ILVESVIITA-SALLINEN v. FINLAND

Reclamantul, dna Mirja Ilvesviita-Sallinen, este un național finlandez, născut în 1942 și locuiește în Tampere. Ea a fost reprezentată în fața Curții de Janne Vuorilahti, un avocat pracitisig din Tampere. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen, director al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile și după cum au apărut din documente, pot fi rezumate după cum urmează. La 4 iulie 1994, reclamantul a avut un accident pe stradă și a suferit leziuni asupra capului și a umărului drept. O societate de asigurări i-a acordat o alocație zilnică (päiväraha, dagpenning) pentru reducerea 100 % a capacității de muncă până la 3 iulie 1995 și o pensie accidentală (tapaturmaeläke, olycksfallspension) pentru reducerea 100 % a capacității de muncă ei de la 4 iulie 1995 la 29 februarie 1996. Prin decizia sa din 19 februarie 1996, societatea de asigurare a acordat reclamantului o pensie suplimentară de accident pentru reducerea 100 % a capacității sale de muncă pentru martie 1996. În ceea ce privește perioada 1 aprilie 1996 înainte, a considerat că leziunile suferite în accident au redus capacitatea de muncă a reclamantului cu mai puțin de 10 %. Societatea a considerat că alte probleme medicale care determină reclamantul incapabil de a lucra nu au fost cauzate de acest accident. De asemenea, a respins cererea de compensare a handicapului (haittara, menersättning), deoarece a considerat că accidentul nu a provocat o incapacitate permanentă a nivelului minim necesar pentru compensare. Reclamantul a apelat la Consiliul pentru Accident (tapaturmalautakunta, olycksfallsnämnden), care a primit observațiile societății de asigurare și le-a comunicat reclamantului. La 1 iulie 1996, comitetul pentru accident a respins recursul, având în vedere următoarele motive: „Secțiunea 18a (1) din Legea privind asigurarea accidentelor (tapaturmavautuslaki, lagen om olycksfallsförsäkring, 608/1948) prevede că compensarea pentru invaliditate se plătește unui angajat, care nu are dreptul la o alocație zilnică și care, ca urmare a unui accident, a suferit o incapacitate generală permanentă datorită prejudiciului sau bolii. O incapacitate generală trebuie considerată permanentă atunci când leziunile sau starea de boală nu vor îmbunătăți în funcție de probabilitatea medicală. Potrivit ... secțiunea 1 (1), cel mai scăzut nivel 1 invalid este aplicabil numai la leziunile oculare și de deget și boala. În ceea ce privește alte tipuri de leziuni, handicapurile care nu ating nivelul 2 nu pot fi evaluate datorită naturii lor minore. Potrivit informațiilor medicale privind leziunile reclamantului prezentate în acest caz, ea nu suferă de o incapacitate generală permanentă care atinge nivelul 2. Potrivit informațiilor prezentate în acest caz, zgârieturi pe fruntea reclamantului, tulpinile din umărul drept, antebrațul și articulația umărului reduse capacitatea de lucru cu mai puțin de 10 % după 31 martie 1996. Astfel, reclamantul nu are dreptul la o pensie de accident după data respectivă. În ceea ce privește leziunile suferite în accident, ea trebuie considerată potrivită pentru a lucra ca tipist și ca vânzător în propria ei companie începând cu 31 martie 1996. Incapacitatea reclamantului de a lucra și cheltuielile medicale începând cu 31 martie 1996 au fost cauzate de un complex cronic de simptome, depresie, insomnie și scolioză, care nu se referă la accident și care nu dă naștere la un drept de compensare a accidentelor. ...” Reclamantul a apelat la Curtea de Asigurări (vakuutusoikeus, försäkringsdomstolen), susținând, printre altele, o pensie de accident de la 1 aprilie 1996. A subliniat, referindu-se la mai multe rapoarte medicale, că complexul simptomelor cronice a fost cauzat de accident. La 8 august 1996, 14 mai 1997, 20 noiembrie 1997, 8 decembrie 1997 și 9 ianuarie 1998, Curtea de Asigurări a primit observațiile societății de asigurări, care au fost comunicate reclamantului pentru observații. Potrivit dr. S. reclamantului, la 11 aprilie 1997, a trimis un aviz medical scris la Curtea de Asigurări, la cererea sa. În decembrie 1997, ea a descoperit că avizul prezentat instanței includea diagnosticul F45.4. Copia, trimisă de dr. S. la reprezentantul reclamantului, nu conținea acest diagnostic. În decizia sa din 10 februarie 1998, Curtea de Asigurări a remarcat că reclamantul a prezentat fotografii, un articol într-un periodic și mai multe avize medicale proaspete scrise ca dovezi. Curtea a susținut decizia Comitetului pentru Accident, având următoarele motive: „Motivele sunt menționate în