ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2555/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul N.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, anularea hotărârii din 13 februarie 2009 și obligarea la recunoașterea calității de persoană refugiată conform prevederilor Legii nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost refugiat împreună cu familia din localitatea de domiciliu urmare a persecuțiilor etnice la care a fost supus. În probațiune, reclamantul a depus un set de înscrisuri, respectiv: acte de stare civilă, declarațiile autentificate ale martorilor H.A. și C.G., hotărârile din 15 decembrie 2008 și din 19 noiembrie 2003 emise de către pârâtă, prin care li s-au recunoscut drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, adeverință emisă de către Primăria comunei C. și adresa emisă de către Ahivele Naționale din cadrul M.I.R.A - Direcția Județeană Cluj.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea acțiunii pentru considerentul că nu există niciun document oficial care să ateste refugiul reclamantului, iar martorii nu puteau fi în mai multe localități și ca atare, declarațiile nu pot fi concludente. Prin sentința nr. 547 din 04 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea reclamantului, a anulat hotărârea din 13 februarie 2009 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 01 octombrie 1944 - 17 decembrie 1944 și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 01 februarie 2009. Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul a făcut dovada refugiului prin declarațiile martorilor H.A.

și C.G., care au relevat că acesta împreună cu părinții s-a refugiat din localitatea de domiciliu C., în localitatea M. în perioada 01 octombrie 1944 - 17 decembrie 1944, împrejurări cunoscute de către martori, întrucât se aflau în perioada respectivă în refugiu în aceeași localitate. Totodată, prima instanță a constatat că în perioada respectivă au existat refugieri din localitatea de domiciliu, așa cum rezultă din adeverința nr. 3870 emisă de Primăria C., astfel că părăsirea domiciliului reclamantului s-a datorat persecuțiilor etnice la care a fost supus de regimul instaurat la acea perioadă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P. Cluj, care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.

Recurenta nu a indicat niciunul dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ, mărginându-se doar să indice formal prevederile „art. 299 și urm.” și art. 304 1 C. proc. civ. Cererea de recurs cuprinde, în principal, referiri generale la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească declarațiile de martori, respectiv, să fie foarte clare și să se susțină reciproc, atunci când nu există în cauză documente oficiale care să stea la baza recunoașterii statutului de refugiat, deoarece, până în prezent au fost întocmite sute de dosare cu martori care declară date contradictorii. În plus, a mai arătat că trebuie să existe două surse de informație care să indice împreună aceleași date.

Singurele critici aduse sentinței recurate constau însă, în următoarele: 1. În cauză există date contradictorii și insuficiente, iar instanța de fond nu a audiat martorii pentru a verifica cele afirmate de către pârâtă în întâmpinare. 2. În motivarea sentinței recurate s-a introdus o argumentație privitoare la domiciliul minorului despre care nu s-a făcut nicio mențiune în întâmpinare. Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Cu referire strict la criticile formulate în recurs, instanța de control judiciar reține următoarele: Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Prima instanță a stabilit în mod corect, în baza probatoriului administrat în cauză, că intimatul-reclamant N.V., împreună cu familia sa, a fost nevoit să se refugieze din localitatea de domiciliu satul C., localitatea C., județul Cluj, în satul M., comuna M., județul Cluj, în perioada 01 octombrie 1944 – 17 decembrie 1944, ca urmare a persecuțiilor de natură etnică exercitate de autoritățile hortiste după cedarea Ardealului de Nord, încadrându-se astfel în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000. Curtea de Apel a avut în vedere declarațiile martorilor H.A. și C.G., autentificate la Biroul notarului public M.M.D. din H., Județul Cluj, persoane care au calitatea de beneficiari ai Legii nr. 189/2000, recunoscută de C.J.P.

Cluj prin hotărârea din 19 noiembrie 2003, respectiv nr. 236396 din 15 decembrie 2008. Contrar susținerilor recurentei, din coroborarea celor două declarații notariale ale martorilor H.A. și C.G., rezultă, în mod unitar că, în urma persecuțiilor din motive etnice exercitate asupra populației din zona localității de domiciliu a intimatului-reclamant, acesta a părăsit în luna octombrie 1944 localitatea de domiciliu refugiindu-se în satul M., comuna M., județul Cluj, întoarcerea din refugiu având loc în cursul lunii decembrie a aceluiași an. Aceste date se completează și cu celelalte înscrisuri depuse în probațiune, respectiv adeverința nr. 3870 emisă de Primăria C. din care rezultă că au existat refugieri în perioada 1940-1944 din localitatea de domiciliu a intimatului-reclamant.

Este adevărat că în exercitarea rolului activ, potrivit art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză și poate ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Însă, în situația în care și-a putut forma convingerea intimă asupra cauzei, pe baza probelor administrate de părți, judecătorul nu are obligația legală de a ordona alte probe, decât dacă apreciază că sunt necesare pentru dezlegarea pricinii. În speță, Înalta Curte constată că nu s-a încălcat principiul rolului activ prin nedispunerea din oficiu a probei cu martori și apreciază că probele au fost suficiente și relevante pentru soluționarea cauzei și nu există motive în acest sens, care să justifice reformarea sentinței.

Critica referitoare la „introducerea argumentației privitoare la domiciliul minorului” nu prezintă relevanță, motivarea instanței de fond constituind un argument în plus în dovedirea faptului că la data refugierii, intimatul-reclamant, minor fiind, nu putea împărtăși altă situație decât cea a părinților, cărora nu le-a fost contestat refugiul. Față de probatoriul analizat mai sus, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a apreciat în mod temeinic și legal că reclamantul se încadrează în categoriile de persoane cărora li se aplică măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 189/2000 pronunțând o hotărâre temeinică și legală, cu respectarea cadrului legal instituit de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare și în raport cu jurisprudența Instanței Supreme, precum și a normelor și principiilor de procedură civilă referitoare la administrarea și analiza mijloacelor de probă.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei C.J.P. Cluj va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.J.P. Cluj împotriva sentinței nr. 547 din 04 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2010.