ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7333/2009

Asupra

contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin decizia

nr. 1195 din 6 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă si de proprietate

intelectuală,

a respins, ca

nefondat,

recursul declarat de pârâta Primăria

municipiului Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei civile nr. 156 din 17 aprilie

2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

În

încheierea de dezbateri,

instanța a constatat că motivul pentru

care recurenta-pârâtă solicită acordarea unui termen pentru lipsă de apărare,

anume faptul că este necesară prezentarea consilierului său juridic la alte

instanțe, nu este un motiv întemeiat în sensul art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., sens în care a respins solicitarea.

Prin

contestația înregistrată la data de 20 februarie 2009, pârâta Primăria

municipiului Drobeta Turnu Severin

a cerut anularea deciziei

menționate, invocând incidența dispozițiilor art. 317 și art. 318 C.

proc. civ.

În

motivarea contestației pârâta susține ca prin faptul respingerii cererii de

amânare a judecății, Înalta Curte i-a încălcat dreptul la apărare și, pe cale de

consecință, dreptul la un proces echitabil.

Pârâta

dezvoltă motivele pentru care apreciază că se impunea admiterea recursului

dedus judecății în cauza finalizată cu pronunțarea deciziei atacată cu

contestație, susținând că, în mod inadmisibil, instanțele nu au ținut cont de

apărările pe care le-a formulat în proces și care, în opinia sa, justificau

menținerea dispoziției nr. 1285 din 9 aprilie 2006, prin care a propus ca

intimatei reclamante din cauză să îi fie acordate măsuri reparatorii în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, dispoziție supusă controlului

judiciar.

Analizând contestația în anulare dedusă

judecății, Înalta Curte constată

că nu poate fi primită pentru

următoarele considerente:

Contestația

în anulare, reglementată prin dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.,

este o cale extraordinară de atac admisibilă doar în condițiile restrictive

prevăzute de aceste dispoziții, anume: când procedura de chemare a părții,

pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu

cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență sau când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Arătând

că hotărârea instanței de recurs poate fi retractată dacă a fost rezultatul

unei greșeli materiale, dispoziția art. 318 teza

I-a

C.

proc. civ. se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspectele

formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară o

reexaminare și apreciere a probelor și o verificare a modului de interpretare

și de aplicare

a legii.

Aceasta,

întrucât, prin dispoziția legală menționată legiuitorul nu a urmărit să

deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de către

aceeași instanță, sub motivul greșitei stabiliri a situației de fapt sau a

greșitei interpretări a legii, știut fiind că anularea unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile pentru astfel de motive ar echivala cu

o nesocotire a autorității de lucru judecat, prezumție de care se bucură astfel

de hotărâri.

În

speță, prin contestația dedusă judecății pârâta nu arată care este motivul de

drept pe care înțelege să își fundamenteze contestația dedusă judecății.

Din

dezvoltarea criticilor rezultă că pârâta invocă o greșită apreciere de către

instanța de recurs a temeiniciei cererii sale de amânare a judecății pentru

lipsă de apărare, în raport de prevederile art. 156 C. proc. civ., la termenul

de judecată la care au avut loc dezbaterile în fond asupra recursului.

Acest

aspect însă nu se circumscrie sferei greșelilor de judecată care pot fi

verificate pe calea contestației în anulare, întrucât presupune o verificare a

aspectelor de fapt ale cauzei și o apreciere a legalității măsurii dispuse de

instanța de recurs, fapt care nu este pe

rmis.

In

acest context al analizei este de menționat și faptul că exercitarea dreptului

la apărare nu implică, în mod obligatoriu, prezența personală a părții sau a

reprezentantului său la proces și nu justifică, astfel cum eronat susține

pârâta, obligativitatea amânării judecății în cazul în care nu se pot prezența

în proces.

Garantarea

dreptului de apărare presupune ca părțile din proces să fie încunoștințate din

timp de desfășurarea procesului și necesitatea de a li se comunica actele de

procedură, pentru ca acestea să își poată face apărările, aspecte cu privire la

care pârâta nu a formulat nici critică de nelegalitate.

Așa

fiind, în raport de considerentele de drept arătate, Înalta Curte constată că

nu poate primi contestația dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatoarea Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin

împotriva deciziei nr. 1195 din 6 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 iulie 2009.