HAUTAKANGAS v. FINLAND

Reclamantul, dl Kalevi Hautakangas, este un național finlandez, născut în 1948 și locuiește în Mutala. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Jukka Ahomäki, un avocat practicant în Järvenpää. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen, director al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a suferit leziuni asupra umărului, brațelor și încheieturi într-un accident la 9 martie 1994 în timp ce conducea un sledge. O companie de asigurare a acordat reclamantului o alocație zilnică (päiväraha, dagpenning) pentru reducerea 100 % a capacității sale de lucru de la 11 martie 1994 la 8 martie 1995. Având în vedere că reclamantul a continuat problemele, în special cu încheietura dreaptă a încheieturii, el a depus opinie medicală companiei de asigurări, solicitând o pensie zilnică continuată pentru perioada cuprinsă între 8 martie 1995. La 14 iunie 1995, societatea de asigurări și-a respins cererea de compensare pentru pierderea veniturilor, având în vedere că capacitatea de lucru a reclamantului a fost redusă cu mai puțin de 10 % și că a fost în măsură să lucreze la postul său de director tehnic într-o companie. Reclamantul a solicitat ajutor medical în 1996 și a participat, printre altele, la un examen de reabilitare. Leziunile nervoase ale cotului drept și semnele leziunilor la încheietura dreaptă, precum și depresiei au fost diagnosticate într-un aviz medical din 29 aprilie 1996. De asemenea, reclamantul a suferit un sondaj izotopic pe 7 ianuarie 1997 și a prezentat companiei de asigurări un aviz medical din 7 martie 1997 cu privire la mâinile și încheieturi. La 22 octombrie 1997, societatea de asigurări și-a susținut decizia anterioară și a hotărât să nu acorde reclamantului o alocație zilnică pentru perioada 8 martie 1995. La 18 noiembrie 1997, societatea de asigurări și-a corectat decizia anterioară din 22 octombrie 1997 pentru a acorda reclamantului o pensie accidentală pentru reducerea 100 % a capacității de muncă de la 9 martie la 31 martie 1995. Reclamantul a apelat la Consiliul pentru Accident (tapaturmalautakenta, olycksfallsnämnden) cerând o pensie pentru accident (tapaturmaeläke, olycksfallspension) începând cu 8 martie 1995. El s-a bazat, printre altele, pe un aviz medical în care a fost considerat nepotrivit să lucreze până la 31 martie 1995; pe un aviz medical din 20 aprilie 1995, în care a fost considerat nepotrivit să lucreze pentru anul următor; și pe documente din cadrul examenului de reabilitare din 1996. Societatea de asigurări a prezentat în observațiile sale că reclamantul nu a avut dreptul la compensare după 31 martie 1995. Acesta a susținut că accidentul a cauzat leziuni de impact la articulația stânga a reclamantului, la antebrațul stâng și ambele încheieturi. Reclamantul a susținut că a suferit leziuni în plus față de umărul, gâtul, articulația dreptă a umărului și antebrațul drept, solicitând o pensie de accident începând cu 1 aprilie 1995 cu interes. Societatea de asigurări a formulat în continuare un aviz medical din 11 decembrie 1997 în care reclamantul a fost considerat nepotrivit să lucreze din cauza depresiei până la 30 iunie 1998. Societatea a susținut că tulpina și depresia gâtului reclamantului nu au fost cauzate de accidentul din 9 martie 1994 și că daunele nervoase ale cotului, care au fost cauzate de acest accident, au fost atât de ușoare încât nu au făcut ca reclamantul să nu poată lucra. La 16 aprilie 1998, Consiliul pentru Accident a susținut decizia companiei de asigurări din 18 noiembrie 1997. Acesta a motivat decizia sa după cum urmează: „Se bazează pe dovezile medicale prezentate [de reclamantul] a suferit leziuni de impact la ambele încheieturi, la nivelul umărului stâng și la zona de antebraț stânga, precum și la nivelul nervului cotului drept ca urmare a accidentului din 9 martie 1994. Aceste leziuni nu și-au redus capacitatea de muncă cu cel puțin 10 % începând cu 31 martie 1995 și [reclamantul] nu are, prin urmare, dreptul la o pensie de accident în temeiul articolului 18 alineatul (2) din Legea privind asigurarea accidentelor. [Reclamantul] trebuie considerat ca fiind capabil de a lucra ca director de administrație/director tehnic la postul său. Consiliul pentru accident deține că [reclamantul] prezintă dificultăți cu mâna dreaptă și brațul său sunt la un grad ridicat de probabilitate nu cauzat de accidentul de la 9 martie 1994, având în vedere că nu s-a găsit nici o deteriorare a țesutului în scanarea magnetică a mâinii dreapte sau în examenul ENGG. Daunele nervoase ale cotului stâng, pentru care reclamantul a primit compensații de la compania de asigurare, este ușoară și Consiliul pentru Accident susține că este probabil legată