IGNATIUS v. FINLAND

Reclamantul, dl Antero Ignatius, este un național finlandez, care s-a născut în 1946 și trăiește în Espoo. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Markku Fredman, un avocat care practică în Helsinki. Clientii reclamantului au fost suspectați de, printre altele, presupusă necorespundere în calitate de debitori în ceea ce privește o companie care a fost în curs de a fi răniți. Cu toate acestea, la 22 septembrie 1994, procurorul public a hotărât să nu aducă acuzații împotriva acestora. Între timp, la începutul anului 1994, societatea și autoritățile fiscale au introdus o cerere de compensare împotriva clienților reclamantului în fața Curții de District (käräjäoikeus, tingsrätten) din Helsinki. În mai 1994, reclamantul, în calitate de avocat, a prezentat un document conform căruia, acționând pentru clienții săi, a făcut un raport Biroului Național de Investigații (keskusrikospoliisi, centralkriminalpolisen) cu privire la receptorul oficial al societății de mai sus și la doi oficiali fiscali, X și Y, acuzând cele două ultime menționate de a fi comis abuz de birou în legătură cu impozitul societății. La 10 noiembrie 1994, Curtea de District a respins cererea de compensare. Hotărârea a fost susținută de instanțele superioare. Ulterior, receptorul oficial și X și Y au raportat reclamantul la poliție care a supus libele. La 8 mai 1996, procurorul public a acuzat reclamantul cu trei conturi de libele. La 10 martie 1999, Curtea de District, care a avut o audiere orală, l-a condamnat ca acuzat și l-a condamnat să plătească o amendă și a ordonat să plătească daune și costuri juridice. Reclamantul a apelat la Curtea de Apel din Helsinki (Hovioikeus, hovrätten). La 17 și 18 ianuarie 2001, Curtea a desfășurat o audiere orală. La 15 noiembrie 2001, instanța a respins acuzațiile referitoare la presupusa lichidare a receptorului oficial al societății rănite, a redus condamnarea la o amendă de 3 480 FIM (585) și a redus daunele la 20 000 FIM (3 363). Reclamantul a fost ordonat să plătească costurile legale ale societății X și Y de 53 686 FIM (9 029 EUR). Prin urmare, Curtea a susținut condamnarea în măsura în care Curtea de District a constatat că reclamantul a fost vinovat de a-i acuzat pe funcționarii fiscali prin acuzarea X de a exercita o presiune considerabilă asupra unității de inspecție fiscală în vederea obținerii unei evaluări fiscale ilegale și a promovării comisionului de către receptorul oficial al anumitor acte ilegale, de exemplu, în ceea ce privește obținerea unei taxe nejustificate de la societate. Reclamantul s-a constatat că s-a lipsit de Y acuzând-l că a promovat comisionul de către receptorul oficial și X de unele acte ilegale. În ceea ce privește presupusul libere al receptorului oficial, instanța a constatat că reclamantul avea motive bine fundamentate pentru a formula acuzațiile în cauză. Curtea a remarcat că interesul public impune existența unei libertati largi de exprimare a criticilor în cadrul procedurilor judiciare și a fost dreptul fundamental al reclamantului de a exprima critici în numele clienților săi în cadrul procedurilor de mai sus. În ceea ce privește funcționarii fiscali în cauză, instanța a considerat că, în calitate de funcționari publici, ar trebui să tolereze critici îndreptate spre exercitarea lor de competențe. Cu toate acestea, cazul ar trebui evaluat într-un mod diferit atunci când s-a afirmat că un funcționar a comis o infracțiune agravată, care este o infracțiune deosebit de disprețuită și care ar putea duce la o sentință severă și de concediere. În cazul în cauză, reclamantul nu a prezentat niciun motiv pentru acuzațiile sale împotriva X și Y. La 16 mai 2002, Curtea Supremă a refuzat concediul de recurs al reclamantului. O persoană care răspândește informații false sau o insinuare falsă despre o altă persoană care să contribuie la cauzarea sau suferința acestei persoane, sau care supune disprețului acesteia, sau care face o observație delictivă despre alte persoane altfel decât într-o manieră menționată mai sus, este condamnată pentru difamare la o amendă sau la închisoare pentru o perioadă maximă de șase luni. Criticismul care se îndreaptă spre activitățile unei persoane în domeniul politicii, afacerilor, birourilor publice, poziția publică, știință, artă sau într-o poziție publică comparabilă și care nu depășește în mod evident limitele proprietății nu constituie difamarea menționată mai sus (secțiunea 9 (531/2000) din Codul Penal).

