ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2690/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prima instanță. Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtul C.N.A. solicitând anularea Deciziei nr. 321 din 03 martie 2009 adoptată de pârât, exonerarea sa de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, obligarea pârâtului la plata daunelor-interese, cauzate de aplicarea în mod nelegal a sancțiunii și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în cadrul ședinței din data de 03 martie 2009, urmare a unui raport de monitorizare, Consiliul a adoptat Decizia nr. 321, prin care i s-a aplicat sancțiunea cu amendă, având ca temei pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 42 alin. (4) din Decizia nr. 187/2006, privind Codul de reglementare a conținutului în audiovizual.

Potrivit deciziei C.N.A. aceste încălcări ale normelor în vigoare au avut loc în cadrul ediției din data de 08 februarie 2009 a emisiunii Î.G.P. C.N.A. a reținut că în emisiunea respectivă unul din subiectele abordate a fost legat de moartea handbalistului român M.C., ucis în urma unei altercații într-o discoteca în orașul maghiar V. Din informațiile oferite presei de către autoritățile din Ungaria a rezultat că presupușii asasini ai handbalistului ar fi cetățeni maghiari de origine rromă. Pornind de la un comentariu preluat din presa audiovizuală, potrivit căruia tatăl unuia dintre handbaliștii răniți grav în același incident, care a supraviețuit, dar cu urmări dramatice, ar intenționa să trimită "u comando" care să îi pedepsească pe presupușii agresori, dl. M.B.

a formulat un discurs explicit de instigare la violență împotriva acestora, subliniind faptul că „ar dori ca aceștia să fie rezolvați". Reclamanta a precizat că susținerile din cadrul deciziei C.N.A. sunt inexacte, aspectele menționate fiind fie rezultate în urma unei interpretări mult prea largi, fie chiar inventate de către pârâtă, ele neregăsindu-se în cadrul susținerilor prezentatorului emisiunii. A precizat că decizia C.N.A. nr. 321 din 03 martie 2009 încalcă dreptul fundamental și garantat la libera exprimare și are caracteristicile unui act de cenzură. Absolut toate exprimările prezentatorului au reprezentat reflecții proprii, manifestări referitoare la un presupus eveniment. Mai mult, nici în ceea ce îl privește, realizatorul nu s-a exprimat în sensul în care ar intenționa să întreprindă vreun demers de vreun fel și nici nu a instigat la violență, întrucât realizatorul nu a adresat un astfel de îndemn telespectatorilor.

S-a mai explicat în cuprinsul acțiunii că realizatorul a făcut trimitere la „legenda care circulă pe televizoare” și că o persoană nu poate fi incitată la acte de violență împotriva unor persoane necunoscute. Reclamanta a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, respectiv cazurile Lehideux și Isorni vs Franța, Jersild vs Danemarca. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 93 din Legea nr. 504/2002 privind audiovizualul. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât prin comentariile realizatorului emisiunii se putea deduce că acesta preferă ca infractorii să fie „rezolvați de un comando”. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3296 din 14 octombrie 2009, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA București în contradictoriu cu pârâtul C.N.A.

Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Pornind de la un comentariu preluat din presa audiovizuală, potrivit căruia tatăl unuia dintre handbaliștii răniți grav în același incident, ar intenționa să trimită "un comando" care să îi pedepsească pe presupuși agresori (persoane de etnie rromă), dl. M.B. a formulat un discurs explicit de instigare la violență împotriva acestora, subliniind faptul că ar dori ca aceștia să fie "rezolvați". Normele din Codul audiovizualului instituie obligația, în sarcina realizatorilor, de a nu permite invitaților să instige la violență împotriva unor persoane. Cu atât mai mult acest lucru nu poate fi acceptat în situația în care chiar realizatorul recurge la o astfel de atitudine.

