ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2766/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2766/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului civil de față,
Din examinarea lucrărilor dosarului constată
următoarele:
Prin sentința nr. 896/D din 29 octombrie 2008,
Tribunalul Bacău, secția civilă, a luat act de renunțarea
reclamantei la judecata în contradictoriu cu
Primăria orașului
Comănești.
A admis în parte contestația formulată de V.G.
în contradictoriu cu pârâta D.S. Bacău.
A anulat în parte decizia nr. 11538 din 20 octombrie
2006 emisă de pârâtă, numai cu privire la soluția
de respingere a notificării pentru suprafața de teren arabil de 12 prăjini.
A dispus acordarea de despăgubiri în echivalent în
favoarea reclamantei, în condițiile Titlului VII
din Legea nr.
247/2005, pentru suprafața de 2.148 mp teren situat în
punctul „Centrul de fructe" Asău, orașul
Comănești.
A menținut celelalte dispoziții ale deciziei
contestate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că
reclamanta
solicitat prin notificare restituirea în natură a două
suprafețe de
teren.
Reclamanta a făcut dovada că suprafața de teren de
12
prăjini a aparținut autorului său, L.B.G. și
că a fost
preluat de Statul Român în mod abuziv.
Terenul se află în intravilanul orașului Comănești,
pe
amplasamentul C.P.S. Bacău și este ocupat de o hală de fructe, trei
magazii și un castel de apă.
Tribunalul nu a primit apărările pârâtei cu privire
la faptul
că pentru această suprafață de teren s-a dispus deja
acordarea
de despăgubiri prin sentința civilă nr. 1061 din 13
iunie 2007 a
Tribunalului Bacău, deoarece despăgubirile acordate au
vizat
suprafața de teren de 1,5 ha situată în orașul
Comănești,
iar suprafața solicitată în cauză se află pe str.
G. nr. 1.
Pentru cealaltă suprafață de teren solicitată prin
notificare, de 1,7 ha, tribunalul a reținut că
reclamanta nu a
făcut dovada
dreptului de proprietate, contractele de arendare
depuse la dosar nefiind acte constitutive sau
translative de
proprietate.
Prin decizia nr. 78 din 6 iulie 2009, Curtea de
Apel Bacău, secția civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de
reclamanta
V.G. și pârâta R.N.P.
- D.S. Bacău.
Instanța de apel a reținut că reclamanta a solicitat
anularea deciziei emisă de R.N.P. -
D.S. Bacău, prin care s-a respins notificarea
privind
restituirea în natură a suprafeței de 1,72 ha teren situat în
orașul Comănești, punctul „Gara Asău" și a
suprafeței de 12
prăjini teren arabil
situat în aceeași localitate, cartier Lăloaia.
Terenul în suprafață de 2.148 mp face parte din
suprafața de 17.954,53 mp, pe care se află amplasată S.P.S.O.C.
Comănești și nu se
suprapune cu terenul
pentru care au fost acordate despăgubiri
unei alte persoane, prin hotărâre judecătorească.
Instanța de apel a reținut că, în cauză, sunt
aplicabile
dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001
coroborate cu
dispozițiile art. 9 și art. 10 din Normele metodologice
de aplicare a
legii, pentru că terenul nu poate fi restituit în natură,
fiind
ocupat de
construcții destinate activității de producție a D.S. Bacău.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a
declarat recurs
reclamanta
V.G.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
, reclamanta a arătat că decizia este nelegală și
netemeinică.
Dispozițiile legale reținute de instanța de apel nu
sunt
incidente în cauză, deoarece pârâta nu a făcut dovada preluării
terenului
în baza unui titlu, în favoarea sa existând doar o
prezumție
relativă de preluare, conform art. 1 pct. e din H.G.
nr. 250/2007.
Pentru construcțiile edificate nu s-a făcut dovada
proprietății, iar la soluționarea notificării
trebuie avute în
vedere și
reglementările Convenției pentru apărarea drepturilor
omului și
libertăților fundamentale privind dreptul de proprietate.
Recurenta a arătat că, deși pârâta neagă că terenul
s-ar
afla în administrarea sa, probele dosarului dovedesc faptul că
aceasta este proprietara
terenului’.
In mod greșit curtea de apel a reținut că terenul
nu poate
fi restituit în natură, pentru că pe teren se află un
șopron în
stare
avansată de deteriorare și nu contează natura
construcțiilor
edificate pe terenul reclamantei, conform art. 18
din Legea nr. 10/2001, iar din dispozițiile art. 9
din lege rezultă
că restituirea în natură are caracter prioritar.
Recurenta mai invocă și dispozițiile art. 10 alin. (3) și (4) și art. 11
din Legea nr. 10/2001 și concluzionează că terenul este liber de construcții și
poate fi restituit în natură.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art.
304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în
continuare.
Terenul ce a constituit proprietatea autorului
reclamantei,
ce face obiectul litigiului, a fost preluat de Statul
Român și, așa
cum
în mod corect a reținut prima instanță și instanța de apel, nici reclamanta,
nici pârâta nu au făcut dovada modului și temeiului juridic în baza căruia s-a
realizat preluarea de la fostul proprietar.
