ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2583/2004

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și

înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,

reclamanții V.D. și D.V. au chemat în judecată în calitate de pârâți,

Ministerul Culturii și Comisia Națională a Monumentelor Istorice, pentru ca instanța

prin sentința ce o va pronunța, „să-i recunoască dreptul, constând în scoaterea

din lista monumentelor istorice, a unui imobil situat în comuna Pietroșița, ai

cărui proprietari sunt”.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că în anul 1991 au cumpărat o casă în comuna Pietroșița, care se

găsea în stare avansată de degradare, pentru care ulterior au obținut

autorizație pentru reparații capitale, lucrările fiind terminate în 1994 –

imobilul astfel edificat, ca fiind fosta casă Carpețeanu, care se afla pe lista

monumentelor istorice, deoarece această casă în fapt nu mai există în prezent.

În dosarul nr. 1315/1995, având ca

obiect acțiunea reclamanților V.D și D.V., a formulat cerere de intervenție în

interes propriu și în interesul pârâtului Ministerul Culturii, intervenienta Ș.E.,

solicitând respingerea acțiunii formulate de reclamanți, motivat de faptul că

aceștia, prin reparațiile efectuate, nu au respectat configurația vechiului

imobil care făcea parte din rezervația complexă Dâmbovița. Se precizează în

cererea de intervenție că nerespectarea vechii configurații a clădirii și

construirea fără respectarea precizărilor Oficiul Județean de Protejare a

patrimoniului Cultural Național, îi afectează grav imobilul, vecin cu cel al

reclamanților.

Curtea de Apel București, prin

sentința civilă nr. 722/1999, a admis acțiunea reclamanților și a constatat

refuzul nejustificat al pârâților, de a scoate de pe lista monumentelor

istorice, imobilul proprietatea reclamanților, situat în comuna Pietroșița,

județul Dâmbovița. Pârâții au fost obligați să efectueze scoaterea imobilului

de pe această listă.

Cererea de intervenție a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut în esență că „menținerea imobilului pe lista monumentelor

istorice, în condițiile în care acesta și-a pierdut caracterul de monument

istoric anterior datei cumpărării sale de către reclamanți, constituie un abuz

al autorităților administrative”.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii și intervenienta Ș.E.

Recurentul-pârât Ministerul Culturii

a susținut în motivarea recursului că:

- imobilul cumpărat de intimați în

anul 1991, era și este inclus în lista monumentelor istorice la poziția 16 –B –

466 Casa Carpețeanu;

- intimații au obținut o autorizație

pentru reparații capitale, dar cu respectarea condițiilor impuse de Oficiul

Județean de Protejare a Patrimoniului Cultural Național Dâmbovița, aviz de care,

însă, nu au ținut cont, demolând practic vechea construcție;

- greșit a fost respinsă excepția

tardivității cererii de chemare în judecată, în raport cu dispozițiile art. 5

din Legea nr. 29/1990.

În motivarea recursului său

recurenta-intervenientă Ș.E. a susținut că în mod greșit instanța a respins

cererea sa de intervenție, deoarece interesul său era justificat de faptul că

edificarea unei noi construcții, în locul celei vechi, fără respectarea

avizului Oficiului Județean de Protejare a Patrimoniului Cultural Național

Dâmbovița, îi afectează imobilul său, învecinat cu cel al intimaților.

Analizând recursurile formulate prin

prisma motivată și în raport cu dispozițiile art. 304 - 304

1

C. proc. civ., le va admite în sensul celor ce se vor arăta.

Având în vedere că cererea de

intervenție a fost formulată și în interesul pârâtului Ministerul Culturii

(accesorie), cele două recursuri vor fi analizate împreună.

Incontestabil, la data cumpărării

imobilului situat în comuna Pietroșița, județul Dâmbovița, respectiv în anul

1991, de către intimații-reclamanți V.D. și D.V., acesta era inclus în lista

monumentelor istorice, la poziția 16-B-466- Casa Carpețeanu. De altfel, această

împrejurare nu a fost contestată de intimați care au susținut însă, că nu au

avut cunoștință de acest lucru.

