ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5166/2011

Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanta M.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Direcția Monumente Istorice, Arheologice, Peisaje Culturale și Zone Protejate București și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național Dâmbovița, a solicitat anularea deciziei din 4 februarie 2010, emisă de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Direcția Monumente Istorice, Arheologice, Peisaje Culturale și Zone Protejate București, prin care s-a respins contestația reclamantei împotriva hotărârii de respingere a cererii de declasare a monumentului „C.M.T.” din Târgoviște. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 1069 din 11 octombrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de soluționare a litigiului, în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 10 alin. (1) teza II din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 290 din 23 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunea formulată de reclamanta M.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Direcția Monumente Istorice, Arheologice, Peisaje Culturale și Zone Protejate, a anulat decizia nr. Din 4 februarie 2010. Totodată, Curtea de Apel Ploiești a admis contestația formulată de reclamanta M.L. și dispune declasarea de pe lista monumentelor istorice a imobilului C.M.T., situat în T., județul Dâmbovița.

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de fond Pentru a pronunța, instanța de fond a reținut în esență, că reclamanta este moștenitoarea imobilului în care locuiește în prezent, autorii săi, soții M.T. și T.T., înstrăinând ½ din casă în anul 1971, ocazie cu care, după înscrierea în cartea funciară, au apărut două numere, numerotare care nu este de natură să schimbe situația juridică a imobilului. Curtea de apel a reținut că, așa cum de altfel și expertul tehnic a constatat, imobilul nu a fost regăsit în lista celor clasate, neexistând documentație individuală de clasare pentru monumentele istorice, în care să figureze și C.M.T., din Târgoviște, această situație fiind confirmată și de faptul că nu există documentația individuală de clasare, aceasta făcându-se în 1992, conform Hotărârii nr. 2/1992 a Comisiei Naționale a Monumentelor,Ansamblurilor Istorice (C.N.M.A.S.), iar ulterior, lista monumentelor istorice a fost preluată și aprobată prin Ordinul M.C.C. nr. 2314/2004, publicată în M.O. nr. 640bis/2004. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că deși reclamanta a parcurs toate etapele cerute de Legea nr. 422/2001, modificată și completată prin Legea nr. 259/2006, a primit un răspuns neconvingător, în sensul că partea sa din imobil se află pe lista monumentelor istorice clasate, fără să poată pune la dispoziția acestuia documentele la care legea face referire expresă. Din analiza concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, instanța de fond a constatat că imobilul în litigiu nu are o valoare arhitectonică și stilistică deosebită, care să justifice includerea pe lista monumentelor istorice, fiind lipsit de acuratețea execuției și a detaliilor specifice stilului neoclasic, deși, în Târgoviște există clădiri executate cu mai multă atenție, atât din punct de vedere arhitectural, dar și al detaliilor stilistice specifice zonei, care nu sunt înscrise în lista monumentelor istorice. Concluzionând, instanța de fond a apreciat că reclamanta este pusă în situația de a nu se bucura pe deplin de dreptul său de proprietate, câtă vreme nu poate să se ocupe de locuința sa, care se află într-o evidentă stare de degradare, spre deosebire de cealaltă parte de imobil, ai cărei proprietari nu au interdicții sau îngrădiri de nicio natură a dreptului de proprietate necontestat, de altfel, nici de reclamantă și nici de o altă autoritate a statului.

Recursul formulat de pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național împotriva sentinței nr. 290 din 23 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. și art. 304 1 din C. proc. civ. 4.1. Imobilul „C.M.T.” T., județul Dâmbovița, este clasat integral în lista monumentelor istorice, aprobată prin Ordinul M.C.C. nr. 2314/2004 și publicată în M. Of. nr. 646bis/2004. Nu s-a emis niciun document privind declararea parțială a acestuia. 4.2. Cererea de declarare a imobilului a urmat procedura prevăzută de legislația în vigoare, fiind respinsă atât de secția de evidență a monumentelor istorice în data de 23 noiembrie 2009, cât și de Comisia Națională a Monumentelor Istorice, în data de 27 ianuarie 2010. Recurentul și-a însușit poziția comisiilor de specialitate și a comunicat răspunsul intimatei-reclamante. 4.3. Imobilul în cauză a fost înscris în lista monumentelor în anul 1992 și clasat prin Hotărârea nr. 2/1992, în temeiul Decretului Consiliului Frontului Salvării Naționale nr. 91/1990. Instanța de fond s-a raportat la legislația în vigoare, respectiv la prevederile art. 8 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Legea nr. 422/2001 nu prevede întocmirea retroactivă a documentațiilor de clasare pentru monumentele istorice înscrise în L.M.A.S.I. din 1992. Actualizarea Listei monumentelor istorice se referă la stabilirea noilor categorii și grupe valorice pentru monumentele istorice, inclusiv pentru cele preluate în anul 1992. Hotărârea nr. 2/1992 a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, Ordinul M.C.C. nr. 2314/2004, Ordinul M.C.P.H. nr. 2361/2010 sunt documente care atestă regimul de monument istoric pentru imobilul reclamantei.

