ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2514/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 65 din 26 februarie 2003 a Tribunalului Suceava a fost condamnat inculpatul C.R. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) din același cod. Conform art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiționată a pedepsei rezultante de un an și 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 1499 din 9 noiembrie 1999 a Judecătoriei Suceava. Au fost repuse în individualitatea lor pedepsele de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 181 C. pen.

și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 279 alin. (1) C. pen. și un an închisoare, pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 208 și art. 209 lit. c) C. pen., prin înlăturarea sporului de 6 luni închisoare aplicat prin sentința penală mai sus menționată. În temeiul art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-au constatat grațiate pedepsele de 6 luni închisoare și un an închisoare aplicate inculpatului în baza art. 181 C. pen., respectiv art. 208 și art. 209 lit. c) din același cod, pedepse stabilite prin sentința penală nr. 149/1999 și nr. 1690/1998 ambele ale Judecătoriei Suceava. Conform art. 83 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute alături de pedeapsa aplicată prin sentința atacată și pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 279 alin. (1) C. pen., aplicată prin sentința penală nr. 1690/1999 a Judecătoriei Suceava, în total inculpatul urmând a executa 5 ani și 6 luni închisoare.

Totodată, a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului duratele reținerii și arestării preventive, de la 24 octombrie 1995 la 7 noiembrie 1995 și de la 5 aprilie 2001 la 10 aprilie 2001. Sub aspectul laturii civile, s-a luat act că prejudiciul cauzat părții vătămate P.D. a fost recuperat integral prin plată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt: La data de 31 martie 2001, inculpatul s-a întâlnit în incinta hotelului S. cu partea vătămată, cei doi, care se cunoșteau din vedere, purtând o scurtă discuție. Partea vătămată s-a deplasat la restaurantul U. pentru a lua masa și după aproximativ o oră s-a îndreptat spre hotelul unde era cazat, însă pe str. Jean Bart a fost acostată de inculpat și lovită cu pumnul în față, după care acesta i-a sustras din buzunarul stâng al cămășii suma de 1.500.000 lei, iar din buzunarul stâng interior al hainei un telefon mobil.

La solicitarea victimei de a-i fi restituit telefonul, inculpatul i-a mai aplicat o lovitură cu pumnul în față. De frică, partea vătămată a fugit spre Gara Burdujeni, a solicitat ajutorul unor agenți de pază, după care a sesizat organele de poliție. În urma loviturilor primite, partea vătămată a suferit multiple echimoze și excoriații, leziuni ce au necesitat pentru vindecare 8-9 zile îngrijiri medicale. Situația de fapt expusă a fost stabilită pe baza proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală, certificatului medico-legal nr. 430/ E din 2 aprilie 2001 eliberat de Laboratorul de medicină legală Suceava, plângerii părții vătămate, depozițiilor martorilor Ș.G., D.N., Z.V., M.C.

și B.M., probe coroborate cu declarațiile inculpatului. Curtea de Apel Suceava, prin decizia penală nr. 242 din 1 septembrie 2003, a respins apelul formulat de inculpat, apel prin care a solicitat achitarea întrucât nu el a comis infracțiunea de tâlhărie. Împotriva acestor hotărâri inculpatul a declarat recurs prin care a reiterat motivul de apel, învederând că nu a comis infracțiunea reținută în sarcina sa, în subsidiar solicitând reducerea pedepsei aplicate. Recursul nu este fondat. Instanțele de fond și de apel au reținut în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului încadrând corespunzător din punct de vedere juridic fapta comisă în textul de lege mai sus arătat. Deși inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, vinovăția acestuia rezultă din celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

Astfel, declarațiile părții vătămate, care l-a indicat constant pe inculpat ca autor al infracțiunii de tâlhărie, se coroborează cu procesul verbal de prezentare pentru recunoaștere după fotografii și cu certificatul medico-legal. În același sens sunt și declarațiile martorilor Z.V., recepționeră la Hotelul S. care confirmă faptul că în noaptea respectivă l-a văzut pe inculpat în incinta hotelului, precum și faptul că partea vătămată i s-a plâns că a fost tâlhărită de inculpat. Martorii B.M., H.V. și P.C., toți trei agenți de pază la Serviciul de securitate și pază, au arătat în declarațiile lor că partea vătămată, după ce a fost tâlhărită, le-a solicitat ajutorul, victima indicându-le și numele agresorului în persoana lui C.R.

În sfârșit, este relevantă și împrejurarea că inculpatul, deși a negat că el este autorul infracțiunii, a achitat prejudiciul cauzat victimei. Aceste mijloace de probă coroborate conduc la concluzia că vinovăția inculpatului a fost corect stabilită, motiv pentru care prima critică adusă hotărârilor pronunțate nu poate fi reținută. În ceea ce privește individualizarea pedepsei, instanța de fond și cea de control judiciar au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., ținând seama atât de pericolul social concret al faptei comise, cât și de persoana făptuitorului. Pericolul social al acestei infracțiuni rezidă în faptul că inculpatul a urmărit-o pe partea vătămată și a ales locul și momentul propice tâlhăririi victimei, precum și în consecințele faptei, partea suferind leziuni grave care au necesitat mai multe zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

În ceea ce privește profilul moral al inculpatului, din actele dosarului rezultă că a avut o poziție procesuală nesinceră, în pofida probelor ce demonstrau vinovăția sa, iar anterior a comis alte fapte antisociale fiind condamnat atât pentru infracțiuni de violență cât și pentru infracțiuni contra patrimoniului. Toate aceste elemente de circumstanțiere ale faptei și făptuitorului conduc la concluzia că pedeapsa aplicată (orientată spre limita inferioară a textului sancționator) a fost bine dozată. Ca atare, recursul declarat nu este fondat și în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins. Conform art. 192 alin. (2) din același cod, inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.R. împotriva deciziei penale nr. 242 din 1 septembrie 2003 a Curții de Apel Suceava. Obligă pe recurent la plata sumei de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 mai 2004.