ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1199/2004

Asupra revizuirii de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 10 ianuarie 1995, reclamanta SC A.G.R. SA din comuna Fundeni, județul Călărași, a chemat în judecată pe pârâta SC A.G.P.C. SA cu sediul în București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma de 93.180.000 lei, din care 40.180.000 lei cu titlu de despăgubiri, iar diferența, de 53.000.000 lei, reprezentând penalități calculate și pretinse în baza art. 4 din Convenția încheiată la 12 aprilie 1994. Prin decizia nr. 104/A din 14 mai 2002, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC A.G.P.C.

SA București împotriva sentinței nr. 1287 din 30 martie 1998 a Tribunalului București, secția comercială, prin care aceasta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 48.200.000 lei, reprezentând contravaloare producție nerealizată, 20.090.000 lei penalități, precum și dobânda legală, în cuantum de 6% pe an, cu cheltuieli de judecată în sumă de 7.032.540 lei. Recursul declarat împotriva acestei din urmă hotărâri de pârâta SC A.G.P.C. SA a fost admis prin decizia nr. 1905 din 6 aprilie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se administra noi probe în vederea stabilirii cu certitudine a cauzelor care au condus la întreruperea lucrărilor de recoltare, care sunt motivele care au generat pierderile de recoltă suferite de reclamantă și în ce măsură a respectat fiecare dintre părți convenția privitoare la executarea lucrărilor.

În rejudecare, după casare, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 104/A din 14 mai 2002, de asemenea, a respins recursul declarat de pârâta SC A.G.P.C. SA, reținând, în fundamentarea soluției, că probatoriul administrat în cauză, inclusiv expertiza tehnică agricolă, au confirmat că, în speță, cauzele întreruperii lucrărilor de recoltare și, implicit, pierderile de recoltă înregistrate de reclamantă nu s-au datorat unei forțe majore, așa cum a susținut pârâta prestatoare, ci proastei organizări a campaniei de recoltare a grâului de către aceasta din urmă. Recursul declarat de pârâta, SC A.G.P.C.

SA, împotriva sus menționatei decizii, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2850 din 30 mai 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, cu motivarea că reclamanta și-a îndeplinit obligația asumată prin art. 3 din Convenția din 12 aprilie 1994, în sensul de a anunța pe pârâtă în legătură cu data începerii lucrărilor de recoltare și că singura cauză exoneratoare de răspundere a fost prevăzută la art. 5 din convenție, ca fiind forța majoră. Or, nici o probă de la dosar nu conduce la concluzia nerespectării obligațiilor asumate de către reclamantă, iar o perioadă de timp nefavorabilă recoltării nu capătă caracterul forței majore, ca o împrejurare neprevizibilă și de neînlăturat, care împiedică executarea obligației.

Această ultimă decizie a instanței de recurs a fost atacată, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., de către revizuenta SC A.G.P.C. SA cu cerere de revizuire, susținând, în esență, că, din moment ce, prin prima hotărâre, respectiv, decizia nr. 1905/2000, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul său, cu casarea pricinii, pentru completarea probelor, aceeași instanță nu mai putea să respingă ulterior, prin decizia nr. 2850 din 30 mai 2003, recursul declarat împotriva deciziei curții de apel, pronunțată în rejudecare, deoarece, în rejudecare, nu s-au administrat probe noi, cu excepția expertizei, care, în fapt, a avut în vedere aceleași acte, care au existat la dosar și la data pronunțării deciziei nr. 1905/2000.

Ca atare, atâta timp cât ambele decizii s-au pronunțat în baza acelorași acte, însă, soluțiile sunt diferite, există contrarietate între cele două decizii pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, ceea ce justifică admiterea cererii de revizuire, în baza art. 322 pct. 7 C. proc. civ., și retractarea ultimei hotărâri. Cererea de revizuire formulată în cauză nu este fondată. Potrivit art. 322 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămasă definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere în conformitate cu pct. 7 din articolul menționat, dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate, prevederi legale aplicabile și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanța de recurs.

Din examinarea textului legal precitat, reiese că, pentru a se cere revizuirea pentru hotărâri potrivnice, trebuiesc îndeplinite mai multe condiții (cu referire speciale la cele arătate la art. 1201 C. civ.) printre care să existe hotărâri potrivnice rămase definitive, date în una și aceeași cauză și între aceleași persoane, iar dacă e vorba de hotărâri ale instanțelor de recurs, atunci se cere îndeplinită condiția ca hotărârile să fie pronunțate cu evocarea fondului. Or, în cauză, nu este îndeplinită nici una dintre condițiile menționate mai sus. Astfel, în speță, nu există decât o singură hotărâre definitivă, respectiv, decizia nr. 104 din 14 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a fost menținută prin respingerea recursului declarat de revizuientă, în calitate de recurentă, împotriva acesteia, conform deciziei nr. 2850 din 30 mai 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială.

Decizia nr. 1132 din 12 mai 1999 a aceleiași curți de apel, a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru administrarea unor probe noi, așa cum s-a dispus, prin decizia nr. 1905 din 6 aprilie 2000, de către Curtea Supremă de Justiție, secția comercială. De asemenea, prin nici una dintre cele două decizii (nr. 1905/2000 și 2850/2003) Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, nu a evocat fondul, condiție, de asemenea, cerută pentru a se putea cere anularea celei din urmă decizii pentru contrarietate de hotărâri.

Pe de altă parte, ca să existe contrarietate de hotărâri, care să justifice admiterea revizuirii cu consecința retractării celei din urmă hotărâri, este necesar ca hotărârile a cărei contrarietate se invocă, să fi intervenit în cereri de chemare în judecată deosebite (în speță, fiind vorba de o singură de astfel de cerere) iar hotărârile potrivnice să fie definitive (condiție neîndeplinită în cauză potrivit celor arătate anterior) întrucât, în cadrul aceluiași proces, nu se poate vorbi de cereri de chemare în judecată deosebite și, deci, nu exista decât o singură hotărâre definitivă, și anume, ultima hotărâre (decizia nr. 104 din 14 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială) care a fost menținută, așa cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 2850/2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul revizuentei, în calitate de recurentă, împotriva acesteia.

Pe cale de consecință, cum, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., pentru a se constata că ultima hotărâre (decizia nr. 2850/2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială) este potrivnică cu prima hotărâre (decizia nr. 1905/2000 a aceleiași instanțe) cererea de revizuire formulată în cauză, urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta, SC A.G.R. SA București, împotriva deciziei nr. 2850 din 30 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 25 martie 2004.