ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2690/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2690/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prima instanță.
Prin acțiunea înregistrată
la Curtea de Apel București reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtul
C.N.A. solicitând anularea Deciziei nr. 321 din 03 martie 2009 adoptată de pârât,
exonerarea sa de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, obligarea pârâtului
la plata daunelor-interese, cauzate de aplicarea în mod nelegal a sancțiunii și
obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii,
reclamanta a arătat că în cadrul ședinței din data de 03 martie 2009, urmare a unui
raport de monitorizare, Consiliul a adoptat Decizia nr. 321, prin care i s-a aplicat
sancțiunea cu amendă, având ca temei pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 42
alin. (4) din Decizia nr. 187/2006, privind Codul de reglementare a conținutului
în audiovizual.
Potrivit deciziei C.N.A.
aceste încălcări ale normelor în vigoare au avut loc în cadrul ediției din data
de 08 februarie 2009 a emisiunii Î.G.P.
C.N.A. a reținut că în
emisiunea respectivă unul din subiectele abordate a fost legat de moartea handbalistului
român M.C., ucis în urma unei altercații într-o discoteca în orașul maghiar V.
Din informațiile oferite
presei de către autoritățile din Ungaria a rezultat că presupușii asasini ai handbalistului
ar fi cetățeni maghiari de origine rromă.
Pornind de la un comentariu
preluat din presa audiovizuală, potrivit căruia tatăl unuia dintre handbaliștii
răniți grav în același incident, care a supraviețuit, dar cu urmări dramatice, ar
intenționa să trimită "u comando" care să îi pedepsească pe presupușii
agresori, dl. M.B. a formulat un discurs explicit de instigare la violență împotriva
acestora, subliniind faptul că „ar dori ca aceștia să fie rezolvați".
Reclamanta a precizat
că susținerile din cadrul deciziei C.N.A. sunt inexacte, aspectele menționate fiind
fie rezultate în urma unei interpretări mult prea largi, fie chiar inventate de
către pârâtă, ele neregăsindu-se în cadrul susținerilor prezentatorului emisiunii.
A precizat că decizia
C.N.A. nr. 321 din 03 martie 2009 încalcă dreptul fundamental și garantat la libera
exprimare și are caracteristicile unui act de cenzură.
Absolut toate exprimările
prezentatorului au reprezentat reflecții proprii, manifestări referitoare la un
presupus eveniment.
Mai mult, nici în ceea
ce îl privește, realizatorul nu s-a exprimat în sensul în care ar intenționa să
întreprindă vreun demers de vreun fel și nici nu a instigat la violență, întrucât
realizatorul nu a adresat un astfel de îndemn telespectatorilor.
S-a mai explicat în cuprinsul
acțiunii că realizatorul a făcut trimitere la „legenda care circulă pe televizoare”
și că o persoană nu poate fi incitată la acte de violență împotriva unor persoane
necunoscute.
Reclamanta a invocat jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, respectiv cazurile Lehideux și
Isorni vs Franța, Jersild vs Danemarca.
În drept, reclamanta și-a
întemeiat cererea pe dispozițiile art. 93 din Legea nr. 504/2002 privind audiovizualul.
Prin întâmpinarea formulată,
pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât prin comentariile
realizatorului emisiunii se putea deduce că acesta preferă ca infractorii să fie
„rezolvați de un comando”.
Curtea de Apel București,
secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3296 din
14 octombrie 2009, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC
A. SA București în contradictoriu cu pârâtul C.N.A.
Pentru a se pronunța astfel
prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Pornind de la un comentariu
preluat din presa audiovizuală, potrivit căruia tatăl unuia dintre handbaliștii
răniți grav în același incident, ar intenționa să trimită "un comando"
care să îi pedepsească pe presupuși agresori (persoane de etnie rromă), dl. M.B.
a formulat un discurs explicit de instigare la violență împotriva acestora, subliniind
faptul că ar dori ca aceștia să fie "rezolvați".
Normele din Codul audiovizualului
instituie obligația, în sarcina realizatorilor, de a nu permite invitaților să instige
la violență împotriva unor persoane. Cu atât mai mult acest lucru nu poate fi acceptat
în situația în care chiar realizatorul recurge la o astfel de atitudine.
Judecătorul fondului a
apreciat că discursul realizatorului reprezintă un discurs explicit de instigare
la violență, în contextul revoltei acestuia față de evenimentul tragic al uciderii
handbalistului român M.C.
