. 21 din 1 martie 1991, așa

cum a fost modificată și completată de Legea nr. 171/2009, ceea

ce constituie o imixtiune în sfera de atribuții a autorității

legiuitoare, și atrage incidența motivului de casare prevăzut la

art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată

că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Într-adevăr, Legea

cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și

completările ulterioare, stabilește o procedură complexă

pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau

redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă,

însă, un termen în care autoritățile române să proceseze

astfel de cereri.

În lipsa unui asemenea termen legal,

trebuie să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002,

potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât

să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea,

păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau

eliberarea unui atestat de cetățenie”.

În același sens sunt, de asemenea,

și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/ Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare,

adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat

„Principiul acționării într-un termen rezonabil”, potrivit

căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze

și să își îndeplinesc atribuțiile într-un termen

rezonabil”.

Cu privire la noțiunea de „termen

rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o

noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii

stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat

într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul

său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra

ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele

sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate

rezonabile.

În acest sens, s-a arătat că,

în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data

sesizării jurisdicției competente dar el include și durata

procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției

este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de

jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea

speței, comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente.

În speța dedusă

judecății, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp

cuprins între data formulării primei cereri și data

soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în

sensul dispozițiilor legale menționate și a Jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru motivele arătate, recursul va

fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată ca

fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești

împotriva sentinței civile nr. 2197 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.