The applicant, Mr Antero Ignatius, is a Finnish national, who was born in 1946 and lives in Espoo. He was represented before the Court by Mr Markku Fredman, a lawyer practising in Helsinki. The applicant’s clients were suspected of, inter alia, alleged dishonesty as debtors in respect of a company that was in the process of being wound-up. However, on 22 September 1994 the public prosecutor decided not to bring charges against them. Meanwhile in early 1994, the company and the tax authorities brought a compensation claim against the applicant’s clients before the District Court (käräjäoikeus, tingsrätten) of Helsinki. In May 1994 before the court, the applicant in his capacity as counsel presented a document according to which he had, acting for his clients, made a report to the National Bureau of Investigation (keskusrikospoliisi, centralkriminalpolisen) on the official receiver of the above company and two tax officials, X and Y, accusing the two last-mentioned of having committed aggravated abuse of office relating to the company’s taxation. On 10 November 1994 the District Court rejected the compensation claim. The judgment was upheld by the higher courts. Subsequently, the official receiver and X and Y reported the applicant to the police alleging libel. On 8 May 1996 the public prosecutor charged the applicant with three counts of libel. On 10 March 1999 the District Court, having held an oral hearing, convicted him as charged and sentenced him to pay a fine and ordered him to pay damages and legal costs. The applicant appealed to the Helsinki Court of Appeal (hovioikeus, hovrätten). On 17 and 18 January 2001 the court held an oral hearing. On 15 November 2001 the court rejected the charges concerning the alleged libel of the wound-up company’s official receiver, reduced the sentence to a fine amounting to FIM 3,480 (EUR 585) and reduced the damages to FIM 20,000 (EUR 3,363). The applicant was ordered to pay the legal costs of X and Y amounting to FIM 53,686 (EUR 9,029). The court thus upheld the conviction insofar as the District Court had found the applicant guilty of having libelled the tax officials by accusing X of having brought considerable pressure on the tax inspection unit with a view to obtaining an unlawful tax assessment and to furthering the commission by the official receiver of certain unlawful acts, for instance, as regards the obtaining of an unreasonably large fee from the company. The applicant was found to have libelled Y by accusing him of having furthered the commission by the official receiver and X of some unlawful acts. As to the alleged libel of the official receiver, the court found that the applicant had had well-founded reasons to make the allegations in question. The court noted that the public interest required that there be a wide freedom to express criticism in judicial proceedings. It had been the applicant’s fundamental right to express criticism on behalf of his clients in the above proceedings. As to the tax officials in question, the court considered that in their capacity as civil servants they were expected to tolerate criticism directed at their exercise of powers. Nonetheless, the case should be assessed in a different manner when it was alleged that a civil servant had committed an aggravated offence, which was a particularly contemptible offence and one which could lead to a severe sentence and dismissal. The court also noted that the more serious an allegation, the more care must be exercised to ensure the accuracy of it. In the present case, the applicant had not put forward any grounds for his allegations against X and Y. On 16 May 2002 the Supreme Court refused the applicant leave to appeal. A person who spreads false information or a false insinuation about another person conducive to causing damage or suffering to that person, or subjecting that person to contempt, or who makes a derogatory comment about another otherwise than in a manner referred to above shall be sentenced for defamation to a fine or to imprisonment for a maximum period of six months. Criticism that is directed at a person’s activities in politics, business, public office, public position, science, art or in a comparable public position and that does not obviously overstep the limits of propriety does not constitute defamation referred to above (section 9 (531/2000) of the Penal Code).