ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 352/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 882, pronunțată la data de 19 iunie 2001, în fond după casare, în dosarul nr. 431/2001 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta H.I., în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Cultelor și: - a constatat refuzul nejustificat al pârâtului, de a soluționa cererea reclamantei, de radiere a imobilului în litigiu, de pe lista monumentelor istorice ale municipiului București; - a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul București, din lista monumentelor instorice cu valoare memorială; - a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; - a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel soluționând cauza în fond după casare, a reținut, în esență, următoarele: Printr-o hotărâre judecătorească, reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparținuse tatălui său și în privința căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr. 92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă, cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială. Prin acțiunea adresată instanței de contencios administrativ, reclamanta a cerut să se constate refuzul nejustificat al Ministerului Culturii și Cultelor, de a răspunde și soluționa în termen legal, cererea de radiere a imobilului în cauză, de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului București, unde a fost înregistrat drept Casa M.S.

A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă. Instanța de fond a reținut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod nejustificat să soluționeze cererea reclamantei, de radiere a imobilului în litigiu de pe lista respectivă și pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că M.S. a locuit doar ca chiriaș în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare și că nu întrunește condițiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii și Cultelor, criticând-o sub următoarele aspecte: - în mod greșit a reținut instanța de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petițiile sale; - în mod greșit a soluționat instanța de fond excepția privind lipsa calității procesuale active a reclamantei; - în mod greșit a reținut instanța existența unei vătămări și a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă. În întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a cerut respingerea recursului, susținând că soluția instanței de fond este legală și temeinică, ministerul pârât clasând imobilul în cauză drept casă memorială, în lipsa unei documentații de clasare și vătămându-i astfel, exercitarea nestingherită a prerogativelor dreptului de proprietate.

Recursul este întemeiat. 1. Actelor normative în vigoare la data soluționării cauzei sunt O.U.G. nr. 68/1994, privind protejarea patrimoniului cultural național, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 41/1995, Ordinul nr. 1284 din 12 noiembrie 1996, pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural național, Ordinul nr. 2013 din 22 februarie 2000, privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice. Ulterior, reglementările de mai sus au fost completate, și cu prevederile Legii nr. 422/2001, privind protejarea monumentelor istorice (M. Of.

nr. 407/24.07.2001). În conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/declasarea unui bun, ca aparținând patrimoniului cultural național, este o prerogativă ce aparține ministrului culturii și cultelor și Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, organism științific care funcționează pe lângă Ministerul Culturii și Cultelor. Este stabilit că după ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei și aceasta a aflat că imobilul era clasat și inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului București, a formulat mai multe cereri, prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii și Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 și 11 august 1999, în sensul că cererile sale au fost respinse și că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice București.

Astfel fiind, în mod greșit a reținut instanța că ar fi existat un refuz nejustificat, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, din partea Ministerului Culturii și Cultelor. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege, prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative, de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești. Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere/declasare a imobilului din lista respectivă. Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere, nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat din partea acestei autorități, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.

Deci, în mod nelegal, prin interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, instanța de fond a constatat existența unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii și Cultelor, de rezolvare a cererilor, prin care reclamanta solicitase radierea/declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului București, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă. Este adevărat că reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr. 29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ, prin care i s-a respins cererea de radiere/declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înțelegând să-și fundamenteze acțiunea pe dispozițiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorității, pe care l-a invocat expres și l-a susținut în mod consecvent.

2. Totodată, instanța de fond a reținut în mod greșit că, în cauză, ar fi fost dovedită existența unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu. Atfel, potrivit prevederilor art. 480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva, de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Prin reglementările instituite de O.G. nr. 68/1994 și respectiv, de Legea nr. 422/2001, au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general și a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziții fiind unele dintre cele la care face referire art. 480 C. civ. și care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.

În concluzie, în nici un caz nu se poate reține că limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept, în sensul prevederilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond. 3. În fine, constatând că imobilul respectiv nu este o casă memorială și dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valoare memorială, instanța de fond s-a substituit autorităților administrative, acordând chiar și ceea ce nu i s-a cerut. Astfel, potrivit prevederilor legale în materie arătate mai sus, Ministerul Culturii și Cultelor și Comisia Națională a Monumentelor Istorice sunt autoritățile care au competența legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun, ca aparținând sau nu patrimoniului cultural național.

Potrivit prin art. 11 din Legea nr. 29/1990, instanța putea, în cauză, admițând acțiunea, să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv. De fapt, prin acțiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorității pârâte să procedeze la această operațiune. În concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind neîntemeiate, urmează ca recursul să fie admis, hotărârea atacată casată, iar acțiunea respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Culturii și Cultelor, împotriva sentineței civile nr. 882 din 19 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea formulată de H.I. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2003.