ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2471/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal la data de 12 octombrie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, a solicitat desființarea clasării din oficiu a imobilului - casă de locuit, proprietatea reclamantului, situat în municipiul Iași, str. x, clasare care a avut loc în anul 1992 prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice (LMI 1991-1992) sub indicativul 24 B 315, precum și desființarea ordinelor ulterioare ale ministrului culturii și cultelor cu privire la menținerea clasificării ca monument istoric a imobilului proprietatea reclamantului cu cod LMI IS-II-m-B-04004, imobil menționat la pct. 1 din petit, ordine prin care acesta a fost preluat în listele anexă ce cuprindeau monumentele istorice (Ordinele de Ministru 2314/2004, 2361 din 2010 și 2828 din 2015), precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 21 din 01 februarie 2023, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și prematurității acțiunii invocate de pârât prin întâmpinare și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii.

Împotriva sentinței civile nr. 21 din 01 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecința desființării în tot a hotărârii recurate și admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu ar fi invocat motive de nelegalitate a clasării imobilului în LMI 1991-1992, câtă vreme a solicitat în primul capăt de petit desființarea clasării conform LMI 1991-1992 pentru motive de nelegalitate, arătând că nu a existat niciun document care să dovedească derularea unui proces de evaluare a imobilului în cauză care să justifice clasarea inițială a imobilului ca monument istoric.

Ceea ce nu a analizat instanța de fond din perspectiva aprecierii legalității clasării imobilului în LM11991-1992 este procedura invocată de pârâtă în pagina 4 a întâmpinării și de Institutul Național al Patrimoniului în pagina 1 a răspunsului transmis acestuia. Astfel, pârâta nu a dovedit publicarea în Monitorul Oficial a LMI 1991-1992, existența și aplicarea metodologiei de clasare validată de Comitetul Director al CNMASI-DMASI din data de 27 iunie 1990 și a Regulamentului privind organizarea si funcționarea Comisiei Naționale a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice. Pârâta nu a depus în dovedirea legalității includerii în LMI metodologia menționată, hotărârea de avizare a LM11991 -1992 despre care se face vorbire în adresa transmisă Prefecturii Județului Iași, hotărârea CNMASI din 27 iunie 1990 de aprobare a regulamentului, și nici regulamentul menționat.

Recurentul-reclamant a învederat și că în mod greșit instanța de fond apreciază că nu a produs dovezi cu privire la lipsa caracteristicilor necesare unui imobil pentru a fi considerat monument istoric, formulând apărări doar cu privire la vechimea acestuia. Punând în discuție chiar nelegalitatea clasării imobilului în LMI revenea pârâtei sarcina dovedirii caraterului legal al clasării în circumstanțele normative ale legislației aplicabile în anul 1992, or pârâta a invocat o metodologie, un regulament și hotărâri nedepuse la dosarul cauzei și, în schimb, a depus adrese și hotărâri fără relevanță juridică în speță, cu excepția adresei care face vorbire despre clasarea imobilului în baza propunerilor specialiștilor din județ, fără a fi în măsură să depună aceste propuneri și să dovedească calitatea de "specialiști" a persoanelor care au întocmit aceste propuneri.

În opinia recurentului-reclamant, prima instanță a făcut greșita aplicare a legii și când a reținut că neîndeplinirea criteriului vechimii nu ar conduce, per se, la lipsa calității de monument istoric. Deși instanța a analizat condițiile de vechime prevăzute de art. 7 alin. (2) din Ordinul 2682/2003 și cele ulteriore, ale Ordinului 2260/2008 privind normele metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice, a omis să valorifice prevederile art. 12 ale aceluiași ordin care reglementează că sunt necesar a fi acordate cel puțin trei calificative "medie" din cele prevăzute la art. 7 pentru ca un imobil să fie clasat în categoria imobilelor de categoria B or, în speță, singurul criteriu dovedit a fi aplicat de către pârâtă la clasare, în lipsa oricăror documente care să dovedească contrariul, este criteriul vechimii, acesta fiind insuficient pentru ca instanța chemată să analizeze legalitatea procedurii de clasare să poată aprecia clasarea ca fiind una legală.

