ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1199/2004

Asupra revizuirii de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 10

ianuarie 1995, reclamanta SC A.G.R. SA din comuna Fundeni, județul Călărași, a

chemat în judecată pe pârâta SC A.G.P.C. SA cu sediul în București, solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o oblige pe aceasta să-i

plătească suma de 93.180.000 lei, din care 40.180.000 lei cu titlu de

despăgubiri, iar diferența, de 53.000.000 lei, reprezentând penalități

calculate și pretinse în baza art. 4 din Convenția încheiată la 12 aprilie

1994.

Prin decizia nr. 104/A din 14 mai 2002,

pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC A.G.P.C. SA București

împotriva sentinței nr. 1287 din 30 martie 1998 a Tribunalului București, secția

comercială, prin care aceasta a fost obligată să plătească reclamantei suma de

48.200.000 lei, reprezentând contravaloare producție nerealizată, 20.090.000

lei penalități, precum și dobânda legală, în cuantum de 6% pe an, cu cheltuieli

de judecată în sumă de 7.032.540 lei.

Recursul declarat împotriva acestei

din urmă hotărâri de pârâta SC A.G.P.C. SA a fost admis prin decizia nr. 1905

din 6 aprilie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se administra noi probe în vederea

stabilirii cu certitudine a cauzelor care au condus la întreruperea lucrărilor

de recoltare, care sunt motivele care au generat pierderile de recoltă suferite

de reclamantă și în ce măsură a respectat fiecare dintre părți convenția

privitoare la executarea lucrărilor.

În rejudecare, după casare, Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 104/A din 14 mai

2002, de asemenea, a respins recursul declarat de pârâta SC A.G.P.C. SA,

reținând, în fundamentarea soluției, că probatoriul administrat în cauză,

inclusiv expertiza tehnică agricolă, au confirmat că, în speță, cauzele

întreruperii lucrărilor de recoltare și, implicit, pierderile de recoltă

înregistrate de reclamantă nu s-au datorat unei forțe majore, așa cum a

susținut pârâta prestatoare, ci proastei organizări a campaniei de recoltare a

grâului de către aceasta din urmă.

Recursul declarat de pârâta, SC A.G.P.C.

SA, împotriva sus menționatei decizii, a fost respins, ca nefondat, prin

decizia nr. 2850 din 30 mai 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, cu motivarea că reclamanta și-a îndeplinit obligația asumată prin art.

3 din Convenția din 12 aprilie 1994, în sensul de a anunța pe pârâtă în

legătură cu data începerii lucrărilor de recoltare și că singura cauză

exoneratoare de răspundere a fost prevăzută la art. 5 din convenție, ca fiind

forța majoră.

Or, nici o probă de la dosar nu

conduce la concluzia nerespectării obligațiilor asumate de către reclamantă,

iar o perioadă de timp nefavorabilă recoltării nu capătă caracterul forței

majore, ca o împrejurare neprevizibilă și de neînlăturat, care împiedică

executarea obligației.

Această ultimă decizie a instanței

de recurs a fost atacată, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., de către

revizuenta SC A.G.P.C. SA cu cerere de revizuire, susținând, în esență, că, din

moment ce, prin prima hotărâre, respectiv, decizia nr. 1905/2000, Curtea

Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul său, cu casarea

pricinii, pentru completarea probelor, aceeași instanță nu mai putea să

respingă ulterior, prin decizia nr. 2850 din 30 mai 2003, recursul declarat

împotriva deciziei curții de apel, pronunțată în rejudecare, deoarece, în

rejudecare, nu s-au administrat probe noi, cu excepția expertizei, care, în

fapt, a avut în vedere aceleași acte, care au existat la dosar și la data

pronunțării deciziei nr. 1905/2000. Ca atare, atâta timp cât ambele decizii

s-au pronunțat în baza acelorași acte, însă, soluțiile sunt diferite, există

contrarietate între cele două decizii pronunțate de Curtea Supremă de Justiție,

secția comercială, ceea ce justifică admiterea cererii de revizuire, în baza art.

322 pct. 7 C. proc. civ., și retractarea ultimei hotărâri.

Cererea de revizuire formulată în

cauză nu este fondată.

Potrivit art. 322 C. proc. civ.,

revizuirea unei hotărâri rămasă definitive în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă

fondul, se poate cere în conformitate cu pct. 7 din articolul menționat, dacă

există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de

grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având

aceeași calitate, prevederi legale aplicabile și în cazul când hotărârile

potrivnice sunt date de instanța de recurs.

Din examinarea textului legal

precitat, reiese că, pentru a se cere revizuirea pentru hotărâri potrivnice,

trebuiesc îndeplinite mai multe condiții (cu referire speciale la cele arătate

la art. 1201 C. civ.) printre care să existe hotărâri potrivnice rămase

definitive, date în una și aceeași cauză și între aceleași persoane, iar dacă e

vorba de hotărâri ale instanțelor de recurs, atunci se cere îndeplinită condiția

ca hotărârile să fie pronunțate cu evocarea fondului.

Or, în cauză, nu este îndeplinită

nici una dintre condițiile menționate mai sus.

Astfel, în speță, nu există decât o

singură hotărâre definitivă, respectiv, decizia nr. 104 din 14 mai 2000 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a fost menținută prin

respingerea recursului declarat de revizuientă, în calitate de recurentă,

împotriva acesteia, conform deciziei nr. 2850 din 30 mai 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială.

Decizia nr. 1132 din 12 mai 1999 a

aceleiași curți de apel, a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare,

pentru administrarea unor probe noi, așa cum s-a dispus, prin decizia nr. 1905

din 6 aprilie 2000, de către Curtea Supremă de Justiție, secția comercială.

De asemenea, prin nici una dintre

cele două decizii (nr. 1905/2000 și 2850/2003) Curtea Supremă de Justiție,

secția comercială, nu a evocat fondul, condiție, de asemenea, cerută pentru a

se putea cere anularea celei din urmă decizii pentru contrarietate de hotărâri.

Pe de altă parte, ca să existe

contrarietate de hotărâri, care să justifice admiterea revizuirii cu consecința

retractării celei din urmă hotărâri, este necesar ca hotărârile a cărei

contrarietate se invocă, să fi intervenit în cereri de chemare în judecată

deosebite (în speță, fiind vorba de o singură de astfel de cerere) iar

hotărârile potrivnice să fie definitive (condiție neîndeplinită în cauză

potrivit celor arătate anterior) întrucât, în cadrul aceluiași proces, nu se

poate vorbi de cereri de chemare în judecată deosebite și, deci, nu exista

decât o singură hotărâre definitivă, și anume, ultima hotărâre (decizia nr. 104

din 14 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială) care a

fost menținută, așa cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 2850/2003 a

Curții Supreme de Justiție, secția comercială, prin care a fost respins, ca

nefondat, recursul revizuentei, în calitate de recurentă, împotriva acesteia.

Pe cale de consecință, cum, în cauză,

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.,

pentru a se constata că ultima hotărâre (decizia nr. 2850/2003 a Curții Supreme

de Justiție, secția comercială) este potrivnică cu prima hotărâre (decizia nr. 1905/2000

a aceleiași instanțe) cererea de revizuire formulată în cauză, urmează a fi

respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge cererea de revizuire

formulată de revizuenta, SC A.G.R. SA București, împotriva deciziei nr. 2850

din 30 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 25 martie 2004.