Judecătorul fondului a apreciat că discursul realizatorului reprezintă un discurs explicit de instigare la violență, în contextul revoltei acestuia față de evenimentul tragic al uciderii handbalistului român M.C. S-a arătat că libertatea de exprimare presupune respectarea normelor de drept interne și internaționale, inclusiv a art. 10 din C.E.D.O., text potrivit căruia această libertate comportă îndatoriri și responsabilități, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, siguranța publică, prevenirea infracțiunilor. Prima instanță a considerat că atitudinea exprimată explicit a realizatorului emisiunii a înfrânt echilibrul care trebuie să existe între protejarea demnității umane și libertatea de exprimare, motiv pentru care decizia de sancționare este legală.

Instanța de recurs. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SC A. SA București. În motivele de recurs s-a susținut că sentința primei instanțe este nelegală și netemeinică. Recurenta a precizat că în cadrul emisiunii realizatorul nu a făcut nici un comentariu cu privire la etnia infractorilor, nota rasială fiind introdusă fără temei de către C.N.A. S-a arătat că prezentatorul emisiunii nu a instigat la violență, în sensul că nici nu a adresat vreun astfel de îndemn și nici nu s-a exprimat că ar intenționa să întreprindă un asemenea demers. Recurenta a menționat că emisiunea respectivă este un spectacol audiovizual și că gradul de necesitate al intervenției autorităților trebuie să țină cont și de auditorul căruia îi este adresată emisiunea, de gradul acestuia de percepție și rațiune, invocându-se în acest sens cauza Jersild vs Danemarca.

Înalta Curte examinând motivele de recurs, decizia C.N.A., legislația aplicabilă și jurisprudența C.E.D.O. reține: Situația de fapt. C.N.A. a aplicat recurentei-reclamante SC A. SA sancțiunea amenzii de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 42 alin (4) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. La aplicarea sancțiunii s-a reținut că la data de 08 februarie 2009 în cadrul emisiunii Î.G.P. difuzată pe postul de televiziune A. realizatorul M.B. s-a exprimat în sensul că ar prefera ca presupuși infractori să fie „rezolvați” de o grupare extremistă, ceea ce reprezintă incitare la violență. Legislația aplicabilă. Decizia nr. 187 din 03 aprilie 2006 a C.N.A., art. 42 alin. (4): Realizatorii emisiunilor au obligația să nu permită invitaților să folosească un limbaj injust sau să instige la violență împotriva altor persoane.

Legea nr. 504/2002 art. 162 alin. (3): În individualizarea sancțiunii C.N.A. va ține cont, după caz, de următoarele aspecte: lit. a) gravitatea faptei și efectele acesteia. C.E.D.O., art. 10: 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2.Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege.

care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Constituția României; art. 11 alin. (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte : alin. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern; art. 20 alin. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Analiza legislației naționale aplicabile în cauză relevă că articolul 11 alin. (2) din Constituția României dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispozițiile alin. (2) din art. 20 al Constituției României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. România a ratificat C.E.D.O. prin Legea nr. 30/1994, astfel că în baza art. 20 din Constituția României, instanța în fața căreia se invocă existența unei neconcordanță între legislația națională și dispozițiile Convenției, va aplica sancțiunea inaplicabilității normei interne contrare Convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația conflictuală supusă examinării.

În baza aceluiași temei constituțional, jurisprudența C.E.D.O. este direct aplicabilă în sistemul român de drept, pe temeiul principiului subsidiarității. Urmare a prevederilor constituționale enunțate judecătorul trebuie să stabilească existența concordanței între conținutul normativ național, în cauză, între Decizia nr. 187/2006, sancțiunea aplicată prin actul administrativ individual, decizia nr. 321/2009 a C.N.A., pe de o parte și C.E.D.O. și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului , pe de altă parte. În principiu, conținutul normativ al art. 42 alin (4) teza a 2-a din Decizia nr. 187/2006 nu contravine prevederilor C.E.D.O. și nici jurisprudenței Curții. Însă, actul administrativ individual prin care s-a aplicat sancțiunea amenzii de către C.N.A.

