ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3516/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3516/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 450 din 15 octombrie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins cererea formulată și precizată de reclamanta SC C.T. SRL, împotriva

pârâților Institutul Național al Patrimoniului (fostul Oficiu Național al Monumentelor

Istorice) și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, prin care aceasta a

solicitat să se dispună anularea deciziei nr. 394 din 02 februarie 2010, emisă de

pârâtul Institutul Național al Patrimoniului (fostul Oficiu Național al Monumentelor

Istorice), prin care s-a dispus încetarea contractului de execuție lucrări din 1997,

cu actele adiționale ulterioare.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la excepțiile

invocate de către pârâți în apărare, analizându-le cu prioritate, conform art. 137

alin. (1) C. proc. civ., în ordinea reglementată de acest text legal, instanța a

reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția

de prematuritate a acțiunii, invocată de către ambii pârâți, cu motivarea că reclamanta

nu ar fi realizat, prealabil sesizării instanței, procedura de conciliere directă,

impusă de art. 720

1

C. proc. civ., instanța a apreciat că înscrisurile

existente la dosar dovedesc în mod suficient respectarea de către reclamantă a obligației

impuse de art. 720

1

C. proc. civ. S-a arătat că nu pot fi reținute în

acest sens susținerile pârâților potrivit cărora convocarea la conciliere directă

realizată de către reclamantă, nu ar cuprinde toate elementele impuse în parag.

2 al textului legal menționat, respectiv pretențiile formulate, temeiul lor legal,

precum și actele doveditoare pe care se sprijină acestea.

Astfel fiind, instanța

a constatat că procedura de conciliere prealabilă apare realizată anterior sesizării

instanței, condițiile referitoare la cuprinsul invitației la conciliere fiind impuse

în art. 720

1

alin. (2) C. proc. civ. exclusiv pentru a se putea identifica

litigiul la care procedura se referă și pentru a permite părților litigante să identifice

modul de soluționare amiabilă a conflictului. Cum aceste condiții apar îndeplinite

în speță, instanța a apreciat că excepția de prematuritate a acțiunii, invocată

în apărare, este neîntemeiată fiind astfel respinsă.

Referitor la excepția

de inadmisibilitate a acțiunii, invocată prin întâmpinarea depusă la dosar de Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național, instanța a reținut că aceasta este, de asemenea,

nefondată, pentru următoarele considerente:

Excepția menționată a

fost invocată de pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național prin raportare

la dispozițiile art. 969-970 C. civ., precum și art. 973 C. civ., cu motivarea că

actul juridic la care face referire reclamanta s-a încheiat între aceasta și Oficiul

Național al Monumentelor Istorice, nefiind deci opozabil ministerului. Instanța

a constatat însă că excepția astfel invocată se identifică celei privind lipsa calității

procesuale pasive a ministerului, ridicată în mod distinct. Prin urmare, s-a reținut

că motivele astfel relevate de către pârât nu puteau conduce la concluzia că acțiunea

ar fi inadmisibilă, respectiv, că nu ar avea suport legal, ci că, eventual, a fost

îndreptată împotriva unei persoane ce nu ar putea avea calitate procesuală, nefiind

parte în contractul administrativ dedus judecății, convenție ce nu-i este opozabilă.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național, aceasta a fost respinsă ca nefondată, pentru următoarele motive:

Prin cererea introductivă,

astfel cum a fost precizată, reclamanta a dedus judecății un litigiu generat de

comunicarea făcută de pârâtul Institutul Național al Patrimoniului, fostul Oficiu

Național al Monumentelor Istorice, referitoare la încetarea contractului de execuție

lucrări încheiat între fostul Centru pentru Administrarea și Protecția Patrimoniului

Culturii, devenit ulterior Oficiul Național al Monumentelor Istorice, ale cărui

atribuții au fost preluate potrivit art. 1 alin. (1)-(3) din H.G. nr. 1258/2001

de Institutul Național al Patrimoniului, în calitate de investitor și ordonator

secundar de credite și societatea reclamantă, în calitate de antreprenor, beneficiar

al lucrărilor astfel comandate fiind Ministerul Culturii și Patrimoniului Național,

ca ordonator principal de credite, acesta fiind deci parte contractantă în actul

juridic dedus judecății, alături de Oficiul Național al Monumentelor Istorice.

S-a reținut astfel că

se impune concluzia că se verifică în speță, în persoana menționatului pârât, identitatea

cu subiectul pasiv din cadrul raportului juridic dedus judecății, astfel încât acesta

are calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, instanța

a apreciat că cererea reclamantei este nefondată, pentru următoarele considerente:

Actul atacat în speță

îl constituie o simplă adresă prin care i se comunică reclamantei hotărârea adoptată

în legătură cu încetarea contractului de execuție lucrări încheiat între părți,

iar nu un act juridic susceptibil să producă efecte juridice prin el însuși, astfel

că instanța a constatat că acest act nu poate face obiect al acțiunii în anulare

în fața instanței de contencios administrativ.