decizia Comitetului pentru Accident. Noile dovezi prezentate nu dă naștere la concluzii diferite. Curtea de Asigurări constată, având în vedere dovezile, că deplasarea lamei de umăr nu a rezultat din accident și, prin urmare, nu dă naștere la un drept de compensare bazat pe Legea privind asigurarea accidentelor.” Reclamantul a solicitat să permită apelul de la Curtea Supremă, care a primit observații de la Consiliul Național de Afaceri Medico-Legii și observații în răspunsul companiei de asigurări și al reclamantului. În acest moment, reclamantul a solicitat ca Curtea Supremă să desfășoare o audiere orală în vederea audierii medicului său H. Ea a dorit, de asemenea, să fie auzită în persoană. Reclamantul a depus mai multe cereri, la 26 martie 1999, 22 octombrie 1999 și 11 noiembrie 1999. Prin decizia sa din 7 decembrie 1999, Curtea Supremă a refuzat să recurgă. Ulterior, aparent în iunie 2000, reclamantul a depus o cerere de anulare, printre altele, pe baza dovezilor care nu au fost la dispoziția instanțelor în cadrul procedurii anterioare. Ea a solicitat în audierea orală în vederea audierii medicilor ca martori. Prin decizia sa din 3 mai 2001, Curtea Supremă a transferat cererea la Curtea de Asigurări. Prin decizia sa din 3 septembrie 2002, Curtea de Asigurări a refuzat cererea de audiere orală ca fiind, în mod evident, inutilă având în vedere caracterul procedurii de recurs extraordinar, a respins cererea de anulare, deoarece a considerat că nu există motive de reexaminare a cazului. Curtea de Asigurare a motivat, printre altele: „... Doar faptul că medicii care tratează și Curtea de Asigurări au ajuns la concluzii diferite în evaluările lor privind cauzalitatea dintre accident și problemele de sănătate ale [aplicantului] nu înseamnă că hotărârea Curții de Asigurări a fost bazată pe informații incorecte sau insuficiente sau că este contrar legii, și că decizia ar trebui anulată sau că aceasta ar împiedica [în această instanță] să examineze cazul privind documentele.” Reclamantul a solicitat să permită apelul, menținând că are dreptul la o audiere orală. La 10 iunie 2003, Curtea Supremă a refuzat să recurgă. Secțiunea 16 alin. (2) din acea Constituție (Suomen halitusmuoto, Regeringsform för Finlanda; 94/1919) cu condiția ca o decizie să fie motivată. O nouă dispoziție similară poate fi găsită în art. 21 alin. (2) din Constituția Finlanda (Suomen perustuslaki, Finlanda grundlag; 731/1999). În perioada relevantă capitolul 24, secțiunea 15 (1064/1991) din Codul de Procedură Judicială (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken) cu condiția ca o hotărâre să fie motivată, indicând faptele și argumentarea juridică pe care a fost bazată și motivele care au condus instanța să dețină o chestiune contestată stabilită sau nefondată. Secțiunea 9 din respectiva Lege a Tribunalului de Asigurări (laki vakuutusoikeudesta, lagen om försäkringsdomstolen; 14/1958) cu condiția ca acțiunea în Tribunalul de Asigurări să fie scrisă. În cazul în care au existat motive excepționale, Curtea de Asigurări ar putea, totuși, decide să se desfășoare o ședință orală. De asemenea, se prevede că dispozițiile privind procedurile în instanțe generale au fost aplicate mutatis mutandis celor dinaintea Curții de Asigurări. Secțiunea 1 din Decretul privind Consiliul pentru Accidenți (asetus tapaturmalautakunnasta, förordningen om olycksfallsnämnden; 839/1981) prevede că Consiliul pentru Accidenți funcționează ca primul organism de apel în materie de asigurare obligatorie a accidentelor. Secțiunea 53 din Legea privind asigurarea accidentelor (tapaturmavakuutuslaki, lag om olycksfallsförsäkring; 608/1948) prevede că organismele de apel în materie de asigurare accidentală sunt comitetul pentru accidente, Tribunalul de Asigurări și Curtea Supremă. În Consiliul pentru Accident există un președinte cu timp integral, cel puțin doi vicepreședinte și cel puțin trei avocat și doctori, precum și cel puțin șase membri care reprezintă organizațiile de pe piața forței de muncă. Toți sunt responsabili de un judecător. Președintele, vicepreședintele și membrii avocatului trebuie să fie calificați pentru a sta în calitate de judecător și trebuie să aibă o cunoștință bună de asigurare a accidentelor. Membrii medicului trebuie să fie înregistrați și să aibă o cunoștință bună de medicina de asigurare.Toți membrii și substituții personale ale acestora au fost la momentul respectiv desemnat de Consiliu de Stat pentru un termen fix de trei ani. Membrii pieței forței de muncă au fost desemnați la propunerea organizațiilor angajatorilor și angajaților.

