ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7333/2009

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 1195 din 6 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă si de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei civile nr. 156 din 17 aprilie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. În încheierea de dezbateri, instanța a constatat că motivul pentru care recurenta-pârâtă solicită acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, anume faptul că este necesară prezentarea consilierului său juridic la alte instanțe, nu este un motiv întemeiat în sensul art. 156 alin. (1) C. proc. civ., sens în care a respins solicitarea.

Prin contestația înregistrată la data de 20 februarie 2009, pârâta Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin a cerut anularea deciziei menționate, invocând incidența dispozițiilor art. 317 și art. 318 C. proc. civ. În motivarea contestației pârâta susține ca prin faptul respingerii cererii de amânare a judecății, Înalta Curte i-a încălcat dreptul la apărare și, pe cale de consecință, dreptul la un proces echitabil. Pârâta dezvoltă motivele pentru care apreciază că se impunea admiterea recursului dedus judecății în cauza finalizată cu pronunțarea deciziei atacată cu contestație, susținând că, în mod inadmisibil, instanțele nu au ținut cont de apărările pe care le-a formulat în proces și care, în opinia sa, justificau menținerea dispoziției nr. 1285 din 9 aprilie 2006, prin care a propus ca intimatei reclamante din cauză să îi fie acordate măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, dispoziție supusă controlului judiciar.

Analizând contestația în anulare dedusă judecății, Înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele considerente: Contestația în anulare, reglementată prin dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac admisibilă doar în condițiile restrictive prevăzute de aceste dispoziții, anume: când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență sau când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Arătând că hotărârea instanței de recurs poate fi retractată dacă a fost rezultatul unei greșeli materiale, dispoziția art. 318 teza I-a C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare și apreciere a probelor și o verificare a modului de interpretare și de aplicare a legii. Aceasta, întrucât, prin dispoziția legală menționată legiuitorul nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de către aceeași instanță, sub motivul greșitei stabiliri a situației de fapt sau a greșitei interpretări a legii, știut fiind că anularea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pentru astfel de motive ar echivala cu o nesocotire a autorității de lucru judecat, prezumție de care se bucură astfel de hotărâri.

În speță, prin contestația dedusă judecății pârâta nu arată care este motivul de drept pe care înțelege să își fundamenteze contestația dedusă judecății. Din dezvoltarea criticilor rezultă că pârâta invocă o greșită apreciere de către instanța de recurs a temeiniciei cererii sale de amânare a judecății pentru lipsă de apărare, în raport de prevederile art. 156 C. proc. civ., la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile în fond asupra recursului. Acest aspect însă nu se circumscrie sferei greșelilor de judecată care pot fi verificate pe calea contestației în anulare, întrucât presupune o verificare a aspectelor de fapt ale cauzei și o apreciere a legalității măsurii dispuse de instanța de recurs, fapt care nu este pe rmis.

In acest context al analizei este de menționat și faptul că exercitarea dreptului la apărare nu implică, în mod obligatoriu, prezența personală a părții sau a reprezentantului său la proces și nu justifică, astfel cum eronat susține pârâta, obligativitatea amânării judecății în cazul în care nu se pot prezența în proces. Garantarea dreptului de apărare presupune ca părțile din proces să fie încunoștințate din timp de desfășurarea procesului și necesitatea de a li se comunica actele de procedură, pentru ca acestea să își poată face apărările, aspecte cu privire la care pârâta nu a formulat nici critică de nelegalitate. Așa fiind, în raport de considerentele de drept arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi contestația dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei nr. 1195 din 6 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2009.