ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 469/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin sentința penală nr. 91/F din 26 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 707/64/2009, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.N. împotriva rezoluției nr. 1600/P/2009 din 12 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, confirmată prin rezoluția procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov din 18 septembrie 2009, emisă în lucrarea nr. 725/ll/2/2009, prin care se dispusese neînceperea urmăririi penale față de intimații J.S. și C.V.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că cercetările în cauză au avut la bază sesizarea petentului referitoare la săvârșirea infracțiunii de instigare la fals intelectual comisă de intimați în procesul civil privind revizuirea sentinței nr. 15128 din 2 decembrie 2002 a Judecătoriei Brașov, prin afirmațiile nereale făcute în cuprinsul întâmpinării depuse în cauză, cu scopul de a determina inducerea în eroare a instanței cu privire la ceea ce se judecase în acțiunea de partaj anterioară. Soluția de neurmărire penală a fost adoptată pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., constatându-se că în caz nu se săvârșise nicio activitate de determinare a vreunui magistrat în sensul comiterii unei fapte de natură penală, întâmpinarea depusă în instanță conținând opinia intimaților cu privire la temeinica acțiunii reclamantului.

Rezoluția procurorului de caz a fost atacată cu plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov care a confirmat soluția adoptată în cauză, prin rezoluția nr. 725/II/2/2009 din 18 septembrie 2009. Nemulțumit de soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petentul s-a adresat cu plângere la instanță, invocând insuficiența actelor efectuate în cursul anchetei preliminare și greșita aplicare a legii în circumstanțele cazului. Pe baza actelor și lucrărilor din dosarului cauzei, prima instanță a constatat că rezoluția de neurmărire penală este legală și temeinică, neexistând elemente care să confirme săvârșirea de către intimați a vreunei fapte de natură penală în cursul procesului privind revizuirea sentinței civile nr. 15128 din 2 decembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Brașov.

S-a reținut de către instanță că prin sentința susmenționată, pronunțată în cadrul acțiunii de partaj bunuri comune, se dispusese, între altele, atribuirea în proprietate către intimata C.V. a cotei de ½ din imobilului situat în Brașov, înscrierea dreptului în cartea funciară și obligarea intimatei la plata unei sulte către petent. Î n considerentele hotărârii de partaj se menționa că evaluarea bunurilor comune se făcuse pe baza unor expertize de specialitate în domeniul topo și construcții și expertize prețuitoare pentru bunurile mobile, probe pe temeiul cărora s-a stabilit că structura locuinței de la etajul imobilului, dobândită de părți în timpul căsătoriei, nu permitea partajarea în natură, întrucât nu dispunea de dependințele necesare constituirii a două unități locative proprii.

Considerând că sentința pronunțată în cauză nu dispusese și cu privire la terenul aferent construcției, petentul a solicitat rectificarea înscrierilor de carte funciară, afirmând în susținerea pretențiilor sale că în cursul judecării acțiunii de partaj nu fusese efectuată o expertiză topografică evaluatoare și că dispozitivul hotărârii nu cuprindea nicio dispoziție cu privire la proprietatea terenului. Cererea în cauză a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. 17915/197/2008 și în cadrul acestui proces s-a depus de către intimată și avocatul său ales o întâmpinare. Prin întâmpinarea formulată în cauză se contestau susținerile din cuprinsul cererii petentului, solicitându-se să se constate că partajarea imobilului se făcuse în totalitate și că pretinsa omisiune a instanței nu fusese invocată în căile de atac exercitate de petent împotriva hotărârii de partaj pronunțată în primă instanță.

Cu privire la aceste afirmații, petentul a solicitat cercetarea penală a intimaților, invocând caracterul fals al susținerilor și scopul în vederea căruia fuseseră formulate, rezultând intenția intimaților de a determina inducerea în eroare a instanței și pronunțarea unei soluții care să ateste o situație neconformă realității. Î n analiza impusă de obiectul sesizării penale, prima instanță a arătat că independent de împrejurarea de a ști dacă afirmațiile formulate în cuprinsul întâmpinării erau sau nu reale, nu se putea dispune cercetarea penală a intimaților, având în vedere calitatea lor de persoane chemate în proces și, pe acest temei, dreptul de a-și susține cauza în modul considerat eficient și de natură a conduce la respingerea pretențiilor adversarului.

S-a arătat de către instanță că soluția unui proces nu se întemeiază pe susținerile părților, ci pe probele administrate, iar atunci când varianta propusă de parte nu corespunde celor stabilite de instanță, nu se poate reține săvârșirea vreunei fapte de natură penală. Î mpotriva aceste sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul C.N., fără a formula critici concrete. Examinând cauza, în conformitate cu dispozițiile art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat. Așa cum s-a reținut de prima instanță, plângerea penală formulată în cauză are la bază nemulțumirea petentului referitoare la modalitatea în care intimații au înțeles să se apere în procedura judiciară pe care a inițiat-o împotriva sentinței civile nr. 15128 din 2 decembrie 2002 a Judecătoriei Brașov.

S-a susținut că afirmațiile cuprinse în întâmpinarea depusă la dosar sunt nereale și făcute în scopul de a determina judecătorul cauzei să comită un fals, prin pronunțarea unei hotărâri care să ateste o altă situație decât cea corespunzătoare adevărului. O hotărâre judecătorească nu se pronunță însă pe susținerile din cererea de chemare în judecată ori pe apărările invocate prin întâmpinare. Părțile într-un litigiu civil își formulează propriile susțineri care nu condiționează cu nimic judecătorului cauzei și care sunt supuse permanent cenzurii acestuia; hotărârea judecătorească pronunțată finalmente constată adevărul judiciar stabilit pe baza probatoriului administrat - adevărul stabilit fiind dependent de acest probatoriu - și, prin urmare, nu poate constitui o atestare nereală a situației care să fi fost constatată personal de judecător, ci este doar rezultatul unui raționament ce nu intră în sfera de incidență a dispozițiilor art. 289 C. pen.

Ca urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a considerat că afirmațiile intimaților făcute în cuprinsul întâmpinării depuse în proces, nu puteau fi calificate ca acte de instigare la săvârșirea vreunei infracțiuni de fals, demersul efectuat reprezentând o manifestare a dreptului la apărare, garantat oricărei persoane implicate într-o procedură judiciară. Orice persoană implicată într-o procedură judiciară are dreptul de a prezenta observațiile sale cu privire la susținerile adversarului, de a le contesta și de a demonstra lipsa lor de temeinicie; motivațiile formulate sunt supuse controlului instanței care decide în cauză pe baza probelor administrate. Toate aceste aspecte au fost corect reținute și evaluate de prima instanță care prin hotărârea pronunțată în cauză a confirmat soluția de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public față de intimații J.S.

și C.V. Î n consecință, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză și va dispune obligarea recurentului petent C.N. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul C.N. împotriva sentinței penale nr. 91/F din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 februarie 2010.