The applicant, Mrs Mirja Ilvesviita-Sallinen, is a Finnish national, who was born in 1942 and lives in Tampere. She was represented before the Court by Janne Vuorilahti, a lawyer pracitisig in Tampere. The respondent Government were represented by their Agent, Mr Arto Kosonen, Director in the Ministry for Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties and as they appear from the documents, may be summarised as follows. On 4 July 1994, the applicant had an accident in the street and suffered injuries to her head and right shoulder. An insurance company granted her a daily allowance (päiväraha, dagpenning) for 100 % reduction of her working capacity until 3 July 1995 and an accident pension (tapaturmaeläke, olycksfallspension) for 100 % reduction of her working capacity from 4 July 1995 to 29 February 1996. By its decision of 19 February 1996 the insurance company granted the applicant a further accident pension for 100 % reduction of her working capacity for March 1996. As to the period 1 April 1996 onwards, it considered that the injuries sustained in the accident reduced the applicant’s working capacity by less than 10 %. The company considered that other medical problems rendering the applicant incapable of working had not been caused by the said accident. It also rejected the application for disability compensation (haittaraha, menersättning) as it considered that the accident had not caused a permanent disability of the minimum level required for compensation. The applicant appealed to the Accident Board (tapaturmalautakunta, olycksfallsnämnden), which received the insurance company’s observations and communicated them to the applicant. She submitted a further written medical opinion of 24 June 1996. On 1 July 1996 the Accident Board rejected the appeal, giving the following reasons: “Section 18a (1) of the Accident Insurance Act (tapaturmavakuutuslaki, lagen om olycksfallsförsäkring, 608/1948) provides that disability compensation shall be paid to an employee, who is not entitled to a daily allowance and who as a result of an accident has suffered a permanent general disability due to injury or illness. A general disability is to be considered as permanent when the injury or the state of illness will not improve according to medical probability. According to ... section 1 (1), the lowest level 1 disability is applicable only to eye and finger injury and illness. As to other kinds of injury, disabilities that do not attain level 2 cannot be assessed due to their minor nature. According to the medical information on the applicant’s injuries presented in the case, she is not suffering from a permanent general disability attaining level 2. According to the information presented in the case, the scratches on the applicant’s forehead, the strain in her right shoulder, forearm and shoulder joint reduced working capacity by less than 10 % after 31 March 1996. Thus, the applicant is not entitled to an accident pension after that date. As for the injuries sustained in the accident, she is to be considered to be fit to work as a typist and a salesperson in her own company as from 31 March 1996. The applicant’s incapacity to work and the medical expenses from 31 March 1996 have been caused by a chronic symptom complex, depression, insomnia and scoliosis, which do not relate to the accident and which do not give rise to an entitlement to accident compensation. ...” The applicant appealed to the Insurance Court (vakuutusoikeus, försäkringsdomstolen), claiming, inter alia, an accident pension from 1 April 1996. She underlined, referring to several medical reports, that the chronic symptom complex had been caused by the accident. She adduced further medical evidence and filed further submissions on 8 August 1996, 14 May 1997, 20 November 1997, 8 December 1997 and 9 January 1998. The Insurance Court received the insurance company’s observations, which were communicated to the applicant for comment. According to the applicant Dr S., on 11 April 1997, sent a written medical opinion directly to the Insurance Court upon her request. In December 1997 she found out by chance that the opinion submitted to the court had included the diagnosis F45.4. The copy, which Dr S. sent to the applicant’s representative, did not contain that diagnosis. In its decision of 10 February 1998 the Insurance Court noted that the applicant had submitted photographs, an article in a periodical and several fresh written medical opinions as evidence. The court upheld the Accident Board’s decision, giving the following reasons: “The reasons are