Tot o greșită aplicare a legii a făcut instanța de fond și atunci când a apreciat că, față de dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea 422/2001 și anexei 2 la OMCC 2682/2003 nu se impunea reevaluarea criteriilor de înscriere a imobilului ca monument istoric de categoria B, câtă vreme ordinul prevedea în anexa 1 ca principii metodologice validarea calității de monument a obiectivelor înscrise în Lista monumentelor istorice din 1991-1992. Norma juridică, cu atât mai mult cu cât este prevăzută într-un act normativ de punere în aplicare a unei legi organice, respectiv ordin, trebuie interpretată în sensul în care produce consecințe juridice, drepturi și obligații în sarcina subiecților de drept și nu în sensul în care aceasta nu le produce.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a arătat că nerespectarea procedurii de comunicare către acesta a clasării imobilului și a menținerii acestuia în LMI reprezintă o chestiune de nelegalitate, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut deja în jurisprudența sa, respectiv că însăși modalitatea de derulare a procedurii de clasare conferă regimul de monument istoric a unui bun imobil conform art. 7 din Legea 422/2001, or în speță s-a dovedit că pârâta nu i-a comunicat niciodată clasarea imobilului și, ulterior, nu a derulat nicio verificare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru menținerea acestuia pe listă, singurul criteriu reținut la clasare, cel al vechimii, fiind incorect față de înscrisurile doveditoare contemporane cu perioada clasării și, oricum, fiind insuficient pentru clasare în lipsa altor 2 criterii cu calificativ "mediu".

Intimatul-pârât Ministerul Culturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, a dispozițiilor legale incidente, precum și a motivului de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamantul A., în limitele și pentru considerentele următoare:

În fapt, reclamantul este proprietarul imobilului situat în Iași, județul Iași, imobil dobândit în baza contractului de vânare cumpărare nr. x/1991 depus în copie la dosarul instanței de fond.

Așa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, imobilul a fost înscris în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice LMI 1991-1992 la poz. 24 B 315, în extrasul depus în copie la dosarul instanței de fond fiind făcută mențiunea ca ar fi vorba de o casă din sec. XIX.

Includerea imobilului în lista anterior menționată a fost făcută de Comisia naționale a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, comisie înființată prin Decretul Nr. 91 din 05 februarie 1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale privind înființarea și organizarea Comisiei naționale a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice.

Ulterior imobilul aflat în proprietatea reclamantului a fost inclus în Lista monumentelor istorice anexă la Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii și Cultelor (nr. de criteriu 1199 Cod LMI 2004 IS -II-m-B-04004), în Lista monumentelor istorice anexă la Ordinul nr. 2361/2010 al Ministerului Culturii și Patrimoniului Național (nr. de criteriu 1192 Cod LMI IS -II-m-B-04004) și în Lista monumentelor istorice anexă la Ordinul nr. 2828/2015 al Ministerului Culturii (nr. de criteriu 1193 Cod LMI IS -II-m-B-04004).

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect desființarea clasării din oficiu a imobilului - casă de locuit, proprietatea reclamantului, situat în municipiul Iași, str. x, clasare care a avut loc în anul 1992 prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice (LMI 1991-1992) sub indicativul 24 B 315, precum și desființarea ordinelor ulterioare ale ministrului culturii și cultelor cu privire la menținerea clasificării ca monument istoric a imobilului proprietatea reclamantului cu cod LMI IS-II-m-B-04004, imobil menționat la pct. 1 din petit, ordine prin care acesta a fost preluat în listele anexă ce cuprindeau monumentele istorice (Ordinele de Ministru 2314/2004, 2361 din 2010 și 2828 din 2015), acțiune respinsă ca neîntemeiată de către instanța de fond.

II.1. Critica de nelegalitate invocată din oficiu, privind decăderea din dreptul reclamantului de a introduce acțiunea în raport de data emiterii ordinelor din 2004, 2010 și 2015 și de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte va proceda, cu prioritate, la analiza motivului de nelegalitate invocat din oficiu în ședință publică, având în vedere că în ipoteza admiterii acestuia devine inutilă analiza celorlalte critici de nelegalitate invocate în recurs, în legătură cu soluția instanței de fond dată asupra cererii în anulare a Ordinelor nr. 2314/2004, 2361/2010 și 2828/2015.

Acțiunea în contencios administrativ dedusă judecății vizează anularea ordinelor cu privire la menținerea clasificării ca monument istoric a imobilului proprietate a reclamantului, ordine prin care acesta a fost preluat în listele anexă ce cuprindeau monumentele istorice.

Caracterizarea unui act administrativ ca individual sau normativ se face în raport de conținutul acestuia și efectele juridice pe care le produce.

Actele administrative individuale se caracterizează prin aceea că reprezintă manifestări unilaterale de voință care generează/dau naștere, modifică sau sting drepturi și obligații în beneficiul sau în sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate, spre deosebire de actele administrative normative care conțin reglementări cu caracter general, impersonal și obligatoriu.

Cunoscut este că actele administrative pot fi clasificate în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc, în acte administrative normative și acte administrative individuale.

Actele administrative normative conțin reglementări de principiu, aplicabile unui număr nedeterminat de persoane, efectele juridice fiind erga omnes.

Actele administrative individuale produc efecte juridice față de un subiect de drept determinat.

