ÎCCJ, decizie (scj.ro #85313)

Patrimoniul cultural național. Clasarea sau radierea unui bun ca aparținând acestui patrimoniu Constatând că un imobil nu este o casă memorială și dispunând radierea acesteia din lista monumentelor istorice cu valoare memorială, instanța s-a substituit Ministerului Culturii și Cultelor și Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice competente a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparținând sau nu patrimoniului cultural național. Secția de contencios administrativ, decizia nr.352 din 30 ianuarie 2003 Prin sentința civilă nr.882 din 19 iunie 2001, Curtea de Apel București, Secția de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta H.I.R.

în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Cultelor și: - a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamantei de radiere a imobilului în litigiu de pe lista monumentelor istorice ale municipiului București; - a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul București, sector 1, str.Barbu Delavrancea nr.47 din lista monumentelor instorice cu valoare memorială; - a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; - a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut, în esență, următoarele: Printr-o hotărâre judecătorească reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparținuse tatălui său și în privința căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr.92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială.

Prin acțiunea adresată instanței de contencios administrativ reclamanta a cerut să se constată refuzul nejustificat al Ministerului Culturii și Cultelor de a răspunde și soluționa în termen legal cererea de radiere a imobilului în cauză de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului București, unde a fost înregistrat drept „Casa Mihail Sadoveanu”. A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă. Instanța de fond a reținut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod nejustificat să soluționeze cererea reclamantei de radiere a imobblului în litigiu de pe lista respectivă și, pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că Mihail Sadoveanu a locuit doar ca chiriaș în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare și că nu întrunește condițiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.

Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii și Cultelor criticând-o sub următoarele aspecte: - în mod greșit a reținut instanța de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petițiile sale; - în mod greșit a soluționat instanța de fond excepția privind lipsa calității procesuale active a reclamantei; - în mod greșit a reținut instanța existența unei vătămări și a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă. Recursul este întemeiat.

1. Actelor normative în vigoare la data soluționării cauzei sunt Ordonanța de Urgență nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.41/1995, Ordinul nr.1284 din 12 noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural național, Ordinul nr.2013 din 22 februarie 2000 privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.

Ulterior, reglementările au fost completate și cu prevederile Legii nr.422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicate în Monitorul Oficial nr.407 din 24 iulie 2001. In conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/ declasarea unui bun ca aparținând patrimoniului cultural național este o prerogativă ce aparține minstrului culturii și cultelor și Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, organism științific care funcționează pe lângă Ministerul Culturii și Cultelor.

După ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei și aceasta a aflat că imobilul era clasat și inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului București, a formulat mai multe cereri prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii și Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 și 11 august 1999 în sensul că cererile sale au fost respinse și că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice București (filele 18-19, 15 din dosarul nr.577/2000). Astfel fiind, în mod greșit a reținut instanța că ar fi existat un refuz nejustificat în sensul art.1 din Legea nr.29/1990 din partea Ministerului Culturii și Cultelor.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990 privind contencios administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești. Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere / declasare a imobilului din lista respectivă. Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat, din partea acestei autorități, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990.

Deci, în mod nelegal, prin interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990, instanța de fond a constatat existența unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii și Cultelor de rezolvare a cererilor prin care reclamanta solicitase radierea / declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului București, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă. Reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ prin care i s-a respins cererea de radiere /declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înțelegând să-și fundamenteze acțiunea pe dispozițiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorității, pe care l-a invocat expres și l-a susținut în mod consecvent.

2. Totodată, instanța de fond a reținut în mod greșit că, în cauză, ar fi fost dovedită existența unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asuptra imobilului în litigiu. Potrivit prevederilor art.480 din Codul de procedură civilă, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Prin reglementările instituite de O.G.nr.68/1994 și respectiv, Legea nr.422/2001 au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general și a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziții fiind unele dintre cele la care face referire art.480 din Codul civil și care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.

In concluzie, în nici un caz nu se poate reține că limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept în sensul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond. 3. Constatând că imobilul respectiv nu este o casă memorială și dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valore memorială, instanța de fond s-a substituit autorităților administrative, acordând chiar și cea ce nu i s-a cerut. Astfel, potrivit prevederilor legale în materie, arătate mai sus, Ministerul Culturii și Cultelor și Comisia Națională a Monumentelor Istorice sunt autoritățile la care au competența legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparținând sau nu patrimoniului cultural național.

Potrivit prin art.11 din Legea nr.29/1990, instanța putea, în cauză, admițând acțiunea să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv. De fapt, prin acțiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorității pârâte să procedeze la această operațiune. In concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind întemeiate, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar acțiunea respinsă ca neîntemeiată.