este contrar jurisprudenței Curții, așa cum se va releva în continuare. Înalta Curte va efectua o succintă analiză a conceptului de libertate de exprimare, astfel cum a fost consolidat în jurisprudența C.E.D.O. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate în primul alin. al art. 10 din C.E.D.O. se garantează libertatea de exprimare și i se determină conținutul, iar cel de al doilea alineat precizează limitele exercițiului ei. Art. 10 din convenție apără dreptul de a primi informații de orice natură, precum și de exprimare a oricărei idei, chiar și pe cele care pot șoca sau deconcerta pe cei din jur cu excepția celor care nu sunt compatibile cu valorile unei societății democratice, libertatea de exprimare fiind condiția sine qna non a unei veritabile democrații.

Libertatea de exprimare presupune și limite, care însă implică măsura echilibrului care trebuie să existe între exercițiul dreptului la liberă exprimare și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane. Așadar, statele pot aduce anumite restricții libertății de exprimare, ingerință care trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern. În cauza de față măsura dispusă este prevăzută într-un act administrativ cu caracter normativ. În ceea ce privește cazul concret analizat se constată că actul administrativ individual este în contradicție cu standardele europene în materie. Autoritatea care a aplicat sancțiunea a extins marja de apreciere, pentru a restrânge libertatea de exprimare, fără a ține seama de conținutul mesajului transmis de titularul dreptului precum și de valoarea legitimă invocată pentru a justifica necesitatea unei ingerințe.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în cadrul jurisprudenței sale, că în cazul când afirmațiile incită la folosirea violenței împotriva unui individ, sau a unei părți a populației, afectând astfel siguranța națională sau ordinea publică, marja de apreciere a autorităților este mai întinsă (cauza Surek contra Turciei, 1999). În speța de față nu se poate pune în discuție incitarea la violență, întrucât aceasta presupune folosirea violenței contra unui individ sau unei părți a populației, deci un subiect pasiv concret. Ori, discursul realizatorului M.B. reprezintă o opinie cu privire la eventuala acțiune violentă a unor cetățeni dintr-un alt stat. El s-a referit la indivizi asupra cărora discursul sau nu avea nici o influență.

Textul art. 10 alin (2) din C.E.D.O. protejează siguranța națională și ordinea publică într-un stat individual determinat. Ori, realizatorul emisiunii a avut un discurs abstract, el nu a incitat la violență, în sensul că nu a cerut cetățenilor români să acționeze împotriva presupușilor asasinării handbalistului M.C. Mai mult știrea respectivă era deja accesibilă publicului din alte surse. Prin discursul său, realizatorul M.B. nu a chemat la răzbunare și nu a incitat opinia publică la violență, nu a reprezentat vreo amenințare pentru ordinea publică internă, neexistând o persoană lezată. În aceste condiții actul administrativ individual și sancțiunea aplicată exced cadrului convențional, privind limitele exercițiului dreptului la liberă exprimare, așa cum este reglementat în art. 10 alin. (2) din C.E.D.O.

și consolidat în jurisprudența Curții. De altfel, chiar și norma legală internă, respectiv art. 42 alin (4) din Decizia nr. 187/2006 interzice instigarea la violență împotriva altor persoane. În cazul concret dedus analizei judiciare nu este realizat conținutul constitutiv al unei astfel de fapte, potrivit celor detaliate mai sus. Având în vedere prezentele considerente, Înalta Curte apreciază motivele de recurs ca fiind fondate, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. și 304 1 C. proc. civ., recursul se va admite, se va modifica sentința atacată în sensul că se va admite acțiunea reclamantei SC A. SA împotriva pârâtului C.N.A., se va anula Decizia nr. 321 din 03 martie 2009 a C.N.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SA București împotriva sentinței civile nr. 3296 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifica sentința atacată în sensul că admite acțiunea reclamantei SC A. SA împotriva pârâtului C.N.A. Anulează Decizia nr. 321 din 03 martie 2009 a C.N.A. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 mai 2010.