HAUTAKANGAS v. FINLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
HAUTAKANGAS v. FINLAND (CtEDO, 2006)
Reclamantul, dl Kalevi Hautakangas, este un național finlandez, născut în 1948 și locuiește în Mutala. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Jukka Ahomäki, un avocat practicant în Järvenpää. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen, director al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a suferit leziuni asupra umărului, brațelor și încheieturi într-un accident la 9 martie 1994 în timp ce conducea un sledge. O companie de asigurare a acordat reclamantului o alocație zilnică (päiväraha, dagpenning) pentru reducerea 100 % a capacității sale de lucru de la 11 martie 1994 la 8 martie 1995. Având în vedere că reclamantul a continuat problemele, în special cu încheietura dreaptă a încheieturii, el a depus opinie medicală companiei de asigurări, solicitând o pensie zilnică continuată pentru perioada cuprinsă între 8 martie 1995. La 14 iunie 1995, societatea de asigurări și-a respins cererea de compensare pentru pierderea veniturilor, având în vedere că capacitatea de lucru a reclamantului a fost redusă cu mai puțin de 10 % și că a fost în măsură să lucreze la postul său de director tehnic într-o companie. Reclamantul a solicitat ajutor medical în 1996 și a participat, printre altele, la un examen de reabilitare. Leziunile nervoase ale cotului drept și semnele leziunilor la încheietura dreaptă, precum și depresiei au fost diagnosticate într-un aviz medical din 29 aprilie 1996. De asemenea, reclamantul a suferit un sondaj izotopic pe 7 ianuarie 1997 și a prezentat companiei de asigurări un aviz medical din 7 martie 1997 cu privire la mâinile și încheieturi. La 22 octombrie 1997, societatea de asigurări și-a susținut decizia anterioară și a hotărât să nu acorde reclamantului o alocație zilnică pentru perioada 8 martie 1995. La 18 noiembrie 1997, societatea de asigurări și-a corectat decizia anterioară din 22 octombrie 1997 pentru a acorda reclamantului o pensie accidentală pentru reducerea 100 % a capacității de muncă de la 9 martie la 31 martie 1995. Reclamantul a apelat la Consiliul pentru Accident (tapaturmalautakenta, olycksfallsnämnden) cerând o pensie pentru accident (tapaturmaeläke, olycksfallspension) începând cu 8 martie 1995. El s-a bazat, printre altele, pe un aviz medical în care a fost considerat nepotrivit să lucreze până la 31 martie 1995; pe un aviz medical din 20 aprilie 1995, în care a fost considerat nepotrivit să lucreze pentru anul următor; și pe documente din cadrul examenului de reabilitare din 1996. Societatea de asigurări a prezentat în observațiile sale că reclamantul nu a avut dreptul la compensare după 31 martie 1995. Acesta a susținut că accidentul a cauzat leziuni de impact la articulația stânga a reclamantului, la antebrațul stâng și ambele încheieturi. Reclamantul a susținut că a suferit leziuni în plus față de umărul, gâtul, articulația dreptă a umărului și antebrațul drept, solicitând o pensie de accident începând cu 1 aprilie 1995 cu interes. Societatea de asigurări a formulat în continuare un aviz medical din 11 decembrie 1997 în care reclamantul a fost considerat nepotrivit să lucreze din cauza depresiei până la 30 iunie 1998. Societatea a susținut că tulpina și depresia gâtului reclamantului nu au fost cauzate de accidentul din 9 martie 1994 și că daunele nervoase ale cotului, care au fost cauzate de acest accident, au fost atât de ușoare încât nu au făcut ca reclamantul să nu poată lucra. La 16 aprilie 1998, Consiliul pentru Accident a susținut decizia companiei de asigurări din 18 noiembrie 1997. Acesta a motivat decizia sa după cum urmează: „Se bazează pe dovezile medicale prezentate [de reclamantul] a suferit leziuni de impact la ambele încheieturi, la nivelul umărului stâng și la zona de antebraț stânga, precum și la nivelul nervului cotului drept ca urmare a accidentului din 9 martie 1994. Aceste leziuni nu și-au redus capacitatea de muncă cu cel puțin 10 % începând cu 31 martie 1995 și [reclamantul] nu are, prin urmare, dreptul la o pensie de accident în temeiul articolului 18 alineatul (2) din Legea privind asigurarea accidentelor. [Reclamantul] trebuie considerat ca fiind capabil de a lucra ca director de administrație/director tehnic la postul său. Consiliul pentru accident deține că [reclamantul] prezintă dificultăți cu mâna dreaptă și brațul său sunt la un grad ridicat de probabilitate nu cauzat de accidentul de la 9 martie 1994, având în vedere că nu s-a găsit nici o deteriorare a țesutului în scanarea magnetică a mâinii dreapte sau în examenul ENGG. Daunele nervoase ale cotului stâng, pentru care reclamantul a primit compensații de la compania de asigurare, este ușoară și Consiliul pentru