ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3516/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin sentința civilă nr. 450 din 15 octombrie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată și precizată de reclamanta SC C.T. SRL, împotriva pârâților Institutul Național al Patrimoniului (fostul Oficiu Național al Monumentelor Istorice) și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, prin care aceasta a solicitat să se dispună anularea deciziei nr. 394 din 02 februarie 2010, emisă de pârâtul Institutul Național al Patrimoniului (fostul Oficiu Național al Monumentelor Istorice), prin care s-a dispus încetarea contractului de execuție lucrări din 1997, cu actele adiționale ulterioare.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepțiile invocate de către pârâți în apărare, analizându-le cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în ordinea reglementată de acest text legal, instanța a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția de prematuritate a acțiunii, invocată de către ambii pârâți, cu motivarea că reclamanta nu ar fi realizat, prealabil sesizării instanței, procedura de conciliere directă, impusă de art. 720 1 C. proc. civ., instanța a apreciat că înscrisurile existente la dosar dovedesc în mod suficient respectarea de către reclamantă a obligației impuse de art. 720 1 C. proc. civ. S-a arătat că nu pot fi reținute în acest sens susținerile pârâților potrivit cărora convocarea la conciliere directă realizată de către reclamantă, nu ar cuprinde toate elementele impuse în parag.

2 al textului legal menționat, respectiv pretențiile formulate, temeiul lor legal, precum și actele doveditoare pe care se sprijină acestea. Astfel fiind, instanța a constatat că procedura de conciliere prealabilă apare realizată anterior sesizării instanței, condițiile referitoare la cuprinsul invitației la conciliere fiind impuse în art. 720 1 alin. (2) C. proc. civ. exclusiv pentru a se putea identifica litigiul la care procedura se referă și pentru a permite părților litigante să identifice modul de soluționare amiabilă a conflictului. Cum aceste condiții apar îndeplinite în speță, instanța a apreciat că excepția de prematuritate a acțiunii, invocată în apărare, este neîntemeiată fiind astfel respinsă.

Referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată prin întâmpinarea depusă la dosar de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, instanța a reținut că aceasta este, de asemenea, nefondată, pentru următoarele considerente: Excepția menționată a fost invocată de pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național prin raportare la dispozițiile art. 969-970 C. civ., precum și art. 973 C. civ., cu motivarea că actul juridic la care face referire reclamanta s-a încheiat între aceasta și Oficiul Național al Monumentelor Istorice, nefiind deci opozabil ministerului. Instanța a constatat însă că excepția astfel invocată se identifică celei privind lipsa calității procesuale pasive a ministerului, ridicată în mod distinct.

Prin urmare, s-a reținut că motivele astfel relevate de către pârât nu puteau conduce la concluzia că acțiunea ar fi inadmisibilă, respectiv, că nu ar avea suport legal, ci că, eventual, a fost îndreptată împotriva unei persoane ce nu ar putea avea calitate procesuală, nefiind parte în contractul administrativ dedus judecății, convenție ce nu-i este opozabilă.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, aceasta a fost respinsă ca nefondată, pentru următoarele motive: Prin cererea introductivă, astfel cum a fost precizată, reclamanta a dedus judecății un litigiu generat de comunicarea făcută de pârâtul Institutul Național al Patrimoniului, fostul Oficiu Național al Monumentelor Istorice, referitoare la încetarea contractului de execuție lucrări încheiat între fostul Centru pentru Administrarea și Protecția Patrimoniului Culturii, devenit ulterior Oficiul Național al Monumentelor Istorice, ale cărui atribuții au fost preluate potrivit art. 1 alin. (1)-(3) din H.G.

nr. 1258/2001 de Institutul Național al Patrimoniului, în calitate de investitor și ordonator secundar de credite și societatea reclamantă, în calitate de antreprenor, beneficiar al lucrărilor astfel comandate fiind Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, ca ordonator principal de credite, acesta fiind deci parte contractantă în actul juridic dedus judecății, alături de Oficiul Național al Monumentelor Istorice. S-a reținut astfel că se impune concluzia că se verifică în speță, în persoana menționatului pârât, identitatea cu subiectul pasiv din cadrul raportului juridic dedus judecății, astfel încât acesta are calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, instanța a apreciat că cererea reclamantei este nefondată, pentru următoarele considerente: Actul atacat în speță îl constituie o simplă adresă prin care i se comunică reclamantei hotărârea adoptată în legătură cu încetarea contractului de execuție lucrări încheiat între părți, iar nu un act juridic susceptibil să producă efecte juridice prin el însuși, astfel că instanța a constatat că acest act nu poate face obiect al acțiunii în anulare în fața instanței de contencios administrativ. S-a mai constatat că însăși reclamanta a recunoscut în cererile adresate pârâtului, anterior sesizării instanței, că actul emis sub nr. 394 din 02 februarie 2010 îl constituie o simplă adresă de comunicare a unei hotărâri luate anterior de către Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, iar nu o decizie de încetare a contractului, aceasta fiind calificată ca atare doar prin cererea de chemare în judecată.

