ÎCCJ, decizie (scj.ro #85313)

Patrimoniul

cultural național. Clasarea sau radierea unui bun ca aparținând acestui

patrimoniu

Constatând că un imobil nu este o

casă memorială și dispunând radierea acesteia din lista monumentelor istorice

cu valoare memorială, instanța s-a substituit Ministerului Culturii și Cultelor

și Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice competente a dispune clasarea sau

radierea/declasarea unui bun ca aparținând sau nu patrimoniului cultural

național.

Secția

de contencios administrativ, decizia nr.352 din 30 ianuarie 2003

Prin sentința civilă

nr.882 din 19 iunie 2001, Curtea de Apel București, Secția de contencios

administrativ, a admis acțiunea formulată  de reclamanta H.I.R. în

contradictoriu cu Ministerul Culturii și Cultelor și:

- a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea

reclamantei de radiere a imobilului în litigiu de pe lista monumentelor

istorice ale municipiului București;

- a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul București, sector

1, str.Barbu Delavrancea nr.47 din lista monumentelor instorice cu valoare

memorială;

- a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei;

- a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

Printr-o hotărâre judecătorească reclamantei i-a fost restituit imobilul în

cauză, care aparținuse tatălui său și în privința căruia fusese aplicat în mod

nelegal Decretul nr.92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală

activă cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista

monumentelor istorice cu valoare memorială.

Prin acțiunea adresată instanței de contencios administrativ reclamanta a cerut

să se constată refuzul nejustificat al Ministerului Culturii și Cultelor de a

răspunde și soluționa în termen legal cererea de radiere a imobilului în cauză

de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului

București, unde a fost înregistrat drept „Casa Mihail Sadoveanu”. A mai cerut

obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe

lista respectivă.

Instanța de fond a reținut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în

mod  nejustificat  să soluționeze cererea reclamantei de radiere a

imobblului în litigiu de pe lista respectivă și, pe de altă parte, a apreciat

că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a

rezultat că Mihail Sadoveanu a locuit doar ca chiriaș în acea casă, că imobilul

se află într-o stare avansată de degradare și că nu întrunește condițiile de

clasificare pe lista monumentelor istorice.

Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii și Cultelor

criticând-o sub următoarele aspecte:

- în mod greșit a reținut instanța de fond că ar exista un refuz nejustificat

de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate

petițiile sale;

- în mod greșit a soluționat instanța de fond excepția privind lipsa calității

procesuale active a reclamantei;

- în mod greșit a reținut instanța existența unei vătămări și a dispus radierea

acelui imobil de pe lista respectivă.

Recursul este întemeiat.

Urgență nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr.41/1995, Ordinul nr.1284 din 12

noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice

de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural

național, Ordinul nr.2013 din 22 februarie 2000 privind aprobarea criteriilor

generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor

istorice.

Ulterior, reglementările au fost completate

și cu prevederile Legii nr.422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor

istorice, publicate în Monitorul Oficial nr.407 din 24 iulie 2001.

In conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/

declasarea unui bun ca aparținând patrimoniului cultural național este o

prerogativă ce aparține minstrului culturii și cultelor  și Comisiei

Naționale a Monumentelor Istorice, organism științific  care funcționează

pe lângă Ministerul Culturii și Cultelor.

După ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei și aceasta a aflat că

imobilul era clasat și inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare

memorială a municipiului București, a formulat mai multe cereri prin care a

cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii și Cultelor a răspuns

cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 și 11 august 1999 în sensul

că cererile sale au fost respinse și că nu se acceptă declasarea imobilului din

Lista monumentelor istorice București (filele 18-19, 15 din dosarul

nr.577/2000).

Astfel fiind, în mod greșit a reținut instanța că ar fi existat un refuz

nejustificat în sensul art.1 din Legea nr.29/1990 din partea  Ministerului

Culturii și Cultelor.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990 privind contencios

administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său

recunoscut de lege prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative

de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate

adresa instanței judecătorești.

Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a

respins solicitarea de radiere / declasare a imobilului din lista respectivă.

Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere nu

poate fi asimilat cu un refuz nejustificat, din partea acestei autorități, de

rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul

prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990.

Deci, în mod nelegal, prin interpretarea  și aplicarea greșită

a prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990, instanța de fond a constatat

existența unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii și Cultelor

de rezolvare a cererilor prin care reclamanta solicitase radierea / declasarea

imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului București, din moment

ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea

respectivă.

Reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, să constate

legalitatea acestui act administrativ prin care i s-a respins cererea de

radiere /declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înțelegând să-și

fundamenteze acțiunea pe dispozițiile legale privitoare la refuzul nejustificat

al autorității, pe care l-a invocat expres și l-a susținut în mod consecvent.

dovedită existența unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei

asuptra imobilului în litigiu.

Potrivit prevederilor art.480 din Codul de procedură civilă, proprietatea este

dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și

absolut, însă în limitele determinate de lege.

Prin reglementările instituite de

O.G.nr.68/1994 și respectiv, Legea nr.422/2001 au fost prevăzute unele măsuri

care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general și a

monumentelor istorice, în special, aceste dispoziții fiind unele dintre cele la

care face referire art.480 din Codul civil și care constituie limite de exercitare

a dreptului de proprietate.

In concluzie, în nici un caz nu se poate reține că limitele legale de

exercitare a   dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a

acestui drept în sensul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 așa cum în mod

greșit a reținut instanța de fond.

dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valore

memorială, instanța de fond s-a substituit autorităților administrative,

acordând chiar și cea ce nu i s-a cerut.

Astfel, potrivit prevederilor legale în materie, arătate mai sus, Ministerul

Culturii și Cultelor  și Comisia Națională a Monumentelor Istorice sunt

autoritățile la care au competența legală de a dispune clasarea sau

radierea/declasarea unui bun ca aparținând sau nu patrimoniului cultural

național.

Potrivit prin art.11 din Legea nr.29/1990, instanța putea, în cauză, admițând

acțiunea să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ

de radiere/declasare a imobilului respectiv.

De fapt, prin acțiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din

lista respectivă, ci obligarea autorității pârâte să procedeze la această

operațiune.

In concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs

fiind întemeiate, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar

acțiunea respinsă ca neîntemeiată.