Accident susține că este probabil legată de boală. Consiliul pentru Accident constată în continuare că depresia [de reclamantul], care reduce capacitatea de lucru, nu a fost nici cauzată de accidentul din 9 martie 1994, nici de leziunile ulterioare. Inițial, nu s-a constatat nicio tulpină de gât și nici nu a avut nici o deteriorare a comunului [de drept] umăr al reclamantului a fost raportată în legătură cu accidentul.” Reclamantul a apelat la Tribunalul de Asigurări care solicită o pensie de accident începând cu 31 martie 1995 cu dobândă. El a prezentat Curții de Asigurări două avize medicale din 10 februarie 1998 și 13 iulie 1998 susținând cererile sale și un certificat care indică faptul că reclamantul a încercat să găsească un loc de muncă la 9 ianuarie 1998. În conformitate cu hotărârea Curții de Asigurări, acesta a invitat observațiile ambelor părți și a primit scrisori de la reclamant din 15 octombrie 1998. La 10 noiembrie 1998, Curtea de Asigurări a respins recursul și a susținut hotărârea Comitetului pentru Accidenți. Curtea de Asigurări și-a motivat hotărârea după cum urmează: „Răspunsurile menționate în hotărârea Comitetului pentru Accidenți. Noile probe prezentate nu dau naștere la concluzii diferite.” Reclamantul a solicitat concediul de recurs de la Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen). Curtea Supremă a refuzat reclamantul să permită recursul la 30 martie 2000. În urma apelului din 20 iunie 2000, Ministerul Afacerilor Sociale și Sănătății (sosiaali-ja terveysministeriö, social-och hälsovårdsministeriet) a susținut că compania de asigurări a avut în unele dintre observațiile sale prin greșeală menționează daune nervoase în cotul stâng al reclamantului, în timp ce daunele nervoase au fost de fapt în cotul drept. Totuși, Comisia a remarcat că greșeala nu a afectat rezultatul cazului, deoarece organismele de apel au avut acces la avizele medicale inițiale care descriu corect leziunile. Secțiunea 16 (969/1995) din Legea constituțională (halitusmuoto, regeringsform, 94/1919), în vigoare la momentul respectiv, cu condiția ca toată lumea să aibă dreptul de a-și considera cazul în mod corespunzător și fără întârziere nejustificată de către o instanță de justiție competentă sau de alte autorități publice, precum și dreptul de a avea o decizie privind drepturile și obligațiile sale examinate de o instanță de justiție sau de alt organ judiciar independent. Subsecțiunea 2 din respectiva secțiune prevede că publicitatea procedurilor și dreptul de a fi ascultate, de a primi o decizie cu motive declarate și de a face apel împotriva deciziei, precum și a altor garanții de un proces echitabil și de bună administrație publică ar trebui asigurate prin legea Parlamentului. În momentul respectiv, capitolul 24 secțiunea 15 (1064/1991) din Codul de procedură judiciară (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken) prevedea că o hotărâre trebuie să fie motivată, indicând faptele și argumentarea juridică pe care se bazează și motivele care au condus instanța să dețină o chestiune contestată stabilită sau nefondată. Secțiunea 1 din Decretul privind Consiliul pentru accidente (activ tapaturmalautakunnasta, förordningen om olycksfallsnämnden; 839/1981) prevede că Consiliul pentru accidente funcționează ca primul organism de apel în materie de asigurare obligatorie a accidentului. Secțiunea 53 din Legea privind asigurarea accidentelor (tapaturmavakuutuslaki, lag om olycksfallsförsäkring; 608/1948) prevede că organismele de apel în materie de asigurare accidentală sunt comitetul pentru accidente, Tribunalul de Asigurări și Curtea Supremă. În Consiliu pentru accidente există un președinte cu timp integral, cel puțin doi vicepreședinte și cel puțin trei avocat și doctori, precum și cel puțin șase membri reprezentanți de organizații de pe piața forței de muncă. Toate acestea poartă responsabilitatea unui judecător. Președintele, vicepreședintele și membrii avocatului trebuie să fie calificați pentru a sta în calitate de judecător și trebuie să aibă o cunoștință bună de asigurare a accidentelor. Membrii medicului trebuie să fie înregistrați și să aibă o cunoștință bună de medicina de asigurare.Toți membrii și substituții personale ale acestora au fost la momentul respectiv desemnat de Consiliu de Stat pentru un termen fix de trei ani. Membrii pieței forței de muncă au fost desemnați la propunerea organizațiilor angajatorilor și a angajaților. În conformitate cu art. 18, subsecțiunea 2 din Legea privind asigurarea accidentelor (tapaturmavakuutuslaki, lag om olycksfallsförsäkring, 608/1948) se plătește o pensie de accident, cu condiția ca capacitatea de lucru a unui angajat din cauza prejudiciului sau a bolii cauzate de un accident să fie redusă cu cel puțin 10 %.