S-a reținut în considerentele hotărârii atacate că susținerile reclamantei referitoare la nelegalitatea actului atacat sunt nefondate, neputând fi reținute în speță acele susțineri potrivit cărora prin emiterea actului atacat beneficiarul ar fi înțeles să desființeze în mod unilateral un contract care nu își produsese toate efectele, fiind în curs de executare, de vreme ce aceste susțineri pornesc de la premisa că beneficiarul ar mai fi comandat anumite lucrări, iar ulterior ar fi dispus desființarea contractului anterior realizării acestor lucrări. În speță nu se pune, deci, problema de reziliere unilaterală a contractului, ci de încetare a efectelor acestuia, ca urmare a îndeplinirii de către toate părțile a obligațiilor contractuale.

Instanța a înlăturat și susținerile reclamantei conform cărora aceasta ar fi victima unor neînțelegeri ivite între beneficiarul lucrărilor și proiectantul general, acesta din urma comunicându-i o dispoziție de șantier al cărui cuprins avea caracter obligatoriu pentru antreprenor, apreciind că esențial în speță este faptul că dispoziția de șantier în discuție nu fusese avizată de către beneficiar, astfel cum se impunea potrivit art. 15 din contractul semnat în 1997, precum și conform art. 2 din actele adiționale din 12 mai 2009 și din 15 septembrie 2009, rezultând astfel că acele lucrări care nu se înscriau în obiectul contractului stabilit prin aceste acte și confirmat pe baza centralizatorului privind restul de lucrări de executat la 01 ianuarie 200 nu au fost comandate de către beneficiar, astfel încât acesta nu este ținut de executarea unor obligații contractuale cu privire la acest surplus de lucrări.

Instanța a apreciat, de asemenea, că susținerile reclamantei, în sensul că beneficiarul ar fi consimțit la realizarea de către aceasta a lucrărilor de restaurare-consolidare la întregul obiectiv Castelul Corvineștilor, nu sunt dovedite, deci sunt neîntemeiate, astfel că, pentru toate considerentele expuse, a respins acțiunea promovată și a constatat că reclamanta se află în culpă procesuală, astfel încât nu i se cuvine acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în cauză, în aplicarea art. 274 C. proc. civ. 2. Calea de atac exercitată. 2.1. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta SC C.T. SRL Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fiind invocate motivele prevăzute la art. 304 pct. 8 și pct. 9, art. 304 1 C. proc.

civ. Astfel, argumentează societatea comercială recurentă, soluția instanței de fond este recurabilă în condițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând în mod greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și interesul lămurit al deciziei nr. 394/2010 pe care a caracterizat-o ca fiind o simplă adresă, deși, în fapt, prin acel act fusese reziliat contractul de execuție a lucrărilor de restaurare-consolidare, modificat și completat cu actele adiționale ulterioare. De asemenea, mai argumentează recurenta, soluția instanței de fond este recurabilă în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., când hotărârea a fost pronunțată fără temei legal, ori cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii.

Astfel, susține recurenta, instanța de fond a reținut în mod greșit că obiectul contractului nu l-ar fi constituit executarea și finalizarea lucrărilor de restaurare-consolidare la Castelul Corvineștilor, ci doar executarea unor lucrări urgente de reparații. În mod eronat a reținut instanța de fond, mai susține recurenta, obiectul actelor adiționale l-ar fi constituit efectuarea unor lucrări strict determinate pe bază de comandă, fără a le raporta la obiectul contractului care consta în finalizarea lucrărilor de restaurare-consolidare. Mai argumentează recurenta că, în mod greșit a reținut instanța de fond că încetarea contractului s-a produs ca urmare a îndeplinirii obligațiilor de către părțile contractante, deși potrivit art. 12 din contract trebuia să fi fost realizată o recepție definitivă, act care nu se încheiase însă, între părțile contractante.

