ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 352/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 882,

pronunțată la data de 19 iunie 2001, în fond după casare, în dosarul nr.

431/2001 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis

acțiunea formulată de reclamanta H.I., în contradictoriu cu Ministerul Culturii

și Cultelor și:

- a constatat refuzul nejustificat

al pârâtului, de a soluționa cererea reclamantei, de radiere a imobilului în

litigiu, de pe lista monumentelor istorice ale municipiului București;

- a dispus radierea imobilului în

cauză, situat în municipiul București, din lista monumentelor instorice cu

valoare memorială;

- a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei;

- a luat act că nu s-au cerut

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de Apel soluționând cauza în fond după casare, a reținut, în esență,

următoarele:

Printr-o hotărâre judecătorească,

reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparținuse tatălui său

și în privința căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr. 92/1950,

astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă, cu privire la cererile

formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu

valoare memorială.

Prin acțiunea adresată instanței de

contencios administrativ, reclamanta a cerut să se constate refuzul

nejustificat al Ministerului Culturii și Cultelor, de a răspunde și soluționa

în termen legal, cererea de radiere a imobilului în cauză, de pe lista

monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului București, unde a

fost înregistrat drept Casa M.S. A mai cerut obligarea ministerului pârât să

procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă.

Instanța de fond a reținut pe de o

parte că ministerul pârât a refuzat în mod nejustificat să soluționeze cererea

reclamantei, de radiere a imobilului în litigiu de pe lista respectivă și pe de

altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din

actele depuse la dosar a rezultat că M.S. a locuit doar ca chiriaș în acea

casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare și că nu

întrunește condițiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs Ministerul Culturii și Cultelor, criticând-o sub următoarele

aspecte:

- în mod greșit a reținut instanța

de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor

reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petițiile sale;

- în mod greșit a soluționat

instanța de fond excepția privind lipsa calității procesuale active a

reclamantei;

- în mod greșit a reținut instanța

existența unei vătămări și a dispus radierea acelui imobil de pe lista

respectivă.

În întâmpinarea formulată,

intimata-reclamantă a cerut respingerea recursului, susținând că soluția

instanței de fond este legală și temeinică, ministerul pârât clasând imobilul

în cauză drept casă memorială, în lipsa unei documentații de clasare și

vătămându-i astfel, exercitarea nestingherită a prerogativelor dreptului de

proprietate.

Recursul este întemeiat.

data soluționării cauzei sunt O.U.G. nr. 68/1994, privind protejarea

patrimoniului cultural național, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 41/1995, Ordinul nr. 1284 din 12 noiembrie 1996, pentru aprobarea

Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale

care fac parte din patrimoniul cultural național, Ordinul nr. 2013 din 22

februarie 2000, privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea

bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.

Ulterior, reglementările de mai sus

au fost completate, și cu prevederile Legii nr. 422/2001, privind protejarea

monumentelor istorice (M. Of. nr. 407/24.07.2001).

În conformitate cu prevederile legale de mai sus,

clasarea sau radierea/declasarea unui bun, ca aparținând patrimoniului cultural

național, este o prerogativă ce aparține ministrului culturii și cultelor și

Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, organism științific care

funcționează pe lângă Ministerul Culturii și Cultelor.

Este stabilit că după ce imobilul în

cauză a fost restituit reclamantei și aceasta a aflat că imobilul era clasat și

inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului

București, a formulat mai multe cereri, prin care a cerut declasarea imobilului

la care Ministerul Culturii și Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie

1998, 2 decembrie 1998 și 11 august 1999, în sensul că cererile sale au fost

respinse și că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor

istorice București.

Astfel fiind, în mod greșit a

reținut instanța că ar fi existat un refuz nejustificat, în sensul art. 1 din

Legea nr. 29/1990, din partea Ministerului Culturii și Cultelor.

Într-adevăr, potrivit prevederilor

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ, orice

persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege,

prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative, de a-i rezolva

cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței

judecătorești.

Dar, în cauză, ministerul pârât a

rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de

radiere/declasare a imobilului din lista respectivă.

Or, actul prin care o autoritate

administrativă a rezolvat negativ o cerere, nu poate fi asimilat cu un refuz

nejustificat din partea acestei autorități, de rezolvare a unei cereri

referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 29/1990.

Deci, în mod nelegal, prin

interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 29/1990, instanța de fond a constatat existența unui refuz nejustificat din

partea Ministerului Culturii și Cultelor, de rezolvare a cererilor, prin care

reclamanta solicitase radierea/declasarea imobilului din Lista monumentelor

istorice a municipiului București, din moment ce această autoritate publică,

luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă.

Este adevărat că reclamanta putea,

potrivit prevederilor Legii nr. 29/1990, să constate legalitatea acestui act

administrativ, prin care i s-a respins cererea de radiere/declasare a

imobilului, dar nu a făcut-o, înțelegând să-și fundamenteze acțiunea pe

dispozițiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorității, pe care

l-a invocat expres și l-a susținut în mod consecvent.

reținut în mod greșit că, în cauză, ar fi fost dovedită existența unei vătămări

a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu.

Atfel, potrivit prevederilor art.

480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva, de a se bucura și dispune

de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Prin reglementările instituite de

O.G. nr. 68/1994 și respectiv, de Legea nr. 422/2001, au fost prevăzute unele

măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general și a

monumentelor istorice, în special, aceste dispoziții fiind unele dintre cele la

care face referire art. 480 C. civ. și care constituie limite de exercitare a

dreptului de proprietate.

În concluzie, în nici un caz nu se

poate reține că limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate ar

constitui o vătămare a acestui drept, în sensul prevederilor art. 1 din Legea

nr. 29/1990, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

respectiv nu este o casă memorială și dispunând radierea acestuia din Lista

monumentelor istorice cu valoare memorială, instanța de fond s-a substituit

autorităților administrative, acordând chiar și ceea ce nu i s-a cerut.

Astfel, potrivit prevederilor legale

în materie arătate mai sus, Ministerul Culturii și Cultelor și Comisia

Națională a Monumentelor Istorice sunt autoritățile care au competența legală

de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun, ca aparținând sau nu

patrimoniului cultural național.

Potrivit prin art. 11 din Legea nr.

29/1990, instanța putea, în cauză, admițând acțiunea, să oblige pe autoritatea

administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului

respectiv.

De fapt, prin acțiunea formulată,

reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea

autorității pârâte să procedeze la această operațiune.

În concluzie, având în vedere

considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind neîntemeiate, urmează ca

recursul să fie admis, hotărârea atacată casată, iar acțiunea respinsă ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul Culturii și Cultelor, împotriva sentineței civile nr. 882 din 19

iunie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și în fond,

respinge acțiunea formulată de H.I.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 ianuarie 2003.