de boală. Consiliul pentru Accident constată în continuare că depresia [de reclamantul], care reduce capacitatea de lucru, nu a fost nici cauzată de accidentul din 9 martie 1994, nici de leziunile ulterioare. Inițial, nu s-a constatat nicio tulpină de gât și nici nu a avut nici o deteriorare a comunului [de drept] umăr al reclamantului a fost raportată în legătură cu accidentul.” Reclamantul a apelat la Tribunalul de Asigurări care solicită o pensie de accident începând cu 31 martie 1995 cu dobândă. El a prezentat Curții de Asigurări două avize medicale din 10 februarie 1998 și 13 iulie 1998 susținând cererile sale și un certificat care indică faptul că reclamantul a încercat să găsească un loc de muncă la 9 ianuarie 1998. În conformitate cu hotărârea Curții de Asigurări, acesta a invitat observațiile ambelor părți și a primit scrisori de la reclamant din 15 octombrie 1998. La 10 noiembrie 1998, Curtea de Asigurări a respins recursul și a susținut hotărârea Comitetului pentru Accidenți. Curtea de Asigurări și-a motivat hotărârea după cum urmează: „Răspunsurile menționate în hotărârea Comitetului pentru Accidenți. Noile probe prezentate nu dau naștere la concluzii diferite.” Reclamantul a solicitat concediul de recurs de la Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen). Curtea Supremă a refuzat reclamantul să permită recursul la 30 martie 2000. În urma apelului din 20 iunie 2000, Ministerul Afacerilor Sociale și Sănătății (sosiaali-ja terveysministeriö, social-och hälsovårdsministeriet) a susținut că compania de asigurări a avut în unele dintre observațiile sale prin greșeală menționează daune nervoase în cotul stâng al reclamantului, în timp ce daunele nervoase au fost de fapt în cotul drept. Totuși, Comisia a remarcat că greșeala nu a afectat rezultatul cazului, deoarece organismele de apel au avut acces la avizele medicale inițiale care descriu corect leziunile. Secțiunea 16 (969/1995) din Legea constituțională (halitusmuoto, regeringsform, 94/1919), în vigoare la momentul respectiv, cu condiția ca toată lumea să aibă dreptul de a-și considera cazul în mod corespunzător și fără întârziere nejustificată de către o instanță de justiție competentă sau de alte autorități publice, precum și dreptul de a avea o decizie privind drepturile și obligațiile sale examinate de o instanță de justiție sau de alt organ judiciar independent. Subsecțiunea 2 din respectiva secțiune prevede că publicitatea procedurilor și dreptul de a fi ascultate, de a primi o decizie cu motive declarate și de a face apel împotriva deciziei, precum și a altor garanții de un proces echitabil și de bună administrație publică ar trebui asigurate prin legea Parlamentului. În momentul respectiv, capitolul 24 secțiunea 15 (1064/1991) din Codul de procedură judiciară (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken) prevedea că o hotărâre trebuie să fie motivată, indicând faptele și argumentarea juridică pe care se bazează și motivele care au condus instanța să dețină o chestiune contestată stabilită sau nefondată. Secțiunea 1 din Decretul privind Consiliul pentru accidente (activ tapaturmalautakunnasta, förordningen om olycksfallsnämnden; 839/1981) prevede că Consiliul pentru accidente funcționează ca primul organism de apel în materie de asigurare obligatorie a accidentului. Secțiunea 53 din Legea privind asigurarea accidentelor (tapaturmavakuutuslaki, lag om olycksfallsförsäkring; 608/1948) prevede că organismele de apel în materie de asigurare accidentală sunt comitetul pentru accidente, Tribunalul de Asigurări și Curtea Supremă. În Consiliu pentru accidente există un președinte cu timp integral, cel puțin doi vicepreședinte și cel puțin trei avocat și doctori, precum și cel puțin șase membri reprezentanți de organizații de pe piața forței de muncă. Toate acestea poartă responsabilitatea unui judecător. Președintele, vicepreședintele și membrii avocatului trebuie să fie calificați pentru a sta în calitate de judecător și trebuie să aibă o cunoștință bună de asigurare a accidentelor. Membrii medicului trebuie să fie înregistrați și să aibă o cunoștință bună de medicina de asigurare.Toți membrii și substituții personale ale acestora au fost la momentul respectiv desemnat de Consiliu de Stat pentru un termen fix de trei ani. Membrii pieței forței de muncă au fost desemnați la propunerea organizațiilor angajatorilor și a angajaților. În conformitate cu art. 18, subsecțiunea 2 din Legea privind asigurarea accidentelor (tapaturmavakuutuslaki, lag om olycksfallsförsäkring, 608/1948) se plătește o pensie de accident, cu condiția ca capacitatea de lucru a unui angajat din cauza prejudiciului sau a bolii cauzate de un accident să fie redusă cu cel puțin 10 %.