Apărările formulate de intimata-reclamantă M.L. Prin întâmpinare, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat. 5.1. Nu poate fi reținută afirmația recurentului în sensul că imobilul este clasat integral, deoarece din actele dosarului rezultă existența a două numere poștale, iar începând cu data de 31 decembrie 2007, pentru partea de imobil vândut nu s-a mai făcut dovada că acesta face parte din Lista monumentelor istorice. 5.2. Recurentul nu a depus niciun înscris din care să rezulte că nu s-a efectuat nicio declasare sau că înscrierea imobilului în listă s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 422/2011, modificată. Mai mult, recurentul recunoaște că după apariția Legii nr. 422/2001 nu a întocmit o documentație individuală de clasare pentru imobilul în cauză, ci a preluat L.M.A.S.I. din 1992. 5.3. Actualizarea listei prevăzută de Legea nr. 422/2001 presupune punerea listei în acord cu noile prevederi legale. Actualizarea listei nu s-ar fi putut realiza fără a se întocmi o documentație individuală pentru fiecare imobil în parte, numai în acest mod s-ar putea stabili în mod legal din ce grupe și categorii valorice fac parte imobilele înscrise în lista din 1992. II. Considerentele Înaltei Curți, instanța competentă să soluționeze calea de atac exercitată. Recursul este nefondat. 1.1. Prin motivele de recurs invocate, parțial identice cu apărările formulate prin întâmpinare în fața instanței de fond, recurentul-pârât, fără a contrazice considerentele sentinței recurate, încearcă să susțină temeinicia respingerii cererii de declarare, prin următoarele aserțiuni: - numai imobilul aflat la adresa din T. este clasat, partea vândută în anul 1971 era un imobil distinct la data întocmirii L.M.A.S.I. în anul 1992. Cererea reclamantei de declasare a parcurs procedura prevăzută de lege, iar opinia comisiilor de specialitate ale ministerului nu este obligatoriu să fie în consens cu opinia documentațiilor întocmite de alți experți. Abia în anul 2000, prin O.U.G. nr. 228/2000 s-a prevăzut clasarea individuală pe baza unei documentații. Legea nr. 422/2001 impune actualizarea listei din anii 1991-1992 și stabilirea noilor categorii și grupe valorice pentru monumentele istorice. 1.2. Faptul că partea de imobil vândută nu a fost inclusă pe lista L.M.A.S.I. în anul 1992 este contrazisă de adresa din 9 decembrie 2010 emisă de Primăria municipiului Târgoviște, Serviciul de Impozite și Taxe Locale, din care rezultă că dovada de scutire de la plata impozitului pe clădire s-a făcut numai pentru perioada 23 decembrie 2004–31 decembrie 2007, când nu s-a mai făcut dovada că partea vândută din imobil era pe Lista monumentelor istorice. 1.3. Soluționarea cererii de declarare a imobilului de la nr. 6, în conformitate cu procedura prevăzută de lege nu este suficientă pentru a se considera că cererea reclamantei este neîntemeiată și este necesar a fi respinsă. Este adevărat că opinia altor experți este obligatorie a fi reținută și de către comisiile de specialitate din cadrul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, însă respingerea acesteia împreună cu respingerea cererii, trebuie făcută motivat. Or, recurentul-pârât, deși ignoră argumentele aduse prin cererea formulată, precum și opiniile experților autorizați, inclusiv cele ale Direcției Județene pentru Cultură și Culte și Patrimoniu Cultural Național Dâmbovița, nu își motivează soluția adoptată. Recurentul consideră că, întrucât imobilul a fost trecut inițial pe lista din 1992 și ulterior, pe lista reactualizată întocmită după intrarea în vigoare a Legii nr. 422/2001, acest argument este hotărâtor pentru menținerea și în prezent pe aceste liste. Actualizarea listei urma să fie făcută în conformitate cu dispozițiile art. 3, art. 7 și art. 21 din Legea nr. 422/2001, iar încadrarea în noile categorii și grupuri valorice nu presupune întocmirea unor documentații retroactive, ci existența unei documentații în acord cu prevederile legii în vigoare, respectiv a Legii nr. 422/2001. 1.4. Din probele administrate în fața instanței de fond, ce nu au fost considerate în niciun mod de către recurent, rezultă că nu există niciun document care să ateste motivele pentru care s-a dispus clasarea imobilului, iar raportul de expertiză a concluzionat în sensul că „imobilul în litigiu nu are o valoare arhitectonică și stilistică deosebită, care să justifice includerea pe lista monumentelor istorice, fiind lipsit de acuratețea execuției și a detaliilor specifice stilului neoclasic”. 2. Față de acestea, în drept, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, urmează să se respingă recursul ca nefondat. 3. În temeiul art. 274 din C. proc. civ., recurentul va fi obligat la 3.720 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.