ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 985/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 9 martie 2009, reclamantul M.V. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești – Comisia pentru Cetățenie din cadrul Direcției pentru Cetățenie a solicitat să se dispună obligarea acestuia să procedeze la analizarea/ avizarea cererii de redobândire a cetățeniei române într-un termen stabilit de instanță, precum și obligarea la plata unor penalități de întârziere de 50 lei pentru fiecare zi, până la îndeplinirea efectivă a obligației. În motivare, reclamantul a arătat că a formulat inițial, în anul 2007, cerere de redobândire a cetățeniei române și a revenit cu aceeași solicitare către pârât în mai multe rânduri, însă nici până în acest moment nu a primit vreun răspuns.

Tăcerea pârâtului este de natură a-l vătăma pe reclamant, fapt ce impune, în opinia acestuia, obligarea Ministerului Justiției să procedeze la analizarea/ avizarea cererii de redobândire a cetățeniei române, de îndată. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, motivat de împrejurarea că deși dosarul reclamantului nu a fost analizat, s-a stabilit data de 11 iunie 2009, ca termen de dezbatere a cererii. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2197 din 26 mai 2009 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.V. și a obligat pârâtul Ministerul Justiției să soluționeze cererea acestuia în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabile a hotărârii.

A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere. Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență dispozițiile art. 10 din Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 conform cărora „fiecare stat-parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie. Or, din această perspectivă, termenul de 2 ani nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale sus menționate și a practicii CEDO. Cât privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor penalități de întârziere, instanța a apreciat că nu se impune obligarea pârâtului în acest sens.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești. Recurentul a susținut în esență, că în raport cu dispozițiile art. 8-10 din Legea nr. 21/1991 așa cum a fost modificată și completată de Legea nr. 171/2009, obligarea acestuia de către instanța de judecată la soluționarea cererii reclamantului care nu are temei juridic. Soluționarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei române se efectuează de Comisia pentru Cetățenie din cadrul Direcției Cetățenie a M.J.L.C. în condițiile expres prevăzute de Legea nr. 21/1991. Astfel, soluționarea cererii de acordare, respectiv redobândire a cetățeniei române este un atribut asupra căruia statul român dispune exclusiv și în condițiile expres menționate în legea specială a cetățeniei române, și prin urmare, petentul sau instanța de judecată nu poate condiționa termenul în care trebuie să fie soluționată.

Legea nr. 21/1991 modificată și completată, menționează expres condițiile și situația când persoana interesată se poate adresa instanței de judecată. Este vorba de art. 18, alin. (2) și (4) din lege: „ În cazul în care constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, ministrul justiției respinge prin ordin, cererea de acordare sau de redobândire a cetățeniei...”. Ordinul poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la secția de contencios administrativ a curții de apel de la domiciliul sau, după caz, reședința solicitantului. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau reședința în România, ordinul poate fi atacat în același termen, la secția de contencios administrativ a Curții de Apel București.

Hotărârea Curții de apel este definitivă și irevocabilă”. Concluzionând în raport cu prevederile legale reținute mai sus, admiterea acțiunii reclamantului de către instanța de fond nu este întemeiată, instanța depășindu-și limitele puterii judecătorești prin stabilirea unui termen de soluționare a cererii neprevăzut în legea specială a cetățeniei române nr. 21 din 1 martie 1991, așa cum a fost modificată și completată de Legea nr. 171/2009, ceea ce constituie o imixtiune în sfera de atribuții a autorității legiuitoare, și atrage incidența motivului de casare prevăzut la art. 304 pct. 4 C. proc. civ. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Într-adevăr, Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri. În lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

În același sens sunt, de asemenea, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/ Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acționării într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze și să își îndeplinesc atribuțiile într-un termen rezonabil”. Cu privire la noțiunea de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu. În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

În speța dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale menționate și a Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva sentinței civile nr. 2197 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.