ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3018/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 291 din 3

decembrie 2003, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar penal nr. 7880/R/2003,

în baza art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen., cu art. 37 lit. a) și

b) C. pen. și art. 13 C. pen., a fost condamnat inculpatul P.S. la:

- 5 ani și 6 luni închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

S-a constatat că această infracțiune

este concurentă cu infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1), raportat la

art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen., raportat la art. 26 C. pen.,

pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 208 din 26

martie 2001 a Judecătoriei Săliște, rămasă definitivă prin decizia penală nr.

561 din 11 martie 2002 a Tribunalului Sibiu.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă

de 3 ani și 5 luni închisoare, aplicată prin sentința penală sus-menționată în

pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare, pentru infracțiunea de furt calificat

și restul de 354 zile din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin

sentința penală nr. 780/1998 a Judecătoriei Sibiu, înlăturându-se sporul de o

lună închisoare.

S-a constatat că restul de 354 zile

pentru care a fost liberat condiționat din pedeapsa de 3 ani și 6 luni

închisoare a fost revocat prin sentința penală nr. 208/2001 a Judecătoriei

Săliște.

În baza art. 34 lit. b) C. proc.

pen., s-a dispus contopirea pedepsei de 5 ani și 6 luni închisoare, aplicată

prin sentința de față cu pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare aplicată prin

sentința penală nr. 208/2001 a Judecătoriei Săliște în cea mai grea, de 5 ani

și 6 luni închisoare.

În baza art. 61 C. pen., s-a

contopit pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, cu restul neexecutat de 354

zile din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală

nr. 780/1998 a Judecătoriei Sibiu, dispunându-se ca inculpatul să execute 5 ani

și 6 luni închisoare, sporită la 6 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 64 și art.

71 C. pen.

S-a dedus din pedeapsă reținerea din

21 mai 2001 și perioada executată începând cu 23 iulie 2001 în temeiul

sentinței penale nr. 208/2001 a Judecătoriei Săliște.

S-a menținut starea de arest a

inculpatului.

S-a anulat mandatul de executare a

pedepsei nr. 400 din 19 martie 2002 emis de Judecătoria Săliște și s-a dispus

emiterea unui nou mandat. A fost obligat inculpatul la 337.317 lei despăgubiri

către Spitalul Județean Sibiu.

S-a constatat că partea vătămată

P.A. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

S-a făcut aplicarea art. 191 C.

proc. pen.

S-a reținut în fapt că, în seara

zilei de 18 mai 2001, după ce consumase alcool în mai multe locuri din Sibiu,

partea vătămată P.A. a ajuns la Complexul Comercial C. unde s-a întâlnit cu

inculpatul și martorii M.I.C., C.D.G., P.M., G.E. și T.G.

După unele discuții cu membrii

grupului partea vătămată a plecat, inculpatul l-a urmărit și după puțin timp

martorii C.E., P.M. și T.G. au auzit strigăte de ajutor din direcția

intersecției str. N. Iorga cu B-dul M. Viteazu, motiv pentru care s-au deplasat

acolo.

S-a mai reținut că inculpatul după

ce a urmărit partea vătămată s-a întors cu lănțișorul acesteia, exprimându-și

față de martorii T.G., C.D. și C.E. că „l-a aranjat”, referindu-se la partea

vătămată P.A.

După acest moment inculpatul

împreună cu C.D. și M.I. s-au deplasat cu un taxi la barul A. din Cartierul

Ștrand, iar în mașină le-a arătat celor doi lănțișorul spunând că l-a luat de

la partea vătămată după ce a bătut-o.

La data de 20 mai 2001, inculpatul a

amanetat lănțișorul la SC D.I. SRL Sibiu, cu suma de 400.000 lei primită de la

administratorul societății, martorul D.R.

În urma violențelor exercitate

asupra sa, partea vătămată a suferit o serie de leziuni la nivelul feței și a

gâtului, cele din urmă putându-se produce în condițiile smulgerii lănțișorului,

împrejurare ce reiese din certificatul medico-legal.

Împotriva sentinței a declarat apel

în termenul legal inculpatul P.S., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie sub aspectul reținerii vinovăției sale în comiterea infracțiunii

de tâlhărie.

Instanța de apel, prin decizia nr.

38 din 10 februarie 2004, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului, reținând

că vinovăția inculpatului a fost în mod clar și neechivoc stabilită de instanța

fondului, în baza probelor administrate.

S-a argumentat, în sensul că este de

netăgăduit faptul că inculpatul a urmărit victima și s-a întors în locul unde

se aflau martorii C.D., T.G. și C.E. având asupra lui lănțișorul acesteia,

spunându-le cu acea ocazie martorilor că „l-a aranjat”.

Ulterior, aflându-se într-o mașină,

în timp ce se deplasa spre barul A. inculpatul le-a arătat martorilor C.D. și

M.G. lănțișorul sustras relatându-le că l-a obținut ca urmare a violențelor

exercitate asupra părții vătămate.

De asemenea, împrejurarea că

inculpatul a amanetat lănțișorul din aur este apreciată de instanța de apel ca

fiind o dovadă în plus că inculpatul este autorul infracțiunii de tâlhărie.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs inculpatul, care a criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, reținând în esență criticile din apel, respectiv greșita sa

condamnare pentru o faptă pe care nu el a comis-o, în cauză nefiind dovedită cu

certitudine vinovăția sa.