The applicant, Mr Kalevi Hautakangas, is a Finnish national, who was born in 1948 and lives in Mutala. He was represented before the Court by Mr Jukka Ahomäki, a lawyer practising in Järvenpää. The respondent Government were represented by their Agent, Mr Arto Kosonen, Director in the Ministry for Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant sustained injuries to his shoulder, arms and wrists in an accident on 9 March 1994 while driving a kick sledge. An insurance company granted the applicant a daily allowance (päiväraha, dagpenning) for 100 % reduction of his working capacity from 11 March 1994 to 8 March 1995. As the applicant apparently had continued problems, especially with his right wrist, he submitted medical opinions to the insurance company, applying for a continued daily allowance / accident pension for the period from 8 March 1995 onwards. On 14 June 1995 the insurance company rejected his application and denied the compensation claim for loss of income, considering that the applicant’s working capacity was reduced by less than 10 % and that he was able to work at his post as technical director in a company. The applicant sought medical help in 1996 and participated, inter alia, in a rehabilitation examination. Right elbow nerve damage and signs of damage to the right wrist as well as depression were diagnosed in a medical opinion dated 29 April 1996. The applicant also underwent an isotope survey on 7 January 1997 and submitted to the insurance company a medical opinion dated 7 March 1997 regarding his hands and wrists. On 22 October 1997 the insurance company upheld its previous decision and decided not to grant the applicant a daily allowance for the period 8 March 1995 onwards. On 18 November 1997 the insurance company corrected its previous decision of 22 October 1997 so as to grant the applicant an accident pension for 100 % reduction of working capacity from 9 March to 31 March 1995. The applicant appealed to the Accident Board (tapaturmalautakunta, olycksfallsnämnden) requesting an accident pension (tapaturmaeläke, olycksfallspension) as of 8 March 1995. He relied, inter alia, on a medical opinion in which he was regarded as unfit to work until 31 March 1995; on a medical opinion of 20 April 1995, in which he was regarded as unfit to work for the following year; and on documents from the rehabilitation examination in 1996. The insurance company submitted in its observations that the applicant was not entitled to compensation after 31 March 1995. It maintained that the accident had caused impact injuries to the applicant’s left shoulder joint, left forearm and both wrists. The applicant claimed that he had sustained injuries in addition to his shoulder, neck, right shoulder joint and right forearm, requesting an accident pension as from 1 April 1995 with interest. The insurance company further adduced a medical opinion dated 11 December 1997 in which the applicant was regarded as unfit to work due to depression until 30 June 1998. The company maintained that the applicant’s neck strain and depression were not caused by the accident of 9 March 1994 and that the elbow nerve damage, which was caused by the said accident, was so mild that it did not render the applicant incapable to work. On 16 April 1998 the Accident Board upheld the insurance company’s decision of 18 November 1997. It reasoned its decision as follows: “Based on the medical evidence submitted [the applicant] has sustained impact injuries to both his wrists, left shoulder area and left forearm area as well as damage to his right elbow nerve as a result of the accident on 9 March 1994. These injuries have not reduced his working capacity by at least 10 % as from 31 March 1995 and [the applicant] is therefore not entitled to an accident pension pursuant to section 18, subsection 2 of the Act on Accident Insurance. [The applicant] must be regarded as capable of working as a managing director/technical director at his post. The Accident Board holds that [the applicant’s] present difficulties with his right hand and arm are to a high degree of probability not caused by the accident on 9 March 1994, given that hardly any tissue damage has been found in the magnetic scan of his right hand or in the ENMG-examination. The left elbow nerve damage, for which the applicant has received compensation from the insurance company, is mild and the Accident Board holds that it is probably