2.2. Institutul Național al Patrimoniului (continuatorul Oficiului Național al Monumentelor Istorice) și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național au depus întâmpinări prin care, în esență, au combătut criticile din recurs, susținând că soluția instanței de fond este legală și temeinică, solicitând respingerea recursului. 3. Soluția instanței de recurs. Recursul este nefondat și a fost respins ca atare, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că nu poate fi primit. Instanța de fond, analizând excepțiile invocate de autoritățile pârâte, le-a respins, procedând apoi la verificarea, pe fond, a temeiurilor acțiunii deduse judecății.

Astfel, instanța de fond, pornind de la definiția dată actului administrativ tipic la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, a stabilit că actul cu nr. 394/2010 nu are caracterul unui act administrativ, ci a unei simple adrese de aducere la cunoștința destinatarului a manifestării de voință juridică anterior exteriorizată cu intenția de a produce efecte juridice, concretizată în hotărârea adoptată la data de 25 noiembrie 2009 de Comisia Națională a Monumentelor Istorice.

Dar, ajungând la această concluzie, instanța de fond nu a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă, deși printr-un capăt de cerere se ceruse în mod expres anularea actului nr. 394/2010, denumit în acțiune ca fiind decizia nr. 394/2010 prin care s-a dispus încetarea contractului, ci, în mod judicios, a analizat legalitatea adevăratului act administrativ din cauza de față și anume măsura (decizia administrativă), hotărârea de încetare a contractului, ce a fost comunicată societății comerciale recurente cu actul nr. 394 din 02 februarie 2010, care din punct de vedere juridic reprezintă o operațiune administrativă care, prin aducerea la cunoștință a măsurii luate, marchează data producerii efectelor juridice urmărite de manifestarea unilaterală de voință juridică a autorității competente.

În concluzie, instanța de recurs nu va primi acest motiv de recurs, soluția instanței de fond având în vedere legalitatea/nelegalitatea adevăratului act administrativ din cauză – măsura încetării contractului care reprezintă actul administrativ producător de efecte juridice, dedus judecății, iar nu adresa prin care măsura luată a fost comunicată societății comerciale recurente. În ceea ce privește motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este neîntemeiat. Într-adevăr, cu actul nr. 394 din 02 februarie 2010, autoritatea competentă (Institutul Național al Patrimoniului) a comunicat societății comerciale recurente măsura privind „încetarea contractului de execuție lucrări, cu actele adiționale ulterioare, prin realizarea obiectului contractului”.

Potrivit art. 1 din contract, obiectul acestuia a constat în executarea de lucrări de restaurare-conservare, cu specificarea expresă și limitativă că este vorba de „lucrări de intervenții urgente”, la Castelul Corvineștilor Hunedoara, în valoare de 494.310 ROL, „pentru anul în curs” (anul 1997). Referitor la durata contractului și de „execuție a lucrărilor ce fac obiectul prezentului contract”, așa după cum rezultă în mod expres din clauza de la pct. 1.V., art. 10, este până la data de 31 decembrie 1997. Deci, cu alte cuvinte, contractul administrativ în litigiu a avut un obiect determinant: lucrări de restaurare-conservare, adică „lucrări de intervenții urgente” privind restaurarea-conservarea Castelului Corvineștilor Hunedoara, precum și o durată limitată de data de 31 decembrie 1997, când lucrările care făceau obiectul contractului trebuiau predate pe baza „recepției definitive”.

Este adevărat că, în perioada următoare, printr-un număr de 16 acte adiționale succesive, obiectul contractului inițial a fost concretizat cu lucrările care urmau să se executate în anul în curs, fiind modificată și durata, ultimele modificări fiind făcute cu actul adițional din 2009 când durata a fost stabilită la data de 31 decembrie 2009. Deci, rezultă că în contract, precum și în actele adiționale ulterioare, autoritatea publică contractantă și-a păstrat prerogativa de a stabili pe bază de comandă lucrările care urmau să fie executate, precum și durata de finalizare a lucrărilor și contractului și deci, implicit, de încetare a acestuia.

Or, în cauză, societatea comercială recurentă nu a reclamat neexecutarea obligațiilor contractuale din partea autorității contractante, în ceea ce privește recepția lucrărilor, decontarea lucrărilor, constituirea sau reținerea garanției de bună execuție, etc., ci a pretins continuarea contractului peste ultima dată – 31 decembrie 2009, stabilită prin ultimul act adițional, cerere lipsită de temei contractual și legal. Astfel fiind, instanța de fond a reținut în mod judicios că nu există nici temei contractual și nici temei legal, pentru ca autoritatea contractantă să poată fi obligată să continue, sine die, cu societatea comercială reclamantă, lucrările de restaurare-consolidare la Castelul Corvineștilor Hunedoara, soluția atacată cu recurs fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC C.T. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 450 din 15 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2011.