Prin urmare, față de aceste caracteristici ale actelor administrative, actele administrative contestate în cauza de față au natura juridică a unui act administrativ unilateral individual pentru că se adresează unor subiecte determinate și nu prevede/cuprinde reglementări cu caracter general cu efecte erga omnes.

Or, potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) și (2), în forma în vigoare la data înregistrării cereri de chemare în judecată pe rolul instanței de fond:

(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

În consecință, în raport de data emiterii Ordinelor nr. 2314/2004, 2361/2010 și 2828/2015 și de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, instanța de control judiciar constată că cererea de chemare în judecată prin care se solicită anularea acestora a fost formulată cu depășirea vădită a termenului de decădere de un an de zile.

Așadar, în rejudecare, Înalta Curte va respinge cererea de anulare a Ordinelor nr. 2314/2004, 2361/2010 și 2828/2015, ca fiind tardiv formulată.

II.2. Criticile de nelegalitate privind soluția instanței de fond referitoare la capătul de cerere având ca obiect desființarea clasării din oficiu a imobilului - casă de locuit, proprietatea reclamantului, situat în municipiul Iași, str. x, clasare care a avut loc în anul 1992 prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice (LMI 1991-1992) sub indicativul 24 B 315

Critica recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea sentinței recurate, care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte arată că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ, impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de control judiciar constată că sentința recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect desființarea clasării din oficiu a imobilului prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice (LMI 1991-1992), în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acestea îl nemulțumesc, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența acestui motiv de casare.

În acest sens, se constată că, într-adevăr, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, singurele susțineri din cuprinsul cererii de chemare în judecată care ar putea fi apreciate ca fiind critici de nelegalitate subsumate acestui capăt de cerere ar fi cele privind faptul că imobilul a fost inclus din eroare în Lista monumentelor istorice, întrucât imobilul nu ar fi fost construit în secolul XIX, ci ar fi avut o vechime de aproximativ 48 de ani, conform mențiunilor incluse în Fișa tehnică de calcul întocmită anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia.

Totodată, deși recurentul-reclamant susține prin cererea de recurs că procedura de clasare nu ar fi fost legală pentru că nu s-a derulat un proces de evaluare a imobilului în cauză care să justifice clasarea inițială a imobilului ca monument istoric, precum și pentru că intimatul-pârât nu a dovedit publicarea în Monitorul Oficial a LMI 1991-1992, existența și aplicarea metodologiei de clasare validată de Comitetul Director al CNMASI-DMASI din data de 27 iunie 1990 și a Regulamentului privind organizarea si funcționarea Comisiei Naționale a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, instanța de recurs constată că, în fapt, chestiunile antereferite reprezintă seturi noi de argumente, ce privesc aspecte de drept bine determinate, având cauză juridică proprie și care nu se regăsesc printre motivele de nelegalitate evocate de recurentul - reclamant în fața primei instanțe în susținerea acestui capăt de cerere.

De asemenea, Înalta Curte constată că respectivele critici nu au corespondent în motive de fapt care să fi făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, ce ar fi trebuit să fie formulată în condițiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocate de reclamant, pentru prima dată în recurs. Prin urmare, reclamantul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu sus indicatele aspecte, iar prin aceste noi critici de nelegalitate se tinde la schimbarea cauzei juridice a litigiului pendinte.

În considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține că obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările evocate în fața acesteia, în recurs neputând fi schimbată calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reamintește că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, obiectul și limitele acestuia fiind stabilite prin cererile și apărările părților, iar potrivit prevederilor art. 249 ce statuează cu privire la sarcina probei, reclamantul avea obligația dovedirii caracterului nelegal al procedurii de clasare reclamată în cauză.

În consecință, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea sentinței recurate răspunde argumentelor prezentate de parte prin cererea de chemare în judecată, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză, reclamantul reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Așa cum s-a reținut și anterior imobilul proprietate a reclamantului a fost înscris în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice LMI 1991-1992 la poz. 24 B 315, în extrasul depus în copie la dosarul instanței de fond fiind făcută mențiunea ca ar fi vorba de o casă din sec. XIX.

Includerea imobilului în lista anterior menționată a fost făcută de Comisia naționale a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, comisie înființată prin Decretul Nr. 91 din 05 februarie 1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale privind înființarea și organizarea Comisiei naționale a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul Nr. 91 din 5 februarie 1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale privind înființarea și organizarea Comisiei naționale a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice pentru asigurarea evidenței, protejării, conservării, restaurării și punerii în valoare a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice s-a dispus:

Se înființează, pe lângă Ministerul Culturii, Comisia națională a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice.

Comisia națională a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice este instituție autonomă și coordonează toate activitățile de evidență, protejare, conservare, restaurare și punere în valoare a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice din unitățile teritorial-administrative, având regimul proprietății de stat, obștești sau particulare.

