ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3176/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3176/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, la data de 28 septembrie 2007, sub nr. 3977/90/2007, reclamanta SC T.M.
SA, în faliment, prin lichidator judiciar R.V.A. Craiova I.S. SPPI (succesoare
în drepturi și obligații a SC R.V.A. – Filiala Craiova SRL) a chemat în
judecată pe pârâta SC E.I. SRL Călimănești, solicitând obligarea acesteia la
plata sumei de 305.030 lei reprezentând contravaloarea facturilor nr. 00417566
din 8 martie 2005, nr. 0937308 din 8 martie 2005, nr. 0937309 din 1 august 2005
și nr. 0937310 din 5 august 2005.
În motivarea cererii, întemeiată în
drept pe dispozițiile art. 1361 C. civ., reclamanta a arătat că prin decizia nr.
744 din 5 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 55/F/1/2005,
s-a deschis procedura insolvenței împotriva reclamantei, iar la data de 1 iunie
2006, prin încheierea nr. 123 judecătorul sindic a dispus intrarea reclamantei
în faliment, cu ridicarea dreptului acestuia de administrare.
După deschiderea procedurii,
reclamanta a desfășurat activitate economică având relații comerciale cu
pârâta. Debitul pârâtei s-a regăsit în evidența contabilă a reclamantei în urma
expertizei efectuate ca urmare a intrării acesteia din urmă în faliment.
Pârâta a pretins că în contul sumei
sus arătate a cedat reclamantei creanța sa totală de 308.458,9 lei deținută
împotriva SC G. SRL și SC G.I. SRL. De asemenea, pârâta a mai susținut că între
cele două părți a existat o operațiune de compensare a datoriilor.
Afirmațiile nu sunt reale, întrucât
cesiunile nu prevăd expres stingerea debitului de 305.030 lei, iar o operațiune
de compensare nu putea interveni câtă vreme reclamanta nu era, la rândul ei,
debitoare față de pârâtă.
Contractele de cesiune nu au fost
autorizate de judecătorul sindic și nu fac parte din activitatea curentă a
reclamantei, astfel încât sunt lovite de nulitate conform art. 46 din Legea nr.
85/2006.
Prin sentința nr. 228/ C din 12
februarie 2009, Tribunalul Vâlcea, secția comercială de contencios
administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantei reținând concluziile
raportului de expertiză și înscrisurile de la dosar din care rezultă că creanța
reclamantei a fost acoperită de către pârâtă prin cesiunea altor creanțe ale
acesteia și prin două procese-verbale de compensare. Faptul că această
compensare nu a fost înscrisă și în contabilitatea reclamantei nu îi poate fi
imputabil pârâtei. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 46 din Legea nr.
85/2006, întrucât procedura falimentului a fost deschisă la 1 iunie 2006, iar
compensările din litigiu s-au efectuat în anul 2005.
Criticile formulate de reclamantă au
fost înlăturate de instanța de apel care prin decizia nr. 86 din 9 septembrie 2009 a respins apelul ca nefondat.
În argumentarea soluției, instanța
de control judiciar a reținut că din raportul de expertiză contabilă judiciară
întocmit în cauză nu rezultă existența altor creanțe ale reclamantei față de
pârâtă decât cele care fac obiectul prezentului litigiu.
Contractele de cesiune de creanță și
procesele-verbale de compensare, cu valoarea arătată mai sus, au fost înscrise
în contabilitatea pârâtei la momentul efectuării lor în anul 2005.
Debitorii cedați au cunoscut
cesiunea așa cum rezultă din contractul nr. 25/2005, din notificarea adresată
debitorului cedat SC G.I. SRL și din declarațiile extrajudiciare date de
reprezentanții celor doi debitori cedați. De altfel, valabilitatea cesiunii de
creanță nu necesită consimțământul debitorului cedat.
La momentul predării creanțelor,
debitorii cedați erau în funcțiune, dizolvarea, respectiv radierea, intervenind
în cazul lor mult ulterior momentului respectiv. Din expertiza judiciară
rezultă că în contabilitatea pârâtei existau creanțele către cei doi debitori
cedați, creanțe certe, lichide și exigibile. Astfel, pârâta-creditor cedent a
respectat dispozițiile art. 1392 C. civ.