sickness-related. The Accident Board further finds that [the applicant’s] depression, which reduces his working capacity, was neither caused by the accident of 9 March 1994, or by the subsequent injuries. Initially no neck strain was found and neither had any damage to [the applicant’s] right shoulder joint been reported in connection with the accident.” The applicant appealed to the Insurance Court requesting an accident pension as from 31 March 1995 with interest. He submitted to the Insurance Court two medical opinions dated 10 February 1998 and 13 July 1998 supporting his claims and a certificate indicating that the applicant had tried to find employment on 9 January 1998. According to the Insurance Court’s decision it invited observations from both parties and received letters from the applicant dated 15 October 1998. On 10 November 1998 the Insurance Court rejected the appeal and upheld the Accident Board’s decision. The Insurance Court reasoned its decision as follows: “Reasons mentioned in the Accident Board’s decision. The submitted new evidence does not give rise to different conclusions.” The applicant sought leave to appeal from the Supreme Court (korkein oikeus, högsta domstolen). The Supreme Court refused the applicant leave to appeal on 30 March 2000. Following an appeal on 20 June 2000 the Ministry for Social Affairs and Health (sosiaali- ja terveysministeriö, social- och hälsovårdsministeriet) maintained that the insurance company had in some of its observations by mistake mentioned nerve damage in the applicant’s left elbow whereas the nerve damage was in fact in the right elbow. It however noted that the mistake had not affected the outcome of the case as the appellate bodies had had access to the original medical opinions which described the injuries correctly. Section 16 (969/1995) of the Constitution Act (hallitusmuoto, regeringsform, 94/1919), as in force at the relevant time, provided that everyone should have the right to have his case considered appropriately and without undue delay by a lawfully competent court of justice or other public authority as well as the right to have a decision concerning his rights and obligations reviewed by a court of justice or other independent judicial organ. Subsection 2 of the said section provided that the publicity of proceedings and the right to be heard, to receive a decision with stated grounds and to appeal against the decision as well as other guarantees of a fair trial and of good public administration were to be secured by Act of Parliament. At the relevant time chapter 24, section 15 (1064/1991) of the Code of Judicial Procedure (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken) provided that a judgment had to be reasoned, indicating the facts and the legal argumentation on which it was based and the grounds which had led the court to hold a disputed issue established or unsubstantiated. Section 1 of the Decree on the Accident Board (asetus tapaturmalautakunnasta, förordningen om olycksfallsnämnden; 839/1981) provides that the Accident Board functions as the first appellate body in matters concerning obligatory accident insurance. Section 53 of the Accident Insurance Act (tapaturmavakuutuslaki, lag om olycksfallsförsäkring; 608/1948) provides that appellate bodies in accident insurance matters are the Accident Board, the Insurance Court and the Supreme Court. On the Accident Board there are a full-time president, at least two vice-presidents and at least three lawyer and medical doctor members as well as at least six members representing labour market organisations. They all bear the responsibility of a judge. The president, the vice-presidents and the lawyer members must be qualified to sit as a judge and they must have a good knowledge of accident insurance. The medical doctor members must be registered and have a good knowledge of insurance medicine. All the members and their personal substitutes were at the relevant time appointed by the Council of State for a fixed term of three years. The labour market members were appointed on a proposal by the employers’ and employees’ organisations. Pursuant to section 18, subsection 2 of the Act on Accident Insurance (tapaturmavakuutuslaki, lag om olycksfallsförsäkring, 608/1948) an accident pension is paid on condition that an employee’s working capacity because of the injury or illness caused by an accident is estimated to have been reduced by at least 10 %.