S-a arătat că libertatea
de exprimare presupune respectarea normelor de drept interne și internaționale,
inclusiv a art. 10 din C.E.D.O., text potrivit căruia această libertate comportă
îndatoriri și responsabilități, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care
constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, siguranța publică, prevenirea
infracțiunilor.
Prima instanță a considerat
că atitudinea exprimată explicit a realizatorului emisiunii a înfrânt echilibrul
care trebuie să existe între protejarea demnității umane și libertatea de exprimare,
motiv pentru care decizia de sancționare este legală.
Instanța de recurs.
Împotriva acestei sentințe
a declarat recurs SC A. SA București.
În motivele de recurs
s-a susținut că sentința primei instanțe este nelegală și netemeinică.
Recurenta a precizat că
în cadrul emisiunii realizatorul nu a făcut nici un comentariu cu privire la etnia
infractorilor, nota rasială fiind introdusă fără temei de către C.N.A.
S-a arătat că prezentatorul
emisiunii nu a instigat la violență, în sensul că nici nu a adresat vreun astfel
de îndemn și nici nu s-a exprimat că ar intenționa să întreprindă un asemenea demers.
Recurenta a menționat
că emisiunea respectivă este un spectacol audiovizual și că gradul de necesitate
al intervenției autorităților trebuie să țină cont și de auditorul căruia îi este
adresată emisiunea, de gradul acestuia de percepție și rațiune, invocându-se în
acest sens cauza Jersild vs Danemarca.
Înalta Curte examinând
motivele de recurs, decizia C.N.A., legislația aplicabilă și jurisprudența C.E.D.O.
reține:
Situația de fapt.
C.N.A. a aplicat recurentei-reclamante
SC A. SA sancțiunea amenzii de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 42
alin (4) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.
La aplicarea sancțiunii
s-a reținut că la data de 08 februarie 2009 în cadrul emisiunii Î.G.P. difuzată
pe postul de televiziune A. realizatorul M.B. s-a exprimat în sensul că ar prefera
ca presupuși infractori să fie „rezolvați” de o grupare extremistă, ceea ce reprezintă
incitare la violență.
Legislația aplicabilă.
Decizia nr. 187 din 03
aprilie 2006 a C.N.A., art. 42 alin. (4): Realizatorii emisiunilor au obligația
să nu permită invitaților să folosească un limbaj injust sau să instige la violență
împotriva altor persoane.
Legea nr. 504/2002
art. 162 alin. (3): În individualizarea sancțiunii C.N.A. va ține cont, după caz,
de următoarele aspecte:
lit. a) gravitatea faptei
și efectele acesteia.
C.E.D.O., art. 10: 1.
Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea
de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul
autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică
statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune
unui regim de autorizare.
2.Exercitarea acestor
libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități,
condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege. care constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială
sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția
sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a
împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea
și imparțialitatea puterii judecătorești.
Constituția României;
art. 11 alin. (1) Statul român se obligă
să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele
la care este parte
:
alin.
(2)
Tratatele
ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern;
art. 20
alin. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate
reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile
interne conțin dispoziții mai favorabile.
Analiza legislației
naționale aplicabile în cauză relevă că articolul 11 alin. (2) din Constituția României
dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern, iar dispozițiile alin. (2) din art. 20 al Constituției României obligă la
aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte.
România a
ratificat C.E.D.O. prin Legea nr. 30/1994, astfel că în baza art. 20 din Constituția
României, instanța în fața căreia se invocă existența unei neconcordanță între legislația
națională și dispozițiile Convenției, va aplica sancțiunea inaplicabilității normei
interne contrare Convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația
conflictuală supusă examinării.
În baza aceluiași
temei constituțional, jurisprudența C.E.D.O. este direct aplicabilă în sistemul
român de drept, pe temeiul principiului subsidiarității.
Urmare a prevederilor
constituționale enunțate judecătorul trebuie să stabilească existența concordanței
între conținutul normativ național, în cauză, între Decizia nr. 187/2006, sancțiunea
aplicată prin actul administrativ individual, decizia nr. 321/2009 a C.N.A., pe
de o parte și C.E.D.O. și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului , pe
de altă parte.
În principiu,
conținutul normativ al art. 42 alin (4) teza a 2-a din Decizia nr. 187/2006 nu contravine
prevederilor C.E.D.O. și nici jurisprudenței Curții.