De asemenea, instanța de apel a apreciat
că în mod corect a reținut prima instanță faptul că reclamanta nu mai are un
debit direct către pârâtă și că neînscrierea cesiunilor în contabilitatea
reclamantei nu-i poate fi imputată pârâtei și nu echivalează cu inexistența
actelor respective.
Împotriva soluției instanței de apel
a declarat recurs, în termen și legal timbrat reclamanta, criticile făcând
referire la aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9
C. proc. civ.
Se susține că în mod eronat s-a
considerat cesiunea de creanță un mod de stingere a unei obligații, iar pe de
altă parte s-a interpretat greșit dispozițiile art. 46 coroborat cu art. 52 al
Legii nr. 85/2006.
Astfel, se arată că art. 46 în
vigoare prevede că „În afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele
autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operațiunile și plățile
efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule”.
Se consideră că sancțiunea nulității
operează în funcție de data deschiderii procedurii (5 aprilie 2005) și nu data
trecerii în faliment.
Recursul este nefondat.
Prin contractul înregistrat sub nr. 25
din 30 august 2005, încheiat între SC E.I. SRL și SC T. SA, având ca debitor
cedat pe SC G. SRL și contractul nr. 26 din 30 august 2005, încheiat între SC E.I.
SRL și SC T. SA având ca debitor cedat pe SC G.I. SRL, SC E.I. SRL, a cedat în
contul datoriei sale către SC T. SA două creanțe în valoare totală de 308.458,9
lei, această cesiune operând ca o compensare a datoriilor existente între cele
două societăți la acea dată.
Astfel, începând cu acea dată SC T. SA,
nu a mai figurat în evidențele contabile SC E.I. SRL ca și creditor, între cele
două părți realizându-se operațiunea de compensare.
Susținerile reclamantei cu privire
la faptul ca aceste cesiuni nu au nici o legătură cu debitul respectiv nu
corespund realității.
Cesiunea de creanță este o convenție
prin care un creditor transmite către altă persoană creanța sa, prin această
convenție se transmite creanța pe care cedentul o are față de debitorul cedat.
Prin efectul cesiunii noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul,
fiind un contract consensual, cesiunea de creanță este valabil încheiată în
momentul realizării acordului de voință.
În speță cele două părți, respectiv
cedentul (SC E.I. SRL) și cesionarul (SC T. SA) și-au manifestat acordul de
voință cu privire la cesiune semnând și ștampilând în original cele două
documente prin aceasta însușindu-și în totalitate conținutul lor.
Astfel, între cele două părți, ca
efect al cesiunii de creanță din momentul realizării acordului de voință cele
două creanțe s-au transferat către cesionar, respectiv SC T. SA.
Ca urmare a perfectării celor două
contracte de cesiune obligația de plata avută de SC E.I. SRL către SC T. SA s-a
stins la data semnării celor două contracte de cesiune.
Susținerea recurentei că s-a făcut o
interpretare eronată a dispozițiilor art. 46 coroborat cu art. 52 din Legea nr.
85/2006 nu poate fi reținută având în vedere că procedura falimentului s-a
deschis la data de 1 iunie 2006, iar compensările în litigiu s-au efectuat în
anul 2005, așa cum a precizat și expertiza contabilă.
Mai mult art. 49 din aceiași lege,
reglementează situația debitorului în perioada de observație adică în
intervalul de deschidere a procedurii și intrării în faliment adică continuarea
activităților contractate conform obiectivului de activitate, efectuarea
operațiunilor de încasări și plăți aferente acestora.
În aceste condiții văzând
dispozițiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
reclamanta SC T.M. SA prin lichidator R.V.A. CRAIOVA I.S. SPRL CRAIOVA
împotriva deciziei nr. 86/ A-C din 9 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de
Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică,
astăzi 7 octombrie 2010.