mentioned in the Accident Board’s decision. The submitted new evidence does not give rise to different conclusions. The Insurance Court finds, having regard to the evidence, that the displacement of the shoulder blade did not result from the accident and therefore it does not give rise to an entitlement to compensation based on the Accident Insurance Act.” The applicant sought leave to appeal from the Supreme Court, which received observations from the National Board of Medico-legal Affairs and observations in reply from the insurance company and the applicant. At this point the applicant requested that the Supreme Court hold an oral hearing with a view to hearing her physician H. She also wanted to be heard in person. The applicant filed several further submissions, on 26 March 1999, 22 October 1999 and 11 November 1999. By its decision of 7 December 1999 the Supreme Court refused leave to appeal. Subsequently, apparently in June 2000, the applicant lodged an application for an annulment, inter alia, on the strength of evidence that had not been at the courts’ disposal during the previous proceedings. She requested on oral hearing with a view to hearing medical doctors as witnesses. She also wanted to be heard in person. By its decision of 3 May 2001 the Supreme Court transferred the application to the Insurance Court. By its decision of 3 September 2002 the Insurance Court, refusing the request for an oral hearing as manifestly unnecessary having regard to the character of extraordinary appeal proceedings, rejected the application for an annulment as it considered that there were no grounds for a re-examination of the case. The Insurance Court reasoned, inter alia: “... the mere fact that the treating doctors and the Insurance Court have reached different conclusions in their assessments of the causality between the accident and the [applicant’s] health problems does not mean that the Insurance Court’s decision was based on incorrect or insufficient information or that it was contrary to the law, and that the decision should be annulled or that it would prevent [this court from] examining the case on the documents.” The applicant sought leave to appeal, maintaining that she had the right to an oral hearing. On 10 June 2003 the Supreme Court refused leave to appeal. Section 16 (2) of the then Constitution (Suomen hallitusmuoto, Regeringsform för Finland; 94/1919) provided that a decision must be reasoned. A new similar provision can be found in section 21 (2) of the Constitution of Finland (Suomen perustuslaki, Finlands grundlag; 731/1999). At the relevant time chapter 24, section 15 (1064/1991) of the Code of Judicial Procedure (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken) provided that a judgment must be reasoned, indicating the facts and the legal argumentation on which it was based and the grounds which have led the court to hold a disputed issue established or unsubstantiated. Section 9 of the then Insurance Court Act (laki vakuutusoikeudesta, lagen om försäkringsdomstolen; 14/1958) provided that proceedings in the Insurance Court were written. When there were exceptional reasons, the Insurance Court could however decide to hold an oral hearing. It also provided that the provisions concerning proceedings in general courts were, mutatis mutandis, applied to those before the Insurance Court. Section 1 of the Decree on the Accident Board (asetus tapaturmalautakunnasta, förordningen om olycksfallsnämnden; 839/1981) provides that the Accident Board functions as the first appellate body in matters concerning obligatory accident insurance. Section 53 of the Accident Insurance Act (tapaturmavakuutuslaki, lag om olycksfallsförsäkring; 608/1948) provides that appellate bodies in accident insurance matters are the Accident Board, the Insurance Court and the Supreme Court. On the Accident Board there are a full-time president, at least two vice-presidents and at least three lawyer and medical doctor members as well as at least six members representing labour market organizations. They all bear the responsibility of a judge. The president, the vice-presidents and the lawyer members must be qualified to sit as a judge and they must have a good knowledge of accident insurance. The medical doctor members must be registered and have a good knowledge of insurance medicine. All the members and their personal substitutes were at the relevant time appointed by the Council of State for a fixed term of three years. The labour market members were appointed on a proposal by the employers’ and employees’ organizations.