ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3176/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, la data de 28 septembrie 2007, sub nr. 3977/90/2007, reclamanta SC T.M. SA, în faliment, prin lichidator judiciar R.V.A. Craiova I.S. SPPI (succesoare în drepturi și obligații a SC R.V.A. – Filiala Craiova SRL) a chemat în judecată pe pârâta SC E.I.

SRL Călimănești, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 305.030 lei reprezentând contravaloarea facturilor nr. 00417566 din 8 martie 2005, nr. 0937308 din 8 martie 2005, nr. 0937309 din 1 august 2005 și nr. 0937310 din 5 august 2005. În motivarea cererii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1361 C. civ., reclamanta a arătat că prin decizia nr. 744 din 5 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 55/F/1/2005, s-a deschis procedura insolvenței împotriva reclamantei, iar la data de 1 iunie 2006, prin încheierea nr. 123 judecătorul sindic a dispus intrarea reclamantei în faliment, cu ridicarea dreptului acestuia de administrare. După deschiderea procedurii, reclamanta a desfășurat activitate economică având relații comerciale cu pârâta.

Debitul pârâtei s-a regăsit în evidența contabilă a reclamantei în urma expertizei efectuate ca urmare a intrării acesteia din urmă în faliment. Pârâta a pretins că în contul sumei sus arătate a cedat reclamantei creanța sa totală de 308.458,9 lei deținută împotriva SC G. SRL și SC G.I. SRL. De asemenea, pârâta a mai susținut că între cele două părți a existat o operațiune de compensare a datoriilor. Afirmațiile nu sunt reale, întrucât cesiunile nu prevăd expres stingerea debitului de 305.030 lei, iar o operațiune de compensare nu putea interveni câtă vreme reclamanta nu era, la rândul ei, debitoare față de pârâtă. Contractele de cesiune nu au fost autorizate de judecătorul sindic și nu fac parte din activitatea curentă a reclamantei, astfel încât sunt lovite de nulitate conform art. 46 din Legea nr. 85/2006.

Prin sentința nr. 228/ C din 12 februarie 2009, Tribunalul Vâlcea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantei reținând concluziile raportului de expertiză și înscrisurile de la dosar din care rezultă că creanța reclamantei a fost acoperită de către pârâtă prin cesiunea altor creanțe ale acesteia și prin două procese-verbale de compensare. Faptul că această compensare nu a fost înscrisă și în contabilitatea reclamantei nu îi poate fi imputabil pârâtei. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 46 din Legea nr. 85/2006, întrucât procedura falimentului a fost deschisă la 1 iunie 2006, iar compensările din litigiu s-au efectuat în anul 2005. Criticile formulate de reclamantă au fost înlăturate de instanța de apel care prin decizia nr. 86 din 9 septembrie 2009 a respins apelul ca nefondat.

În argumentarea soluției, instanța de control judiciar a reținut că din raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit în cauză nu rezultă existența altor creanțe ale reclamantei față de pârâtă decât cele care fac obiectul prezentului litigiu. Contractele de cesiune de creanță și procesele-verbale de compensare, cu valoarea arătată mai sus, au fost înscrise în contabilitatea pârâtei la momentul efectuării lor în anul 2005. Debitorii cedați au cunoscut cesiunea așa cum rezultă din contractul nr. 25/2005, din notificarea adresată debitorului cedat SC G.I. SRL și din declarațiile extrajudiciare date de reprezentanții celor doi debitori cedați. De altfel, valabilitatea cesiunii de creanță nu necesită consimțământul debitorului cedat.

La momentul predării creanțelor, debitorii cedați erau în funcțiune, dizolvarea, respectiv radierea, intervenind în cazul lor mult ulterior momentului respectiv. Din expertiza judiciară rezultă că în contabilitatea pârâtei existau creanțele către cei doi debitori cedați, creanțe certe, lichide și exigibile. Astfel, pârâta-creditor cedent a respectat dispozițiile art. 1392 C. civ. De asemenea, instanța de apel a apreciat că în mod corect a reținut prima instanță faptul că reclamanta nu mai are un debit direct către pârâtă și că neînscrierea cesiunilor în contabilitatea reclamantei nu-i poate fi imputată pârâtei și nu echivalează cu inexistența actelor respective. Împotriva soluției instanței de apel a declarat recurs, în termen și legal timbrat reclamanta, criticile făcând referire la aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Se susține că în mod eronat s-a considerat cesiunea de creanță un mod de stingere a unei obligații, iar pe de altă parte s-a interpretat greșit dispozițiile art. 46 coroborat cu art. 52 al Legii nr. 85/2006. Astfel, se arată că art. 46 în vigoare prevede că „În afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operațiunile și plățile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule”. Se consideră că sancțiunea nulității operează în funcție de data deschiderii procedurii (5 aprilie 2005) și nu data trecerii în faliment. Recursul este nefondat. Prin contractul înregistrat sub nr. 25 din 30 august 2005, încheiat între SC E.I. SRL și SC T. SA, având ca debitor cedat pe SC G. SRL și contractul nr. 26 din 30 august 2005, încheiat între SC E.I.

SRL și SC T. SA având ca debitor cedat pe SC G.I. SRL, SC E.I. SRL, a cedat în contul datoriei sale către SC T. SA două creanțe în valoare totală de 308.458,9 lei, această cesiune operând ca o compensare a datoriilor existente între cele două societăți la acea dată. Astfel, începând cu acea dată SC T. SA, nu a mai figurat în evidențele contabile SC E.I. SRL ca și creditor, între cele două părți realizându-se operațiunea de compensare. Susținerile reclamantei cu privire la faptul ca aceste cesiuni nu au nici o legătură cu debitul respectiv nu corespund realității. Cesiunea de creanță este o convenție prin care un creditor transmite către altă persoană creanța sa, prin această convenție se transmite creanța pe care cedentul o are față de debitorul cedat.

Prin efectul cesiunii noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul, fiind un contract consensual, cesiunea de creanță este valabil încheiată în momentul realizării acordului de voință. În speță cele două părți, respectiv cedentul (SC E.I. SRL) și cesionarul (SC T. SA) și-au manifestat acordul de voință cu privire la cesiune semnând și ștampilând în original cele două documente prin aceasta însușindu-și în totalitate conținutul lor. Astfel, între cele două părți, ca efect al cesiunii de creanță din momentul realizării acordului de voință cele două creanțe s-au transferat către cesionar, respectiv SC T. SA. Ca urmare a perfectării celor două contracte de cesiune obligația de plata avută de SC E.I.

SRL către SC T. SA s-a stins la data semnării celor două contracte de cesiune. Susținerea recurentei că s-a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 46 coroborat cu art. 52 din Legea nr. 85/2006 nu poate fi reținută având în vedere că procedura falimentului s-a deschis la data de 1 iunie 2006, iar compensările în litigiu s-au efectuat în anul 2005, așa cum a precizat și expertiza contabilă. Mai mult art. 49 din aceiași lege, reglementează situația debitorului în perioada de observație adică în intervalul de deschidere a procedurii și intrării în faliment adică continuarea activităților contractate conform obiectivului de activitate, efectuarea operațiunilor de încasări și plăți aferente acestora.

În aceste condiții văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.M. SA prin lichidator R.V.A. CRAIOVA I.S. SPRL CRAIOVA împotriva deciziei nr. 86/ A-C din 9 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 octombrie 2010.