Ca atare, în lipsa oricărei dovezi care să ateste
modalitatea
de
preluare, în favoarea reclamantei operează prezumția de preluare abuzivă, în
fapt, a terenului.
Recurenta invocă dispozițiile art. 1 lit. c) din H.G. nr. 250/2007 ca un
argument în sprijinul ideii că terenul poate fi
restituit în natură, dar textul menționat nu face altceva decât să
consacre
prezumția preluării abuzive.
Prin urmare, imobilul teren, solicitat de
reclamantă prin
notificare, urmează regimul juridic reglementat de
dispozițiile
art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, inclusiv în
ceea ce
privește
posibilitatea restituirii în natură.
Recurenta mai arată că pentru construcțiile
edificate nu s-
a
făcut dovada proprietății, iar la soluționarea notificării trebuie avute în
vedere și reglementările Convenției pentru
apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale privind
dreptul de
proprietate.
Nici această critică nu este fondată, deoarece
dispozițiile
Convenției
europene, la care face trimitere pct. 2 din H.G. nr. 250/2007 protejează
dreptul de proprietate al persoanei fizice în raport cu autoritățile statului.
De altfel, art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, stabilește
criteriile și condițiile de restituirea în natură a terenurilor, iar dovedirea
dreptului de proprietate al persoanei
juridice
deținătoare asupra construcției nu se regăsește printre condițiile care fac sau
nu posibilă restituirea în natură, ceea ce
interesează fiind calitatea de „unitate deținătoare", în sensul
art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,
republicată.
Cât privește critica referitoare la faptul că probele
dosarului dovedesc că pârâta este proprietara
terenului, aceasta
este străină de
soluția dată de instanța de apel, care nu a avut
în vedere în analiza posibilității restituirii în natură inexistența
dreptului
de proprietate al persoanei juridice deținătoare asupra terenului.
Nefondate sunt și criticile reclamantei
referitoare la
posibilitatea restituirii în natură a terenului în
suprafață de
2.148
mp.
Așa cum s-a arătat, regimul juridic al terenului
este
reglementat de art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, care, în
alin. (2) prevede că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au
aflat
construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi
construcții, autorizate, persoana
îndreptățită va obține
restituirea în natură
a părții de teren rămase liberă, iar pentru
suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servitutilor legale
și altor amenajări de utilitate publică ale localităților
urbane și rurale, măsurile reparatorii se
stabilesc în echivalent.
Este adevărat că art. 9 din legea specială consacră
principiul restituirii în natură, așa cum susține
reclamanta, dar
acest principiu nu
este absolut, el aplicându-se ori de câte ori
restituirea în natură este
posibilă.
Pentru anumite situații, Legea nr. 10/2001 prevede
și
excepții de la principiul restituirii în natură, iar art. 10 din lege
reglementează
tocmai cazurile de excepție, în care restituirea în
natură nu este posibilă.
In cauză, au fost efectuate trei rapoarte de expertiză
(două la prima instanță și una la instanța de
apel) și în toate
cele trei lucrări
de specialitate experții au constatat că terenul
este ocupat de
construcții.
Construcțiile ce ocupă terenul nu sunt nici în stare avansată de
deteriorare și nici abandonate, așa cum susține recurenta - reclamantă,
deoarece, din constatările experților
tehnici,
din fotografiile judiciare și schițele de plan, rezultă că
terenul
solicitat este ocupat de construcție P+l, cu destinație de birouri și hală
producție, de magazii, castel apă, punct de control și rampă de încărcare,
ocupând funcțional întreaga
suprafață a
cărei restituire în natură se solicită.
Toate aceste circumstanțe duc la concluzia cp restituirea în natură a
imobilului nu este posibilă.
Recurenta mai invocă și dispozițiile art. 10 alin. (3) și (4) și art. 11
din Legea nr. 10/2001, republicată, dar aceste texte de lege nu sunt incidente
în cauză.
Astfel, ipoteza avută în vedere de dispozițiile art. 10 alin. (3) din
Legea nr. 10/2001, republicată, se referă la situația în care pe teren au fost
ridicate construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie
1990 sau construcții
ușoare sau demontabile,
iar alin. (4) al articolului vizează situația
în care lucrările aprobate
au fost abandonate.
Or, așa cum s-a arătat, nici o probă administrată în cauză nu dovedește
că s-au ridicat construcții neautorizate după 1 ianuarie 1990 și nici faptul că
acestea ar fi fost abandonate sau ușor demontabile.
Nefondată este și critica referitoare la aplicabilitatea art. 11 din
Legea nr. 10/2001, republicată, deoarece textul de lege invocat reglementează
regimul juridic al imobilelor expropriate, ceea ce nu este cazul în speță.
Față de considerentele expuse mai sus, recursul declarat de reclamantă
se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312
alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.G. împotriva
deciziei nr. 78 din 6 iulie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 mai 2010.