ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2766/2010

Asupra recursului civil de față, Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 896/D din 29 octombrie 2008, Tribunalul Bacău, secția civilă, a luat act de renunțarea reclamantei la judecata în contradictoriu cu Primăria orașului Comănești. A admis în parte contestația formulată de V.G. în contradictoriu cu pârâta D.S. Bacău. A anulat în parte decizia nr. 11538 din 20 octombrie 2006 emisă de pârâtă, numai cu privire la soluția de respingere a notificării pentru suprafața de teren arabil de 12 prăjini. A dispus acordarea de despăgubiri în echivalent în favoarea reclamantei, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru suprafața de 2.148 mp teren situat în punctul „Centrul de fructe" Asău, orașul Comănești.

A menținut celelalte dispoziții ale deciziei contestate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta solicitat prin notificare restituirea în natură a două suprafețe de teren. Reclamanta a făcut dovada că suprafața de teren de 12 prăjini a aparținut autorului său, L.B.G. și că a fost preluat de Statul Român în mod abuziv. Terenul se află în intravilanul orașului Comănești, pe amplasamentul C.P.S. Bacău și este ocupat de o hală de fructe, trei magazii și un castel de apă.

Tribunalul nu a primit apărările pârâtei cu privire la faptul că pentru această suprafață de teren s-a dispus deja acordarea de despăgubiri prin sentința civilă nr. 1061 din 13 iunie 2007 a Tribunalului Bacău, deoarece despăgubirile acordate au vizat suprafața de teren de 1,5 ha situată în orașul Comănești, iar suprafața solicitată în cauză se află pe str. G. nr. 1. Pentru cealaltă suprafață de teren solicitată prin notificare, de 1,7 ha, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, contractele de arendare depuse la dosar nefiind acte constitutive sau translative de proprietate. Prin decizia nr. 78 din 6 iulie 2009, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta V.G.

și pârâta R.N.P. - D.S. Bacău. Instanța de apel a reținut că reclamanta a solicitat anularea deciziei emisă de R.N.P. - D.S. Bacău, prin care s-a respins notificarea privind restituirea în natură a suprafeței de 1,72 ha teren situat în orașul Comănești, punctul „Gara Asău" și a suprafeței de 12 prăjini teren arabil situat în aceeași localitate, cartier Lăloaia. Terenul în suprafață de 2.148 mp face parte din suprafața de 17.954,53 mp, pe care se află amplasată S.P.S.O.C. Comănești și nu se suprapune cu terenul pentru care au fost acordate despăgubiri unei alte persoane, prin hotărâre judecătorească. Instanța de apel a reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispozițiile art. 9 și art. 10 din Normele metodologice de aplicare a legii, pentru că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de construcții destinate activității de producție a D.S.

Bacău. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta V.G. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , reclamanta a arătat că decizia este nelegală și netemeinică. Dispozițiile legale reținute de instanța de apel nu sunt incidente în cauză, deoarece pârâta nu a făcut dovada preluării terenului în baza unui titlu, în favoarea sa existând doar o prezumție relativă de preluare, conform art. 1 pct. e din H.G. nr. 250/2007. Pentru construcțiile edificate nu s-a făcut dovada proprietății, iar la soluționarea notificării trebuie avute în vedere și reglementările Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale privind dreptul de proprietate.

Recurenta a arătat că, deși pârâta neagă că terenul s-ar afla în administrarea sa, probele dosarului dovedesc faptul că aceasta este proprietara terenului’. In mod greșit curtea de apel a reținut că terenul nu poate fi restituit în natură, pentru că pe teren se află un șopron în stare avansată de deteriorare și nu contează natura construcțiilor edificate pe terenul reclamantei, conform art. 18 din Legea nr. 10/2001, iar din dispozițiile art. 9 din lege rezultă că restituirea în natură are caracter prioritar. Recurenta mai invocă și dispozițiile art. 10 alin. (3) și (4) și art. 11 din Legea nr. 10/2001 și concluzionează că terenul este liber de construcții și poate fi restituit în natură. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Terenul ce a constituit proprietatea autorului reclamantei, ce face obiectul litigiului, a fost preluat de Statul Român și, așa cum în mod corect a reținut prima instanță și instanța de apel, nici reclamanta, nici pârâta nu au făcut dovada modului și temeiului juridic în baza căruia s-a realizat preluarea de la fostul proprietar. Ca atare, în lipsa oricărei dovezi care să ateste modalitatea de preluare, în favoarea reclamantei operează prezumția de preluare abuzivă, în fapt, a terenului. Recurenta invocă dispozițiile art. 1 lit. c) din H.G. nr. 250/2007 ca un argument în sprijinul ideii că terenul poate fi restituit în natură, dar textul menționat nu face altceva decât să consacre prezumția preluării abuzive.