Hotărârile comisiei în domeniul său de activitate sunt obligatorii.

Totodată, conform art. 2 din O.G. nr. 97/1992 privind unele măsuri pentru protecția patrimoniului cultural național, act normativ care a validat valoarea legislativă a LMI 1991-1992: Calitatea de bun imobil aparținând patrimoniului cultural național este atestată prin clasificarea acestuia în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice.

Nu în ultimul rând, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond ca fiind un aspect necontestat în cauză, includerea unui imobil in lista monumentelor istorice nu implica, la nivelul anilor 1991-1992, întocmirea unei documentații specifice.

Ulterior, în anul 1994 a fost adoptată Ordonanța nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național, care la art. 2 reglementa categoriile de monumente istorice, iar la art. 4 prevedea: Încadrarea unui bun cultural în una dintre categoriile prevăzute la art. 2 și 3 se face pe baza criteriilor unice și metodologiei stabilite de Ministerul Culturii printr-o procedură de clasare care se declanșează potrivit prevederilor prezentei ordonanțe.

Cu toate acestea, în lipsa unor dispoziții exprese în cuprinsul acestui act normativ, adoptarea O.G. nr. 68/1994 nu a avut ca efect înlăturarea efectelor clasificărilor deja efectuate în cursul anilor 1991/1992, astfel că dispozițiile acestui act normativ s-au aplicat numai în ce privește procedurile de clasare declanșate după intrarea sa în vigoare.

Nu în ultimul rând, se are în vedere că prin Circularele din anii 1991 și 1992, emise de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, s-a transmis către toate Prefecturile Județelor, Lista Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice 1991-1992, avizată de CNMASI, pentru a fi comunicată deținătorilor sau beneficiarilor de folosință, proiectanților și organelor de avizare, iar prin Circulara nr. 1284/16.03.1992, emisă de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, s-a transmis către toate Prefecturile Județelor României Hotărârea nr. 1/1992 și nr. 2/1992 a CNMASI privind clasificarea monumentelor istorice și pentru a le transmite organelor competente ale județului .

De asemenea, prin Adresa nr. x/10.02.1992, s-a transmis către Prefectura Județului Iași Lista Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice 1991-1992 din Județul Iași .

Referitor la împrejurarea că în mod eronat s-a consemnat în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice LMI 1991-1992 că imobilul ar fi fost construit în secolul XIX, deși acesta ar fi avut o vechime de doar aproximativ 48 de ani la acel moment, instanța de recurs constată că alegația reclamantului, reiterată și prin cererea de recurs, are la bază doar mențiunile incluse în Fișa tehnică de calcul întocmită la data de 25 aprilie 1991, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare prin care acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia.

Or, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, aceste mențiuni nu sunt însă de natură să conducă la concluzia nelegalității includerii imobilului în lista monumentelor istorice, în condițiile în care nu sunt susținute și coroborate cu alte înscrisuri sau probe care să confirme realitatea acestor date.

În orice caz, inclusiv cu privire la acest înscris, se reține că acesta a fost întocmit, conform mențiunilor din cuprinsul său, de doi ingineri și nu de specialiști ai Comisiei naționale a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, singurii care aveau la nivelul anului 1991 competența de a aprecia cu privire la includerea unui imobil în lista monumentelor istorice.

Înalta Curte are în vedere și că, deși aceasta era singura împrejurare care în opinia reclamantului ar fi trebuit să configureze concluzia nelegalității includerii imobilului în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice LMI 1991-1992, acesta nu a înțeles să depună la dosarul cauzei alte înscrisuri din care să rezulte recepția imobilului la data menționată în cuprinsul acestui înscris ori să propună administrarea unei alte probe care sa aibă ca finalitate stabilirea exactă a vechimii imobilului.

De altfel, nici în calea de atac a recursului, deși avea posibilitatea să propună proba cu înscrisuri noi, în conformitate cu prevederile art. 492 C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a înțeles să suplimenteze probatoriul administrat în cauză.

În consecință, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond referitoare la capătul de cerere având ca obiect desființarea clasării din oficiu a imobilului - casă de locuit, proprietatea reclamantului, situat în municipiul Iași, str. x, clasare care a avut loc în anul 1992 prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice (LMI 1991-1992) sub indicativul 24 B 315 este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 498 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa, în parte, sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de anulare a Ordinelor nr. 2314/2004, 2361/2010 și 2828/2015, ca fiind tardiv formulată, menținând în rest dispozițiile sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 21 din 01 februarie 2023 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2022.

Casează, în parte, sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge cererea de anulare a Ordinelor nr. 2314/2004, 2361/2010 și 2828/2015, ca fiind tardiv formulată.

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.