S-a mai constatat că însăși

reclamanta a recunoscut în cererile adresate pârâtului, anterior sesizării instanței,

că actul emis sub nr. 394 din 02 februarie 2010 îl constituie o simplă adresă de

comunicare a unei hotărâri luate anterior de către Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național, iar nu o decizie de încetare a contractului, aceasta fiind calificată

ca atare doar prin cererea de chemare în judecată.

S-a reținut în considerentele

hotărârii atacate că susținerile reclamantei referitoare la nelegalitatea actului

atacat sunt nefondate, neputând fi reținute în speță acele susțineri potrivit cărora

prin emiterea actului atacat beneficiarul ar fi înțeles să desființeze în mod unilateral

un contract care nu își produsese toate efectele, fiind în curs de executare, de

vreme ce aceste susțineri pornesc de la premisa că beneficiarul ar mai fi comandat

anumite lucrări, iar ulterior ar fi dispus desființarea contractului anterior realizării

acestor lucrări. În speță nu se pune, deci, problema de reziliere unilaterală a

contractului, ci de încetare a efectelor acestuia, ca urmare a îndeplinirii de către

toate părțile a obligațiilor contractuale.

Instanța a înlăturat și

susținerile reclamantei conform cărora aceasta ar fi victima unor neînțelegeri ivite

între beneficiarul lucrărilor și proiectantul general, acesta din urma comunicându-i

o dispoziție de șantier al cărui cuprins avea caracter obligatoriu pentru antreprenor,

apreciind că esențial în speță este faptul că dispoziția de șantier în discuție

nu fusese avizată de către beneficiar, astfel cum se impunea potrivit art. 15 din

contractul semnat în 1997, precum și conform art. 2 din actele adiționale din 12

mai 2009 și din 15 septembrie 2009, rezultând astfel că acele lucrări care nu se

înscriau în obiectul contractului stabilit prin aceste acte și confirmat pe baza

centralizatorului privind restul de lucrări de executat la 01 ianuarie 200 nu au

fost comandate de către beneficiar, astfel încât acesta nu este ținut de executarea

unor obligații contractuale cu privire la acest surplus de lucrări.

Instanța a apreciat, de

asemenea, că susținerile reclamantei, în sensul că beneficiarul ar fi consimțit

la realizarea de către aceasta a lucrărilor de restaurare-consolidare la întregul

obiectiv Castelul Corvineștilor, nu sunt dovedite, deci sunt neîntemeiate, astfel

că, pentru toate considerentele expuse, a respins acțiunea promovată și a constatat

că reclamanta se află în culpă procesuală, astfel încât nu i se cuvine acordarea

cheltuielilor de judecată solicitate în cauză, în aplicarea art. 274 C. proc.

civ.

2.1. Împotriva hotărârii

instanței de fond a declarat recurs reclamanta SC C.T. SRL Timișoara, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, fiind invocate motivele prevăzute la art. 304

pct. 8 și pct. 9, art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel, argumentează societatea

comercială recurentă, soluția instanței de fond este recurabilă în condițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând în mod greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura și interesul lămurit al deciziei nr.

394/2010 pe care a caracterizat-o ca fiind o simplă adresă, deși, în fapt, prin

acel act fusese reziliat contractul de execuție a lucrărilor de restaurare-consolidare,

modificat și completat cu actele adiționale ulterioare.

De asemenea, mai argumentează

recurenta, soluția instanței de fond este recurabilă în condițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., când hotărârea a fost pronunțată fără temei legal, ori cu

aplicarea sau interpretarea greșită a legii.

Astfel, susține recurenta,

instanța de fond a reținut în mod greșit că obiectul contractului nu l-ar fi constituit

executarea și finalizarea lucrărilor de restaurare-consolidare la Castelul Corvineștilor,

ci doar executarea unor lucrări urgente de reparații.

În mod eronat a reținut

instanța de fond, mai susține recurenta, obiectul actelor adiționale l-ar fi constituit

efectuarea unor lucrări strict determinate pe bază de comandă, fără a le raporta

la obiectul contractului care consta în finalizarea lucrărilor de restaurare-consolidare.

Mai argumentează recurenta

că, în mod greșit a reținut instanța de fond că încetarea contractului s-a produs

ca urmare a îndeplinirii obligațiilor de către părțile contractante, deși potrivit

art. 12 din contract trebuia să fi fost realizată o recepție definitivă, act care

nu se încheiase însă, între părțile contractante.

2.2. Institutul Național

al Patrimoniului (continuatorul Oficiului Național al Monumentelor Istorice) și

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național au depus întâmpinări prin care, în

esență, au combătut criticile din recurs, susținând că soluția instanței de fond

este legală și temeinică, solicitând respingerea recursului.

recurs.