Însă, actul
administrativ individual prin care s-a aplicat sancțiunea amenzii de către C.N.A.
este contrar jurisprudenței Curții, așa cum se va releva în continuare.
Înalta Curte
va efectua o succintă analiză a conceptului de libertate de exprimare, astfel cum
a fost consolidat în jurisprudența C.E.D.O.
Așa cum s-a
arătat în literatura de specialitate în primul alin. al art. 10 din C.E.D.O. se
garantează libertatea de exprimare și i se determină conținutul, iar cel de al doilea
alineat precizează limitele exercițiului ei.
Art. 10 din
convenție apără dreptul de a primi informații de orice natură, precum și de exprimare
a oricărei idei, chiar și pe cele care pot șoca sau deconcerta pe cei din jur cu
excepția celor care nu sunt compatibile cu valorile unei societății democratice,
libertatea de exprimare fiind condiția sine qna non a unei veritabile democrații.
Libertatea
de exprimare presupune și limite, care însă implică măsura echilibrului care trebuie
să existe între exercițiul dreptului la liberă exprimare și protecția intereselor
sociale și ale drepturilor individuale ce aparțin altor persoane.
Așadar, statele
pot aduce anumite restricții libertății de exprimare, ingerință care trebuie să
se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern.
În cauza de
față măsura dispusă este prevăzută într-un act administrativ cu caracter normativ.
În ceea ce
privește cazul concret analizat se constată că actul administrativ individual este
în contradicție cu standardele europene în materie.
Autoritatea
care a aplicat sancțiunea a extins marja de apreciere, pentru a restrânge libertatea
de exprimare, fără a ține seama de conținutul mesajului transmis de titularul dreptului
precum și de valoarea legitimă invocată pentru a justifica necesitatea unei ingerințe.
Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a arătat în cadrul jurisprudenței sale, că în cazul când afirmațiile
incită la folosirea violenței împotriva unui individ, sau a unei părți a populației,
afectând astfel siguranța națională sau ordinea publică, marja de apreciere a autorităților
este mai întinsă (cauza Surek contra Turciei, 1999).
În speța de
față nu se poate pune în discuție incitarea la violență, întrucât aceasta presupune
folosirea violenței contra unui individ sau unei părți a populației, deci un subiect
pasiv concret.
Ori, discursul
realizatorului M.B. reprezintă o opinie cu privire la eventuala acțiune violentă
a unor cetățeni dintr-un alt stat. El s-a referit la indivizi asupra cărora discursul
sau nu avea nici o influență.
Textul
art. 10 alin (2) din C.E.D.O. protejează siguranța națională și ordinea publică
într-un stat individual determinat.
Ori, realizatorul
emisiunii a avut un discurs abstract, el nu a incitat la violență, în sensul că
nu a cerut cetățenilor români să acționeze împotriva presupușilor asasinării handbalistului
M.C.
Mai mult știrea
respectivă era deja accesibilă publicului din alte surse.
Prin discursul
său, realizatorul M.B. nu a chemat la răzbunare și nu a incitat opinia publică la
violență, nu a reprezentat vreo amenințare pentru ordinea publică internă, neexistând
o persoană lezată.
În aceste
condiții actul administrativ individual și sancțiunea aplicată exced cadrului convențional,
privind limitele exercițiului dreptului la liberă exprimare, așa cum este reglementat
în art. 10 alin. (2) din C.E.D.O. și consolidat în jurisprudența Curții.
De altfel,
chiar și norma legală internă, respectiv art. 42 alin (4) din Decizia nr. 187/2006
interzice instigarea la violență împotriva altor persoane.
În cazul concret
dedus analizei judiciare nu este realizat conținutul constitutiv al unei astfel
de fapte, potrivit celor detaliate mai sus.
Având în vedere
prezentele considerente, Înalta Curte apreciază motivele de recurs ca fiind fondate,
astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. și 304
1
C. proc. civ., recursul
se va admite, se va modifica sentința atacată în sensul că se va admite acțiunea
reclamantei SC A. SA împotriva pârâtului C.N.A., se va anula Decizia nr. 321
din 03 martie 2009 a C.N.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de reclamanta SC A. SA București împotriva sentinței civile nr. 3296 din 14 octombrie
2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și
fiscal.
Modifica sentința
atacată în sensul că admite acțiunea reclamantei SC A. SA împotriva pârâtului C.N.A.
Anulează Decizia
nr. 321 din 03 martie 2009 a C.N.A.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință
publică, astăzi 20 mai 2010.