În subsidiar apărătorul desemnat din

oficiu pentru inculpat a solicitat redozarea pedepsei aplicate inculpatului, pe

care o consideră exagerată în raport de împrejurările în care s-a comis fapta.

Recursul este întemeiat.

Din examinarea lucrărilor dosarului,

rezultă că instanța de fond l-a condamnat pe inculpatul P.S. la o pedeapsă de 5

ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art.

211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen., fără să efectueze o cercetare

judecătorească completă pentru a stabili în mod cert dacă învinuirea adusă

acestuia prin actul de inculpare este reală sau nu.

În cauză probele strânse în cursul

urmăririi penale și cele administrate în cursul cercetării judecătorești nu

dovedesc în mod cert că inculpatul a săvârșit fapta dedusă judecății în

condițiile descrise în considerentele hotărârilor atacate.

Sub acest aspect partea vătămată

P.A., în instanță, susținând apărările inculpatului a declarat că „nu știe dacă

inculpatul l-a lovit sau nu” dar i-a indicat cu certitudine pe M.I. și T.G. ca

autori ai loviturilor pe cale le-a primit.

În plus, în rapoartele întocmite de

ofițerii de poliție la data de 19 mai 2001, s-a consemnat că partea vătămată

era într-o stare avansată de ebrietate în seara zilei respective și deși a

reclamat faptul că a fost victima unei tâlhării, inițial a refuzat să dea

detalii, iar ulterior într-o primă fază a indicat drept autori toate persoanele

care i-au fost prezentate, pentru ca mai apoi să declare că nu-și mai amintește

nimic din cele întâmplate.

Audiat în instanță martorul C.E. a

relatat că nu își menține în totalitate declarația de la urmărirea penală,

deoarece nu corespunde adevărului și a fost făcută la sugestia organelor de

cercetare penală, care au afirmat că „ar fi bine să-l inculpăm pe inculpat,

deoarece el are cazier și să scăpăm noi”.

Pe de altă parte unii dintre

martorii audiați la urmărire penale nu au mai fost audiați de instanță în faza

cercetării judecătorești.

Ca urmare, deși prin probele

administrate nu s-a dovedit cu certitudine că inculpatul se face vinovat de

comiterea faptei, instanța de fond a preluat, fără a exista un suport probator

solid, afirmațiile făcute în rechizitoriu.

Așa fiind, instanța de fond, dar și

cea de apel au lăsat nelămurite aspecte de care depindea aflarea adevărului,

nesocotind dispozițiile art. 3, art. 4 și art. 65 C. proc. pen., potrivit

cărora erau obligate să-și exercite rolul activ, știut fiind că sarcina

probațiunii îi revine în exclusivitate.

În conformitate cu obligațiile ce-i

reveneau din textele de lege menționate, instanțele trebuiau să verifice

susținerile și apărările inculpatului și prin audierea martorilor P.M. și T.G.,

confruntarea dintre inculpat și partea vătămată, precum și între inculpat și martori

pentru a-și putea forma o convingere certă cu privire la vinovăția

inculpatului.

Prin organele de poliție, pe baza

relatărilor martorilor și ale inculpatului, instanța avea posibilitatea să

identifice taximetristul care i-a transportat pe inculpat și martori la barul

A. și în autoturismul căruia s-au purtat discuții referitoare la comiterea

faptei și la vânzarea lănțișorului din aur, precum și pe patronul de la acea

dată al barului A., al cărui prenume inculpatul l-a indicat, E., căruia i-a

fost oferită spre vânzare bijuteria.

De asemenea, instanța de fond

trebuia să procedeze la luarea unui supliment de interogatoriu inculpatului,

așa cum acesta a solicitat și s-a încuviințat în ședința publică din data de 21

mai 2003, prin reascultarea amănunțită a acestuia de către instanță fiind

posibil să se lămurească aspecte de care depinde aflarea adevărului.

Neprocedând astfel instanțele au abdicat de la

obligațiile imperative impuse de dispozițiile art. 3 și art. 4 C. proc. pen.,

ajungând la o concluzie nesusținută de probele dosarului și care nu este

lipsită de dubiu.

Pentru considerentele arătate,

Curtea apreciază ca nelegale și netemeinice hotărârile pronunțate, astfel că va

admite recursul inculpatului și va casa hotărârile atacate, dispunând

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen.

Cu ocazia rejudecării cauzei,

instanța de fond urmează să administreze probele la care Curtea s-a referit,

dar și orice alte probe care vor apărea necesare pentru stabilirea adevărului

referitor la învinuirea adusă inculpatului.

Referitor la starea de arest a

inculpatului este de observat că acesta se află în Penitenciarul Aiud, în baza

mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 400 din 19 martie 2002 emis

de Judecătoria Săliște, fiind condamnat la o pedeapsă de 3 ani și 5 luni

închisoare prin sentința penală nr. 208/2001 a Judecătoriei Săliște, rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 56/2001 a Tribunalului Sibiu, fiind arestat

la 23 iulie 2001.

Ulterior, la data de 3 martie 2003,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a emis odată cu întocmirea

rechizitoriului în cauza de față, mandatul de arestare preventivă nr. 31/2003,

starea de arest preventiv a inculpatului fiind succesiv prelungită de instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de inculpatul P.S. împotriva deciziei penale nr. 38 din 10 februarie

2004 a Curții de Apel Alba Iulia, în dosarul penal nr. 12/2004.

Casează decizia penală mai

sus-menționată și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță, Tribunalul

Sibiu.

Menține măsura arestării preventive

a inculpatului.

Onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, în sumă de 400.000 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

iunie 2004.