Susținerea intimaților este lipsită,

însă, de relevanță juridică, în raport cu obiectul acțiunii, deoarece

înscrierea imobilului în lista monumentelor istorice îi definea natura și

statutul juridic dobândit anterior înstrăinării sale, și menținut ca atare după

vânzare.

În acest sens, Ministrul Culturii -

Comisia Națională a Monumentelor Istorice, în același an 1991, a înaintat Oficiului Județean de Protejare a Patrimoniului Cultural Național Dâmbovița, lista

monumentelor istorice din județ unde figurează și Casa Carpețeanu.

De această situație au luat

cunoștință și intimații, conform adresei nr. 461/1996.

În anul 1992, intimații-reclamanți

obțin o autorizație de construcție pentru executarea unor lucrări de reparații

capitale la imobilul cumpărat în condițiile mai sus arătate.

La baza acestei autorizații însă, a

stat avizul nr. 98/1992, eliberat de Consiliul Județean Dâmbovița care prevede

în mod expres că „proprietarul urmează a respecta condițiile impuse de Oficiul Județean

de Protejare a Patrimoniului Cultural Național Dâmbovița, construcția făcând

parte din rezervația complexă Pietroșița”.

Cu toate acestea, intimații, deși

aveau autorizație pentru reparații capitale, au edificat practic un nou imobil,

schimbând configurația Casei Carpețeanu și nerespectând avizul mai sus amintit.

De altfel, prin decizia civilă nr. 201/R/2003,

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, s-a stabilit în mod

irevocabil obligația

intimaților de a readuce imobilul la starea inițială, „reparațiile” efectuate

fiind făcute cu nerespectarea avizelor date cu privire la menținerea

configurației Casei Carpețeanu.

În aceste condiții, refuzul

recurentei de a scoate de pe lista monumentelor istorice, imobilul din comuna

Pietroșița, respectiv Casa Carpețeanu, cumpărată de intimați, nu este

nejustificat în sensul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, intimații

fiind aceia care prin culpa lor au modificat și transformat configurația

imobilului inițial.

În condițiile în care aceeași

intimați au fost obligați să readucă imobilul la starea inițială, urmează ca

ulterior, recurenții să decidă în condițiile legii, dacă imobilul mai păstrează

sau nu caracteristicile unui monument istoric.

În consecință, în mod greșit

instanța de fond a apreciat că refuzul recurentei este nejustificat și tot

astfel greșit a apreciat că cererea de intervenție a recurentei Ș.E. este

neîntemeiată. Interesul intervenientei în formularea cererii de intervenție

este justificat atât sub aspectul intervenției în interes propriu, cât și sub

aspectul intervenției în interesul pârâtului-recurent, deoarece edificarea noii

construcții, fără respectarea avizelor date, îi afectează imobilul,

proprietatea sa, iar admiterea acțiunii intimaților-reclamanți ar fi recunoscut

practic legalitatea lucrărilor deja efectuate.

Cât privește motivul de recurs

invocat cu privire la tardivitatea introducerii cererii de chemare în judecată,

acesta urmează a fi respins ca neîntemeiat, având în vedere data înregistrării

cererii de scoatere a imobilului de pe lista monumentelor istorice – 24 iulie

1997 și data introducerii acțiunii – 23 septembrie 1997.

În raport cu cele mai sus reținute

și față de dispozițiile art. 312 și 314 C. proc. civ., recursurile vor fi admise, sentința casată și în fond, acțiunea, respinsă.

Acțiunea introductivă fiind

respinsă, cererea de intervenție este implicit admisă, intervenienta având

aceeași poziție procesuală cu pârâtul Ministerul Culturii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

Ministerul Culturii și Cultelor și de Ș.E. împotriva sentinței civile nr. 722

din 9 iunie 1999, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și în fond

respinge acțiunea formulată de reclamanții V.D. și D.V. împotriva pârâților

Ministerul Culturii și Cultelor și Comisia Națională a Monumentelor Istorice.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 iunie 2004.