Decizia nr. 1846/2012 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2175/2010 a Tribunalului București

Hotărârea Tribunalului București Prin sentința civilă nr. 2175 din 14 iulie 2010, Tribunalul București – secția a IX a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.L.M. în contradictoriu cu pârâta Academia de Studii Economice, a obligat pârâta să constituie comisiile de reexaminare a lucrărilor susținute de reclamantă la materiile Corporate Finance, Project Management și Project Management using IT și să permită înscrierea reclamantei în anul II de studii și finalizarea acestora. A respins celelalte capete de cerere împotriva pârâtei Academia de Studii Economice București, ca neîntemeiate și a respins acțiunea față de pârâții N.S., H.A., D.D., N.I. și N.A., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București în recurs Prin Decizia nr. 807 din 07 aprilie 2011, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis recursurile formulate de recurenta – reclamantă S.L.M. și recurenta – pârâtă Academia de Studii Economice împotriva sentinței nr. 2175 din 14 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimații - pârâți N.S., H.A., D.D., N.I. și N.A., a casat sentința recurată și a reținut cauza spre competentă soluționare pe fond. Totodată, a dispus înaintarea dosarului spre repartizare aleatorie unui complet de fond, decizia pronunțată având caracter irevocabil. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București a constatat că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă A.S.E. Sub acest aspect, s-a reținut că pârâta Academia de Studii Economice este o instituție de învățământ superior ce face parte din sistemul național de învățământ și care se află în coordonarea directă a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. S-a mai reținut că în raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Academia de Studii Economice este o autoritate publică centrală, competența sa teritorială fiind una generală și nu limitată la teritoriul Municipiului București.

Calea de atac exercitată de recurentă Decizia nr. 807 din 07 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost atacată de S.L.M. care a solicitat, în temeiul art. 261 alin. (1) pct. 2, 3, 5 și 8 C. proc. civ., să se constate nulitatea absolută a deciziei, ca urmare a nerespectării prevederilor legale anterior citate și să se dispună rejudecarea recursului. La termenul de judecată din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel București a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității cererii formulate, raportat la motivele de fapt și de drept arătate în cuprinsul cererii, excepția ridicată fiind pusă în discuția contestatoarei S.L.M., prezentă la dezbateri.

Hotărârea pronunțată în contestația în anulare Prin Decizia nr. 2051 din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității invocată din oficiu și a respins contestația în anulare formulată de contestatoarea S.L.M. împotriva Deciziei nr. 807 din 07 aprilie 2011 pronunțată de aceiași instanță, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a calificat cererea ca fiind contestație în anulare și a reținut excepția inadmisibilității căii de atac, pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ enumerate de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare. Contestația în anulare este deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 317 C. proc. civ. (necompetența sau vicii vizând procedura citării) și art. 318 C. proc. civ. (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greșita apreciere și aplicare a legii care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în recurs și nu în contestație în anulare. Prevederile art. 318 C. proc. civ. nu vizează greșelile de interpretare a unor dispoziții legale (în speță disp. art. 261 alin. (1) pct. 2, 3, 5 și 8 C. proc. civ.), iar în speță, contestatoarea nu se plânge de omisiunea analizării vreunui motiv de recurs, ci de faptul că hotărârea nu cuprinde domiciliul sau reședința părților, obiectul cererii și susținerile părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, argumentele formulate în întâmpinare, precum și semnăturile judecătorilor și grefierului, motive care nu pot forma obiectul contestație în anulare.

Recursul declarat de recurenta-contestatoare S.L.M. Împotriva Deciziei nr. 2051 din 03 octombrie 2011, irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, contestatoarea S.L.M. a declarat recurs, în temeiul art. 20 din Constituția României, coroborat cu art. 13 din C.E.D.O. În motivarea recursului, s-a arătat, în esență, că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin calificarea din oficiu a căii de atac, ca fiind contestație în anulare, încălcând flagrant principiului disponibilității și al dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din C.E.D.O. Recurenta și-a întemeiat prezentul recurs pe dispozițiile art. 13 din C.E.D.O. care consacră dreptul la un recurs efectiv, admițând, totodată, că actualul Cod de procedură civilă nu prevede o asemenea cale de atac, dar că există o normă juridică în legislația națională, care permite promovarea unei căi neprevăzute de Codul de procedură civilă, în speță, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 303/2004, conform cărora, judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. În ședința publică de judecată din 4 aprilie 2012, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția inadmisibilității recursului, față de dispozițiile art. 320 alin. (3) C. proc. civ. și în raport cu împrejurarea că obiectul recursului de față este o hotărâre pronunțată în cadrul unei contestații în anulare de o instanță de recurs, dezbaterile fiind consemnate în practicaua prezentei hotărâri. Recurenta a depus la dosarul cauzei note de ședință, reluând argumentația prezentată în cererea sa de recurs. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului 2.1 Regularitatea promovării căii de atac În temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ, aplicabil și în recurs, potrivit art. 316 coroborat cu art. 298 C. proc. civ, Înalta Curte se va pronunța cu prioritate asupra excepției inadmisibilității recursului, excepție de procedură care face de prisos cercetarea în fond a pricinii. Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită “Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. În raport de principiul statuat prin textul constituțional, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. În cauză, Înalta Curte a fost sesizată cu recursul declarat împotriva Deciziei nr. 2051 din 03 octombrie 2011, prin care secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București s-a pronunțat asupra contestației în anulare formulată împotriva unei hotărâri date de o instanță de recurs, în sensul respingerii ca inadmisibilă. Potrivit art. 320 alin. (3) C. proc. civ, „hotărârea dată în contestația în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată”. Așadar recursul este admisibil numai dacă hotărârea atacată cu contestație în anulare era și ea susceptibilă de recurs. În cauză, Decizia nr. 807 din 07 aprilie 2011 atacată cu contestația în anulare era irevocabilă, nesusceptibilă de reformare pe calea unui nou recurs. Recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de Codul de procedură civilă, cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinate ca atare de lege. Alegațiile recurentei privind incidența prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și cele ale art. 13 din C.E.D.O nu pot fi reținute, în condițiile în care dispozițiile anterior citate nu pot constitui temei legal pentru cererea de recurs și nu au sensul celor arătate de aceasta. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 obligă judecătorul să se pronunțe pe baza a ceea ce a reglementat un anumit act normativ incident cauzei și nu să ignore prevederile legale, în sens contrar, judecătorul s-ar substitui autorității legiuitoare, încălcându-și competențele bine stabilite de Constituție. Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, fără ca prin aceasta să se încalce accesul liber la justiție și deci, dispozițiile art. 13 din C.E.D.O. Așa cum s-a statuat în mod constant, chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate căile de atac, respectiv la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul putând limita, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului suspus reglementării, un atare acces. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. 2.2 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Apreciind ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca inadmisibil, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) raportat la art. 137 alin. (1) C. proc. civ.