Prin urmare, imobilul teren, solicitat de reclamantă prin notificare, urmează regimul juridic reglementat de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, inclusiv în ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură. Recurenta mai arată că pentru construcțiile edificate nu s- a făcut dovada proprietății, iar la soluționarea notificării trebuie avute în vedere și reglementările Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale privind dreptul de proprietate. Nici această critică nu este fondată, deoarece dispozițiile Convenției europene, la care face trimitere pct. 2 din H.G. nr. 250/2007 protejează dreptul de proprietate al persoanei fizice în raport cu autoritățile statului.

De altfel, art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, stabilește criteriile și condițiile de restituirea în natură a terenurilor, iar dovedirea dreptului de proprietate al persoanei juridice deținătoare asupra construcției nu se regăsește printre condițiile care fac sau nu posibilă restituirea în natură, ceea ce interesează fiind calitatea de „unitate deținătoare", în sensul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. Cât privește critica referitoare la faptul că probele dosarului dovedesc că pârâta este proprietara terenului, aceasta este străină de soluția dată de instanța de apel, care nu a avut în vedere în analiza posibilității restituirii în natură inexistența dreptului de proprietate al persoanei juridice deținătoare asupra terenului.

Nefondate sunt și criticile reclamantei referitoare la posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafață de 2.148 mp. Așa cum s-a arătat, regimul juridic al terenului este reglementat de art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, care, în alin. (2) prevede că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Este adevărat că art. 9 din legea specială consacră principiul restituirii în natură, așa cum susține reclamanta, dar acest principiu nu este absolut, el aplicându-se ori de câte ori restituirea în natură este posibilă.

Pentru anumite situații, Legea nr. 10/2001 prevede și excepții de la principiul restituirii în natură, iar art. 10 din lege reglementează tocmai cazurile de excepție, în care restituirea în natură nu este posibilă. In cauză, au fost efectuate trei rapoarte de expertiză (două la prima instanță și una la instanța de apel) și în toate cele trei lucrări de specialitate experții au constatat că terenul este ocupat de construcții. Construcțiile ce ocupă terenul nu sunt nici în stare avansată de deteriorare și nici abandonate, așa cum susține recurenta - reclamantă, deoarece, din constatările experților tehnici, din fotografiile judiciare și schițele de plan, rezultă că terenul solicitat este ocupat de construcție P+l, cu destinație de birouri și hală producție, de magazii, castel apă, punct de control și rampă de încărcare, ocupând funcțional întreaga suprafață a cărei restituire în natură se solicită.

Toate aceste circumstanțe duc la concluzia cp restituirea în natură a imobilului nu este posibilă. Recurenta mai invocă și dispozițiile art. 10 alin. (3) și (4) și art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată, dar aceste texte de lege nu sunt incidente în cauză. Astfel, ipoteza avută în vedere de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se referă la situația în care pe teren au fost ridicate construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990 sau construcții ușoare sau demontabile, iar alin. (4) al articolului vizează situația în care lucrările aprobate au fost abandonate. Or, așa cum s-a arătat, nici o probă administrată în cauză nu dovedește că s-au ridicat construcții neautorizate după 1 ianuarie 1990 și nici faptul că acestea ar fi fost abandonate sau ușor demontabile.

Nefondată este și critica referitoare la aplicabilitatea art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată, deoarece textul de lege invocat reglementează regimul juridic al imobilelor expropriate, ceea ce nu este cazul în speță. Față de considerentele expuse mai sus, recursul declarat de reclamantă se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.G. împotriva deciziei nr. 78 din 6 iulie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 mai 2010.