Recursul este nefondat

și a fost respins ca atare, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată

că nu poate fi primit.

Instanța de fond, analizând

excepțiile invocate de autoritățile pârâte, le-a respins, procedând apoi la verificarea,

pe fond, a temeiurilor acțiunii deduse judecății.

Astfel, instanța de fond,

pornind de la definiția dată actului administrativ tipic la art. 2 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare, a stabilit că actul cu nr. 394/2010 nu are caracterul unui

act administrativ, ci a unei simple adrese de aducere la cunoștința destinatarului

a manifestării de voință juridică anterior exteriorizată cu intenția de a produce

efecte juridice, concretizată în hotărârea adoptată la data de 25 noiembrie 2009

de Comisia Națională a Monumentelor Istorice.

Dar, ajungând la această

concluzie, instanța de fond nu a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă, deși printr-un

capăt de cerere se ceruse în mod expres anularea actului nr. 394/2010, denumit în

acțiune ca fiind decizia nr. 394/2010 prin care s-a dispus încetarea contractului,

ci, în mod judicios, a analizat legalitatea adevăratului act administrativ din cauza

de față și anume măsura (decizia administrativă), hotărârea de încetare a contractului,

ce a fost comunicată societății comerciale recurente cu actul nr. 394 din 02

februarie 2010, care din punct de vedere juridic reprezintă o operațiune administrativă

care, prin aducerea la cunoștință a măsurii luate, marchează data producerii efectelor

juridice urmărite de manifestarea unilaterală de voință juridică a autorității competente.

În concluzie, instanța

de recurs nu va primi acest motiv de recurs, soluția instanței de fond având în

vedere legalitatea/nelegalitatea adevăratului act administrativ din cauză – măsura

încetării contractului care reprezintă actul administrativ producător de efecte

juridice, dedus judecății, iar nu adresa prin care măsura luată a fost comunicată

societății comerciale recurente.

În ceea ce privește motivul

prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este neîntemeiat.

Într-adevăr, cu actul

nr. 394 din 02 februarie 2010, autoritatea competentă (Institutul Național al Patrimoniului)

a comunicat societății comerciale recurente măsura privind „încetarea contractului

de execuție lucrări, cu actele adiționale ulterioare, prin realizarea obiectului

contractului”.

Potrivit art. 1 din contract,

obiectul acestuia a constat în executarea de lucrări de restaurare-conservare, cu

specificarea expresă și limitativă că este vorba de „lucrări de intervenții urgente”,

la Castelul Corvineștilor Hunedoara, în valoare de 494.310 ROL, „pentru anul în

curs” (anul 1997).

Referitor la durata contractului

și de „execuție a lucrărilor ce fac obiectul prezentului contract”, așa după cum

rezultă în mod expres din clauza de la pct. 1.V., art. 10, este până la data de

31 decembrie 1997.

Deci, cu alte cuvinte,

contractul administrativ în litigiu a avut un obiect determinant: lucrări de restaurare-conservare,

adică „lucrări de intervenții urgente” privind restaurarea-conservarea Castelului

Corvineștilor Hunedoara, precum și o durată limitată de data de 31 decembrie 1997,

când lucrările care făceau obiectul contractului trebuiau predate pe baza „recepției

definitive”.

Este adevărat că, în perioada

următoare, printr-un număr de 16 acte adiționale succesive, obiectul contractului

inițial a fost concretizat cu lucrările care urmau să se executate în anul în curs,

fiind modificată și durata, ultimele modificări fiind făcute cu actul adițional

din 2009 când durata a fost stabilită la data de 31 decembrie 2009.

Deci, rezultă că în contract,

precum și în actele adiționale ulterioare, autoritatea publică contractantă și-a

păstrat prerogativa de a stabili pe bază de comandă lucrările care urmau să fie

executate, precum și durata de finalizare a lucrărilor și contractului și deci,

implicit, de încetare a acestuia.

Or, în cauză, societatea

comercială recurentă nu a reclamat neexecutarea obligațiilor contractuale din partea

autorității contractante, în ceea ce privește recepția lucrărilor, decontarea lucrărilor,

constituirea sau reținerea garanției de bună execuție, etc., ci a pretins continuarea

contractului peste ultima dată – 31 decembrie 2009, stabilită prin ultimul act adițional,

cerere lipsită de temei contractual și legal.

Astfel fiind, instanța

de fond a reținut în mod judicios că nu există nici temei contractual și nici temei

legal, pentru ca autoritatea contractantă să poată fi obligată să continue, sine

die, cu societatea comercială reclamantă, lucrările de restaurare-consolidare la

Castelul Corvineștilor Hunedoara, soluția atacată cu recurs fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC C.T. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 450 din 15 octombrie 2010

a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 iunie 2011.